Brasil, Brasil...

Dansatorii efectuează paşi de dans înainte de sosirea torţei olimpice în Praca Maua Rio de Janeiro FOTO Guliver/Gettyimages

Ce minunat spectacol de ritm, culoare şi fantezie au conceput brazilienii pentru festivitatea de deschidere a acestor Jocuri Olimpice! Mă aşteptam la aşa ceva, cu toate cârtelile celor care le caută şi încă le vor mai căuta imperfecţiunile. Cunosc acest mare popor mândru, cel mai puţin ipocrit din lume.

Luxul şi mizeria sunt pretutindeni la vedere, nedisimulate; dar, de asemenea, şi exuberanţa, autentica sete de viaţă a brazilienilor, soră geamănă cu nonşalanţa violenţei lor, care deseori ucide indistinct. Totdeauna i-am bănuit că primesc cu o vagă ironie ideile „turistice“ despre ei, ale europenilor şi ale occidentalilor, în general. Sigur că înşiruirea vestitelor plaje de la Rio – Vidigal, Leblon, Ipanema, Arpoador, până la Praia de Diabo – este una dintre cele mai spectaculoase din lume. Insă ei nu divinizează aceste nisipuri, pentru ei sunt doar un mediu firesc al vieţii lor în natură. Brazilienii îşi petreceau serile la marginea oceanului şi în vremurile în care mironosiţele Europei nu scoteau nasul de sub umbrela de dantelă. Ca şi acum, primeau pe pielea lor succesiv metisată, generoasele raze ale soarelui sudic, indiferent dacă erau zvelţi şi elansaţi sau, mai degrabă, bondoci, îndesaţi. Le atribuim cultul perfecţiunii corporale. E mai degrabă obsesia modei occidentale, la cere se vor fi pliat şi ei, ca să ne facă pe plac, fără mari eforturi. Oricum, mitologia corpului bronzat a adus o nouă clasă de avuţi, de manechine şi de yuppis – hetero sau gays – care s-au instalat în hotelurile şi exoticele reşedinţe pe cele două „avenide“ străjuite de copaci ca pe Champs-Elysées (da, acesta a fost modelul arhitectonic la Ipanema; se zice că un primar din Rio a importat şi vrăbii de la Paris, să cânte în aceşti copaci!).

La Rio, diferenţele de clasă nu funcţionează între băştinaşi. Aceştia se amestecă între ei şi pe plajă, şi la carnaval, şi prin cârciumile populare. Sau, ca pe vremea când Vinicius de Moraes  compunea legănata Bossa-nova pentru o fată ce trecea nonşalant prin faţa ochilor săi spre plajă, prin acele cafenele delicios de vetuste, unde „tristeţea devine dans“, în cuvintele aceluiaşi poet. Doar pe aceşti yuppies nu-i prea vezi printre adevăraţii „carioca“ (concept complex ce desemnează un locuitor al oraşului care efectiv reprezintă spiritul locului). Ei nu înţeleg spiritul brazilian aşa cum nici mulţimea de turişti gură-casă, debarcaţi în perioada carnavalului, nu pricepe secretul acestui fabulos hedonism care animă setea de viaţă braziliană.

Căci acolo unde alţii vântură doar fraze pentru a clama găunos fraternitatea, toleranţa, acceptarea metisajului sau chiar bunătatea umană, brazilienii chiar le practică.

Marele Stefan Zweig, care s-a simţit acolo un adevărat cetăţean al lumii, vedea în Brazilia modelul mondial de comunitate umană cel mai reuşit, în spiritul de toleranţă care a făcut să se nască o adevărată cultură a metisajului, incusiv metisajul particularismelor religioase. Căci acolo unde alţii vântură doar fraze pentru a clama găunos fraternitatea, toleranţa, acceptarea metisajului sau chiar bunătatea umană, brazilienii chiar le practică. Sigur că ţara nu e scutită de agitaţii colective. Chiar în momentul în care găzduieşte aceste jocuri, pentru care a cheltuit enorm, în numele cărora s-a şi furat enorm, spun chiar brazilienii, conducerea Braziliei pare să fie inexistentă.

Am prieteni care afirmă că preşedintei suspendate, Dilma, i s-ar cam fi înscenat o lovitură de stat din  partea dreptei „pauliste“. Alţii regretă faptul că şi stânga populară a fostului preşedinte Lula s-a lăsa antrenată în enorme scandaluri de corupţie. Pe vremea când fostul sindicalist metalurgist era la putere, el devenise chiar o figură internaţională inconturnabilă. Multă lumea asculta cu atenţie ce spunea liderul unei ţări care promitea să fie un fel de miracol chinez pe continentul andin. Iar pe plan intern, cel puţin faptul că toţi copiii de pe spaţiul acestei uriaşe ţări erau şcolarizaţi, ba chiar primeau o masă caldă gratuită la scoală, de unde şi frecvenţa asigurată la cursuri, era un adevărat tur de forţă. Lula se putea lăuda şi cu un sistem popular de sănătate funcţional, ba chiar, cu un şomaj extrem de scăzut, care adusese pacea socială. Cum de s-a frânt acel elan, mai cu seamă, după ce au fost descoperite şi uriaşe zăcăminte petrolifere în lungul coastei oceanice? Cine să ştie.

O adevărată responsabilitate planetară stă acum pe umerii brazilienilor. Monoculturile ce se întind cât pe suprafeţele unor state europene, tăierile masive din jungla amazoniană, imensa poluare pe care o degajă industria energofagă, dar şi alte racile ale consumismului planetar ating de fiecare dată, în Brazilia, proporţii inimaginabile. Ştiu că ei s-au plictisit să li se tot spună că trebuie să aibă grijă de plămânul planetei sau de rezervorul ei de apă ş.a.m.d. Însă, treptat, treptat, pare să-şi facă drum o gândire ce încearcă să responsabilizeze întreaga societate. Nu e de mirare că şi mişcările altermondialiste, cele mai însemnate, tot în Brazilia se dezvoltă. Dar ea, singură, nu va putea rezolva problemele ecologice ale planetei.

În perspectiva Conferinţei de la Paris, sper că restul lumii îşi va aminti de Brazilia şi după ce flacăra olimpică se va fi divizat în miriade de luminţe ce vor dansa, sunt convins, pe străzi la Rio, la sfârşitul acestor competiţii olimpice.