Când va urma „scenariul final Afganistan“ şi în Irak?

Ne interesează răspunsul? Poate că ar trebui, măcar de dragul teoriei militare prin prisma căreia ar trebui să analizăm simetriile între acest al doilea război finalizat după cum se vede de coaliţia internaţională la care am participat la cererea SUA şi eşecul din Afganistan.

Apoi, aş zice, dacă ar putea fi un argument, că suntem printre puţinele ţări din NATO care au acceptat să revină în Irak, adevărat, pentru misiuni non-combatante, de pregătire a personalului irakian, dar asta nu înseamnă că cei 150 de militari români ar fi ieşiţi din zona de risc.

Pe 26 iulie, Mustafa a-Kadhimi al Irakului va fi primit de preşedintele Biden la Casa Albă, moment care, dincolo de aspectul protocolar, vine într-un moment de extreme tensiuni după retragerea care a marcat înfrângerea SUA în Afganistan şi în contextul atacurilor din ce în ce mai frecvente asupra contingentelor americane, adevărat minimale, rămase în Irak şi Siria: "...din momentul sosirii lui Biden la Casa Albă s-au produs 8 atacuri cu drone şi 17 atacuri cu rachetă...Vizita lui Kadhimi este în cadrul parteneriatului strategic între cele două ţări şi are ca scop să contribuie la avansul cooperării bilaterale din cadrul acordului din 2018 care a dus la retragerea trupelor americane din Irak" - consemnează Asharq Al-Awsat. Iar prim-ministrul confirmă, într-o conversaţie avută cu televiziunea saudită al-Habath, că "vizita are ca scop să definească relaţia dintre noi şi de a pune capăt prezenţei forţelor combatante, aceasta din cauză că, acum, armata irakiană are capacitatea de a lupta independent în numele irakienilor şi al lumii întregi împotriva grupurilor teroriste din Irak. Nu mai este nevoie de trupe combatante".

Observatorii internaţionali se întreabă însă cât va mai dura până când Biden va face aceeaşi mişcare ca în cazul Afganistanului, fiind pus sub exact acelaşi tip de presiune enormă din cel puţin două direcţii: populaţia locală în mentalul căreia care, din diferite surse interne şi externe, mai ales din partea factorilor de presiune religioşi-extremişti, este sădită o vizibilă radicalizare islamică, violent anti-americană  şi, în general, anti-occidentală. A doua sursă de presiune o constituie diferitele miliţii, unele chiar asociate la guvernare, finanţate şi antrenate din exterior, reprezentând de cele mai multe ori interese care depăşesc cu mult zona Orientului Mijlociu. Iar populaţia, per ansamblu, este isterizată de seria continuă de atacuri teroriste, dovada palpabilă a eşecului estimării americane oprivind distrugerea de către SUA a celor din ISIS. Ca dovadă, cel mai recent masacru provocat, luni, de un terorist sinucigaş care a detonat maşina în care se afla, plină cu un explozibil militar puternic, în piaţa unui orăşel în apropiere de Bagdad, zonă aglomerată cum este întotdeauna înainte de începerea festivalului Eid al-Adhval, fiind ucise cel puţin 35 de persoane şi rănite alte câteva zeci, atentat revendicat de cei din ISIS.

Şi americanii sunt sceptici, din ce în ce mai dezabuzaţi şi sătui de conflictul care ameninţă să se eternizeze şi aici, cu aceleaşi perspective de succes ca în Afganistan.

 "În 2014, SUA s-au reîntors în Irak pentru a sprijini forţele de securitate şi, după lupte sângeroase purtate mai ales de forţele irakiene, ISIS nu mai are califat, nu mai are capacitatea de a pregăti operaţiuni tactice la scară mare. Ce-a mai rămas şi membrii mai noi ai organizaţiei mai pot să organizeze atacuri teroriste şi, anumite zone, dau semne că se extind, dar este greu de crezut că lumea va mai vedea vreodată forţele Isis cucerind şi menţinând controlul unor zone sau steagul lor negru fluturând deasupra unor mari oraşe precum Mosul. Din 2014 încoace, SUA au cheltuit miliarde de dolari pentru a constitui, forma şi echipa forţele de securitate irakiene şi în continuare ele au nevoie de informaţiile oferite de americani, de sprijinul lor aerian şi logistic. Dar este greu de justificat prezenţa americană continuă într-o ţară care are propriile sale instituţii puternice de securitate în care există elemente ale miliţiilor non-guvernamentale care au jurat să înfrângă ISIS, dar şi să alunge SUA din Irak" - scrie pentru Defense One generalul (ret) Mark Kimmit, fost asistent  pentru probleme militaro-politice al Secretarului de Stat.

Sigur că există o ambiguitate fundamentală: pe de o parte, instituţiile de securitate irakiene au primit sume uriaşe de bani din diversele surse americane care, ca şi în Afganistan, au crezut poate chiar sincer că era bine să stea acolo şi să dea o lecţie de democraţie care să se imprime definitiv în capul irakienilor. Numai că, spre deosebire de Afganistan, aici lucrurile au fost împinse cu mult mai departe şi, deocamdată, americanii acceptă în continuare situaţia de a da bani cu ghiotura şi de a-i primi cu cele mai înalte onoruri pe oficialii irakieni în timp ce în Irak nu a fost abolită (doar nu este aplicată) Rezoluţia de anul trecut a Parlamentului irakian care cere plecarea imediată a forţelor americane de pe teritoriul naţional.

Motive suficiente pentru ca Biden să ia aceeaşi decizie ca în cazul Afganistanului?

Depinde de punctul de vedere care va fi predominant la Washington. Politicienii vor spune că trebuie văzut în ce măsură au fost realizate scopurile militare şi obiectivele civile asumate pentru invazia Irakului. Militarii vor argumenta că pierderea definitivă a oricărui control asupra teritoriului irakian va însemna o greşeală strategică, deschizând calea unui canal islamic până la Mediterană, întărind neverosimil de tare posibilităţile de acţiune ale Iranului şi, prin extensie, ale Hezbollah. Exact aşa cum se întâmpla în Afganistan, cei 2.500 de soldaţi americani din Irak reprezintă o forţă mai degrabă simbolică, dar foarte importantă în măsura în care aminteşte că poate servi drept coordonare a unei replici foarte dure lansate, la nevoie, de pe bazele americane din regiune. Dar acum, văzând ce s-a întâmplat în Afganistan şi viteza cu care s-au retras toate forţele americane şi NATO, se aude în Irak din ce în ce mai tare vocea miliţiilor pro-iraniene, Forţele populare de Mobilizare (foto, luna trecută, paradă la Diyala, Irak).

Problema americană este că, spre deosebire de talibanii care puteau strânge cel mult câteva mii de combatanţi, aici, în Irak, vorbim de o forţă combinată de aproximativ 170.000 de oameni, doar în acest an venind în plus un contingent de 30.000 de luptători.

În acest context, încep pregătirile - în primul rând din partea guvernului irakian - pentru a răspunde cererilor de relocare a privilegiilor din spaţiul de interes care urmează să se elibereze, înainte să poată izbucni lupte pentru teritoriu pe bază de interese tribale. Drept care, exact ca în afganistan, primul şi cel mai important client de tipul super-putere este, evident, China.

Astfel, duminică, Ihsan Abdul-Jabar, ministrul irakian al petrolului, într-o declaraţie pentru cotidianul Al-Sabah, a spus că a fost acordat chinezilor proiectul unei mari rafinării şi a unui complex petrochimic care să asigure o lagă categorie de produse pentru piaţa internă şi export. Capacitatea de producţie a rafinăriei Al-Faw situată în sudul ţării este estimată la 300.000 de barili/zi, realizarea acestui proiect în valoare de 3 miliarde $ fiind încredinţată companiei China National Chemical Engineering, asigurarea dată irakienilor fiind că vor fi create peste 10.000 de locuri de muncă, fiind garantat şi un transfer de înaltă tehnologie şi şcolarizarea personalului.

S-ar putea ca, în acest caz, să se maximizeze şansele să vedem că Iranul reprezintă una dintre zonele din care Noul Drum al Mătăsii, în varianta sa energetică, să fie pe traseul dorit de iranieni şi irakieni, poate, de ce nu, cu o asociere cu Turcia  sau, pur şi simplu, cu un port sirian super-securizat de ruşi şi care să devină un hub la Mediterană. Cel puţin unul, dacă nu cumva ce s-ar putea petrece în Irak nu se va întinde, pe mâna Hezbollah, şi în Libanul acum foarte aproape de faliment economic.