În lume

articolul anterior articolul urmator

Cât se întinde Occidentul? Afganistan – de la cimitir al imperiilor la necropolă a speranţelor

25
30 Aug 2021 07:44:40
LARICS

Retragerea trupelor militare occidentale din Afghanistan părea un lucru uşor la prima vedere, trei preşedinţi americani au proclamat acest lucru ca fiind necesar, publicul american şi-a dorit asta iar administraţia Trump a negociat un acord care, conform unor analişti, a fost reţeta predării Afghanistanului talibanilor.

Însă abilitatea occidentului de a gestiona situaţia din Afghanistan, implicit pe cea din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, s-a dovedit deficitară şi, chiar dacă încheierea operaţiunii militare este îmbrăcată în veşmintele victoriei şi ale scopului atins, realitatea post-militară şi ale procesului de nation-building ne arată că politicile regionale ale SUA şi ale aliaţilor săi sunt un semi-eşec. Catastrofa a venit mai repede decât orice predicţie comunicată formal, însă ulterior au apărut şi informaţii care dezvăluie că au existat avertismente din partea comunităţii de intelligence care avertizau despre situaţia pe care o vedem acum. Însă Donald Trump şi Joe Biden au rămas captivi sloganului „Să încheiem războaiele nesfârşite” şi au ignorat evaluările venite dinspre comunitatea americană de informaţii care considera că şansele de rezistenţă ale armatei afgane variau, în funcţie de diverse scenarii şi condiţii, de la câteva zile până la 18 luni.

De la cimitir al Imperiilor...

Scenariile luate în calcul de analiştii americani au variat de la evaluarea nivelului de încredere al populaţiei în trupele americane rămase în Afghnistan, la dinamica internă afgană până la credibilitatea angajamentului talibanilor de a respecta prevederile acordului negociat la Doha. Strategia propusă de comunitatea de intelligence pentru o retragere fără incidente majore s-a bazat pe scenariul în care SUA păstra aproximativ 5.000 de soldaţi în Afghanistan, precum şi majoritatea bazelor militare şi de informaţii secrete existente, până la ceea ce s-a stabilit că este prezenţa militară minimă necesară, de aproximativ 2.500 de soldaţi, pentru securizarea bazelor esenţiale din Kabul, Bagram, Jalalabad şi Khost, precum şi a infrastructurii ce urma a fi transferată partenerilor afgani. Acest scenariu a fost construit pentru a preveni prăbuşirea Afghanistanului timp de 1-2 ani şi pentru a permite Statelor Unite şi aliaţilor săi să exercite un anumit grad de presiune împotriva emergenţei unor posibile celule teroriste.

Foto: Declaraţia lui Marc Polymeropoulos, fost oficial al CIA care a servit în Afganistan. Sursă: Twitter.

Desigur, Afghanistanul avea nevoie de un stat funcţional, dar prezumţia că acesta ar fi putut fi construit în câţiva ani, timp în care conceptul de nation-building era un asterix în subsolul unei pagini, principalul scop fiind războiul împotriva terorismului – demantelarea grupării teroriste al-Qaeda şi capturarea lui Osama bin Laden. Mai mult, prezumţia că această construcţie statală poate fi făcută exclusiv de occident, a fost una greşită. Este adevărat că occidentul influenţează şi controlează în mare parte evenimentele internaţionale şi naraţiunea din jurul acestora, însă, aşa cum o arată şi recenta evoluţie din Afghanistan, începe să piardă nu doar naraţiunea, ci şi acţiunea.

În 2019 Daron Acemoglu şi James Robinson susţineau în The Narrow Corridor: How Nations Struggle for Liberty că abordarea occidentală de sus în jos este ineficientă atunci când punctul de plecare este o societate profund eterogenă, organizată în jurul obiceiurilor şi normelor locale, în care instituţiile statului au fost absente sau afectate de mult timp. Conform celor doi autori centralizarea cu succes a puterii sub umbrela instituţiilor statului implică acordul şi cooperarea populaţiei şi, conform acestui model, statul nu este impus unei societăţi împotriva dorinţelor sale; mai degrabă, instituţiile statului îşi construiesc legitimitatea asigurându-şi un anumit nivel al sprijinului popular. Aceasta nu înseamnă, desigur, că SUA ar fi trebuit să colaboreze cu talibanii. Dar înseamnă că ar fi trebuit să lucreze mai îndeaproape cu diferite grupuri locale decât să investească resurse interminabile în regimul corupt şi nereprezentativ al primului preşedinte al Afganistanului post-taliban, Hamid Karzai. Încă de la început populaţia afgană a perceput prezenţa SUA ca pe o ingerinţă străină menită să le slăbească societatea, această realitate fiind reflectată şi prin prezenţa la ultimele alegeri prezidenţiale din septembrie 2019, când din aproximativ douăzeci de milioane de afgani cu drept de vot s-au prezentat la urne puţin peste un milion şi jumătate, Mohammad Ashraf Ghani Ahmadzai fiind ales cu 923.592 de voturi.

Fostul secretar de stat Mike Pompeo alături de Mullahul Abdul Ghani Baradar, acum liderul politic de facto al talibanilor, la Doha, Qatar, în septembrie 2020. Foto: Departamentul de Stat al SUA.

Aşadar, după douzeci de ani de victorie militară şi, ulterior, eforturi greşit administrate, eşecul era inevitabil şi este greu de înţeles de ce SUA / Occidentul nu par să fi învăţat din experienţele anterioare ale Marii Britanii (învinsă pe teren de afgani în 1842, şi la nivel diplomatic în 1893, când Afghanistanul a fost separat de India Britanică prin ceea ce este azi cunoscut Linia Durand) şi ale URSS (care după un război de zece ani, între 1979 şi 1989, s-au retras din Afghanistan). Sau poate Washingtonul a înţeles că Afghanistanul va fi o provocare dificilă, dar au sperat că excepţionalismul american şi legitimitatea scopului – războiul împotriva terorii – vor fi două argumente suficiente pentru a asigura succesul operaţiunii. Într-adevăr, scopul misiunii, aşa cum a fost acesta enunţat în discursul preşedintelui Joe Biden, a fost atins, însă din punct de vedere imagologic, moral şi umanitar, Afghanistanul reprezintă un (alt) eşec al occidentului în Orientul Mijlociu.

Iar gestionarea precară de către instituţiile militare şi diplomatice a retragerii, precum şi consecinţele acestor evenimente, riscă să afecteze imaginea SUA, dar şi statutul său de partener fiabil. Acest lucru va fi folosit/manipulat de China care va întări mesajul către partenerii săi regionali şi internaţionali: sub administraţia Biden, Statele Unite sunt prea preocupate de provocările sale interne pentru a acorda o atenţie semnificativă apărării şi respectării unor angajamente anterioare. Va fi interesant de urmărit evoluţia relaţiei şi, de ce nu, a angajamentului politic dintre SUA şi China precum şi impactul acestuia asupra Pakistanului şi Indiei. Statele Unite şi China au un interes comun în a se asigura că un Afganistan condus de talibani nu devine un teren fertil pentru exportul ideologiei islamiste; atât Washingtonul cât şi Beijingul au pârghii semnificative asupra patronului principal al talibanilor, şi anume Pakistan. În timp ce Afganistanul este un spectacol secundar în drama mai amplă a relaţiilor sino-americane, acesta ar putea oferi o oportunitate de cooperare în sfera securităţii, cu efecte secundare în alte zone. India ar fi interesată de o astfel de cooperare dintre SUA şi China, mai ales dacă această colaborare ar reuşi să limiteze şi acţiunile Inter-Services Intelligence (cea mai importantă agenţie de intelligence din Pakistan), cunoscută fiind relaţia dintre ISI şi talibani.

 ...la necropolă a speranţelor: Pax Americana a murit la Kabul

În 1992, Statele Unite se aflau la vârful puterii mondiale, iar americanii erau încrezători că o nouă eră de pace şi prosperitate era la îndemână. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, aceste speranţe sunt în criză. Relaţiile cu Rusia şi China s-au înrăutăţit, Uniunea Europeană se clatină, naţionalismul şi populismul sunt în creştere, iar SUA este blocată în războaie costisitoare şi inutile care au risipit mii de miliarde de dolari şi şi-a subminat influenţa în întreaga lume. Rădăcina acestui record negativ, susţine Stephen M. Walt (2018) în cartea sa The Hell of Good Intentions: America’s Foreign Policy Elite and the Decline of U. S. Primacy, este angajamentul încăpăţânat al instituţiei de politică externă americană faţă de o strategie de „hegemonie liberală”. De la sfârşitul Războiului Rece, republicanii şi democraţii au încercat, deopotrivă, să folosească puterea SUA pentru a răspândi democraţia, pieţele libere şi alte valori liberale în fiecare colţ al planetei. Această strategie a fost sortită eşecului, dar susţinătorii săi din elita politicii externe nu au fost niciodată traşi la raspundere şi au continuat să repete aceleaşi greşeli. Iar experienţa afgană vine parcă să confirme spusele lui Walt.

Afganistanul a fost un război bun”, un război de necesitate pentru a învinge al-Qaeda şi terorismul, a spus Barack Obama în timpul campaniei prezidenţiale din 2008. Această retorică, plus conceptele de nation-building şi democratization au oferit Statelor Unite statutul de Mare Putere generoasă care îşi pune la dispoziţie supremaţia binevoitoare pentru a asigura stabilitatea şi prosperitatea întregii omeniri. Desigur, există şi o parte de adevăr în acest discurs. Este foarte adevărat că SUA a asigurat stabilitatea în regiune după regiune de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial încoace, sub umbrela a ceea ce este cunoscut ca era Pax Americana, însă momentul Afghanistan 2021 scoate la inveală „nota de plată” atât a societatii americane – prin prisma numărului de vieţi pierdute şi a efortului financiar susţinut, desigur, de populaţie – cât şi a factorilor de decizie care au gestionat deficitar retragerea. Preşedintele Biden şi-a asumat această strategie a retragerii, chiar dacă nu a fost iniţiativa domniei sale, nici nu s-a ascuns în spatele unor sofisme inutile, deşi este pe deplin conştient că această notă de plată va veni pe numele administraţiei condusă de domnia sa.

Retragerea din Afghanistan scoate (din nou) la suprafaţă ceea ce se dezbătea încă de acum mai bine de zece ani, şi anume faptul că „Era americană” se apropie de sfârşit. Chiar dacă deocamdată şi pentru câţiva ani buni de acum înainte, Statele Unite vor rămâne primus inter pares – cea mai puternică dintre Marile Puteri – apare întrebarea dacă îşi va putea menţine această poziţie în următorii douăzeci de ani. Sentimentul general este că Pax Americana a murit în Kabul iar odată cu ea şi viziunea celor care îşi puseseră toate speranţele în democratizarea absolută a lumii – aşa cum ne era ea prezentată în 1992 de Francis Fukuyama în Sfârşitul Istoriei şi Ultimul Om.

De asemenea, este de discutat şi ce rămâne în urma retragerii. Mulţi afgani care nu vor fi reuşit să părăsească ţara deşi şi-ar fi dorit asta simţind că vieţile lor sunt în pericol, vor îmbrăţişa retorica şi propaganda – ce va fi generos susţinută de Rusia, China sau Iran – că SUA şi-a abandonat aliaţii. Desigur, cazul poate fi susţinut de aliaţii kurzi din nordul Siriei care au fost brusc abandonaţi în toamna anului 2019, SUA lăsându-i la mila unei ofensive turceşti.

Adoptarea bruscă a unor asemenea strategii – plecarea iminentă dintr-o regiune – generează efecte şi reacţii dintre cele mai diverse. Publicul american nu erau singura audienţă a preşedintelui. Jucătorii de putere din tot Orientul Mijlociu urmăresc cu atenţie cum America a încercat diverse strategii şi experimente, a angrenat un număr semnificativ de trupe şi şi-a manifestat dorinţa de a purta un război de anduranţă, iar apoi a lăsat impresia că s-a plictisit şi pleacă neanunţat acasă. Rivalii Statelor Unite nu par a fi impresionaţi de această strategie, mai mult, ritmul ameţitor al schimbărilor a prezentat America ca fiind indecisă şi nesigură.

În The Dispensable Nation: American Foreign Policy in Retreat (2013), Vali Nasr susţine convingător că în spatele unor decizii defectuoase se ascunde dorinţa Casei Albe de a pivota departe de problemele complexe ale lumii musulmane (pe care a înţeles, într-un final, că nu o poate „occidentaliza” după chipul şi asemănarea noastră) şi de a-şi concentra resursele şi efortul spre Pivotul Asiatic, intuind corect că următoarea provocare strategică vine dinspre China.

Din păcate rezultatul punerii în practică a acestei strategii riscă să devină o imensă problemă. Chiar dacă talibanii nu revin la cele mai rele practici, bărbaţii afgani şi mai ales femeile vor plăti un preţ ridicat în anii şi deceniile următoare.

America va trebui să definească limitele Occidentului

Afghanistan: US President Joe Biden Promises to Bring Americans Home, But  Admits End Result "Cannot Be Promised" | World News - Online Teaching Jobsaici.

Aceste transformări profunde ridică mari întrebări cu privire la direcţia lumii şi rolul Americii pentru perioada de tranziţie care urmează, şi chiar dincolo de aceasta. Gestionarea tranziţiei va fi provocarea strategică majoră pentru Statele Unite în următoarele decenii. Când ne gândim spre ce ne-am putea îndrepta, este util să aruncăm o privire înapoi – nu doar în ultimii şaptezeci de ani, ci mult înapoi în trecut. Asta pentru că tranziţia în curs de desfăşurare reprezintă mai mult decât sfârşitul epocii de dominaţie globală americană post-1945. De asemenea, reprezintă sfârşitul erei dominanţei occidentale asupra evenimentelor mondiale care au început cu aproximativ 500 de ani în urmă. În această jumătate de mileniu din istoria lumii, poziţia globală a Occidentului a rămas sigură.

Acum, însă, pe măsură ce centrul de greutate economic şi geopolitic al sistemului internaţional migrează din lumea euro-atlantică spre Asia, vedem începutul unui transfer de putere inter-civilizaţională. Iar această nouă configuraţie nu va fi una binară, exclusiv în 1 şi 0, mai degrabă se va intra în zona gri a negocierilor, a formării de noi alianţe – unele poate chiar între state cu ideologii diferite – iar liberalismul va cunoaşte, probabil, cel mai profund declin de la începutul celui de-al doilea război mondial încoace.

Viitorul politicii internaţionale va îmbrăţişa realpolitik-ul în forma sa cea mai pragmatică.

***

Articol de Ioana Constantin Bercean, membru al Consiliului de Experţi LARICS.


Acest material face parte dintr-un proiect ce este finanţat în parte printr-un grant al Departamentului de Stat al S.U.A. Opiniile, constatările şi concluziile prezentate în această lucrare sunt ale autorului/ autorilor şi nu le reflectă neapărat pe cele ale Departamentului de Stat al S.U.A.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

25 Comentarii

Iulian Arion
30.08.2021, 08:17:01

"Catastrofa a venit mai repede decât orice predicţie" Nu este nicio catastrofa. Termenii bombastici sunt folositi de pegra neo marxista pentru a pune in miscare milioane de emigranti catre Europa. Marxistii au impus un regim totalitar sub pretextul protejarii muncitorilor. Muncitorii erau prezentati ca fiind cea mai avansata "clasa sociala", dar oprimata. Cand in 1987 muncitorii brasoveni au protestat, marxistii de la Bucuresti au ordonat trupelor securitatii sa reprime proteste prin orice mijloace. Teodorescu Filip a coordonat actele de violenta impotriva muncitorilor. Capitanul de securitate Orban - tatal lui Ludovic-a fost doar executant. Neomarxistii sunt tot un grup minoritar de presiune care vor sa preia puterea politica in afara votului majoritatii, pentru a proteja si coordona aducerea migrantilor in Europa.

-8 (12 voturi)
ovidiu preda
30.08.2021, 08:18:40

Ce au cautat americanii 20 de ani in afganistan?

-10 (12 voturi)
Veriga
30.08.2021, 08:21:38

Democratia .

-11 (13 voturi)
Iulian Arion
30.08.2021, 08:20:28

"În 2019 Daron Acemoglu şi James Robinson susţineau în The Narrow Corridor: How Nations Struggle for Liberty că abordarea occidentală de sus în jos este ineficientă atunci când punctul de plecare este o societate profund eterogenă," Este adevarat. De aceea pe langa cei infiltrati in randurile talibanilor, trebuie stransi afganii din Europa si trimis in Afganistan pentru propagarea drepturilor fundamentale ale omului, din care sa-si faca o constitutie si un stat.

-8 (10 voturi)
Veriga
30.08.2021, 08:20:45

"Însă abilitatea occidentului de a gestiona situaţia din Afghanistan, implicit pe cea din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, s-a dovedit deficitară şi, chiar dacă încheierea operaţiunii militare este îmbrăcată în veşmintele victoriei şi ale scopului atins, realitatea post-militară şi ale procesului de nation-building ne arată că politicile regionale ale SUA" Politica SUA seamana foarte mult cu politica regionala a lui Hitler .

-10 (12 voturi)

Vezi toate comentariile (25)

Modifică Setările