Ce fac azerii din Iran? Dimensiunea iraniană a conflictului din Nagorno-Karabah

Conflictul dintre Armenia şi Azerbaidjan vine într-un moment deosebit de neplăcut pentru Iran. Pe plan intern Republica Islamică se confruntă cu o situaţie economică extrem de dificilă datorită sancţiunilor americane, iar pe plan extern este implicat în multiple aventuri geopolitice neterminate în lumea arabă – din Irak până în Siria şi nu numai – acţiuni în care a investit considerabil în ultimii ani.

Deşi i-ar plăcea să se implice în conflictul din Caucazul de Sud, unde a mai jucat rolul de mediator, capacitatea Teheranului în acest sens este considerabil mai mică decât ar putea sugera apropierea sa geografică de conflict. Mai mult, Teheranul nu se mai bucură de independenţa diplomatică pe care o avea la începutul anilor 1990, când luptele dintre Armenia şi Azerbaidjan pentru teritoriul disputat din Nagorno-Karabakh au izbucnit ultima dată la această scară şi când iranienii au putut colabora mai eficient cu cele două părţi. În schimb, de data aceasta, Teheranul trebuie să ocupe un loc în spatele Rusiei, Turciei şi al Occidentului, pe măsură ce aceste puteri modelează traiectoria conflictului. Şi totuşi, graţie minorităţii considerabile a azerilor din Iran, există o posibilitate reală ca conflictul armeano-azer să se extindă şi să prezinte un risc serios pentru securitatea internă iraniană.

Context

Există o puternică percepţie publică conform căreia Iranul este un stat persan şiit relativ omogen. Cu toate acestea, doar aproximativ 50-60% din populaţia Iranului se conformează acestei percepţii. În aceste momente, când la uşa sa s-a reaprins fostul conflict îngheţat dintre Armenia şi Azerbaidjan, stabilitatea internă a Iranului este extrem de importantă. Alături de presiunea economică şi politică, fractura dintre grupurile etnice şi sectare din Iran vor fi unele dintre riscurile-cheie pentru regimul vizat de inamicii Teheranului. Având în vedere importanţa lor potenţială pentru stabilitatea viitoare a emergentei puteri regionale, merită examinată în detaliu cea mai importantă minoritate iraniană precum şi potenţialul ei punct de fractură cu guvernul iranian.

Azerii iranieni din provinciile nord-vestice ale Iranului. Sursă: Global Mapping International

Azerii sunt de departe cea mai mare minoritate etnică din Iran. Conform diferitelor estimări, există între 12 şi 22 de milioane de azeri care trăiesc pe teritoriul Republicii Islamice, reprezentând până la un sfert din populaţia totală a Iranului. Într-un sondaj efectuat de Centrul de Statistică al Iranului în 2002, 23,3% dintre iranieni au răspuns că „turca azeră” („Encyclopedia of Stateless Nations: Ethnic and National Groups around the World”, James B. Minahan, 2016) era limba lor regională. Majoritatea populaţiei azere locuieşte în provinciile nord-vestice ale Iranului care se învecinează cu Turcia, Armenia şi Irak. Potrivit diferitelor estimări, un sfert până la o treime din populaţia Teheranului este formată din imigranţi de origine azeră şi descendenţii lor din prima sau a doua generaţie. Astfel, Teheranul, un oraş cu aproximativ 13 milioane de locuitori în zona sa metropolitană, este adesea menţionat ca având populaţia azeră cea mai mare de pe pământ în afara Azerbaidjanului.

Având în vedere numărul lor mare şi reprezentarea lor corespunzătoare în rândul membrilor elitei iraniene, precum şi a concentrării lor teritoriale, loialitatea azerilor iranieni faţă de guvernul de la Teheran este de o importanţă cheie pentru păstrarea regimului şi menţinerea integrităţii teritoriale a Republicii Islamice. Tendinţele naţionaliste în creştere, federaliste şi, în cazuri extreme, chiar separatiste – care caută crearea unui Azerbaidjan independent în provinciile majoritar azere ale Iranului – sau iredentiste – care caută unirea republicii post-sovietice Azerbaidjan cu Turcia – tendinţele în interiorul minorităţii azere sunt considerate de guvernul iranian din ce în ce mai mult ca fiind o ameninţare la adresa securităţii naţionale, necesitând o atenţie sporită.

Etno-naţionalismul azer: un potenţial semnal de alarmă pentru Iran

Prin Tratatul de la Turkmenchay semnat la 10 februarie 1828 (încheiat între Iranul condus de dinastia Qajar şi Imperiul Rus, care a pus capăt războiului ruso-persan dintre 1826 şi 1828), Iranul a fost obligat să îşi cedeze hanatele sale de la nord de râul Aras Rusiei. Populaţia majoritară atât a Azerbaidjanului de Nord (ruso-sovietic), cât şi a celui de sud (iraniană) aparţin aceluiaşi grup etnic din familia lingvistică turcească. Mulţi azeri au tendinţa de a nu face diferenţa între Republica modernă şi Azerbaidjanul iranian; ei îi consideră pe azerii iranieni ca fiind „prieteni şi rude”. De fapt, mulţi azeri au de fapt o familie de cealaltă partea graniţei. Denumirile Azerbaidjanului de Nord şi de Sud sunt, de fapt, o modalitate de a afirma că cele două zone aparţin împreună; râul Aras, care în timpul existenţei Uniunii Sovietice era o frontieră închisă ermetic, simbolizează prăpastia artificială care străbate naţiunea azeră.

Azerii iranieni au fost consideraţi istoric cea mai loială minoritate etno-lingvistică a Iranului. În mod predominant şiită, religia fiind cea mai importantă sursă de identitate colectivă, azerii turcofoni au oferit până în anii 1920 numeroase dinastii tronurilor persane. De la Seljuk la Qajar, au rămas în avangarda imeriilor persane şi i-au ferit de marele rival sunnit, Imperiul Otoman. Însă apariţia naţionalismului în secolul al XX-lea a umbrit treptat imaginea azerilor iranieni ca fiind aceea a unei comunităţi perfect loială. Pentru un mic grup de intelectuali azeri, născuţi în Iran, în primele decenii ale secolului trecut, (re)descoperirea identităţii etno-lingvistice, distinctă de cea persană, a ridicat populaţiile din Caucaz şi Anatolia la statutul de fraţi. Acest lucru a stârnit îngrijorări la Teheran cu privire la soarta nord-vestului strategic în cazul în care cea mai mare comunitate etno-lingvistică a Iranului ar căuta separarea de restul ţării. Aceste temeri s-au accentuat în 1945, când regiunile azere din Iran au fost oficial consacrate ca Guvernul Popular din Azerbaidjan, condus de Moscova. Lipsită de sprijin popular, această republică-marionetă a fost un stat secesionist de scurtă durată, nerecunoscut, cu capitala la Tabriz, ce nu a reuşit să supravieţuiască retragerii sovietice şi s-a dezintegrat cu mult înainte de intervenţia armatei iraniene. Doar un an (noiembrie 1945 – decembrie 1946) de intermezzo al statului de facto al Azerbaidjanului iranian a determinat monarhia iraniană să îşi adapteze eforturile pentru a se asigura că nord-vestul ţării rămâne parte integrantă a Iranului. Politicile asimilatoare s-au intensificat în deceniile postbelice. Acestea erau destinate atât membrilor potenţial neloiali ai comunităţilor etnice, dar mai ales azerilor. Masele de azeri iranieni au fost asimilate în cotidianul persan. Acest lucru s-a datorat migraţiei interne a milioane de azeri spre Teheran şi în celelalte zone industriale ale ţării, lipsei de educaţie în limba lor maternă şi anumitor stigmatizări care rezultau din a fi azer turcofon în Iran.

Revoluţia islamică din 1979 a adus iniţial atenuarea naţionalismului persan impus de stat. Acesta a fost în cele din urmă înlocuit de religia comună, islamul şiit, ca fundament ideologic al Republicii emergente. Cu toate acestea, situaţia s-a schimbat treptat în anii 1980 şi 1990, iar naţionalismul persan şi politicile de asimilare au revenit în prim-planul politicilor de stat. Cu toate acestea, situaţia din provinciile azere din Iran a început deja să se schimbe dramatic de la începutul anilor 1990. Acest lucru a fost în mare parte determinat de evoluţiile din afara Iranului. Dizolvarea Uniunii Sovietice a dus la înfiinţarea unui Azerbaidjan independent la nord de râul Aras – o sursă de îngrijorare imensă pentru autorităţile iraniene, în special în lumina războiului armean-azer din Nagorno-Karabakh. Acest război a ameninţat că va pune în pericol securitatea Republicii Islamice, având potenţialul de a se răspândi în provinciile cu majoritate azeră din Iran. Războiul a servit şi ca sursă de inspiraţie pentru masele de azeri iranieni dornici să-şi redescopere „fraţii din nord” după decenii de izolare reciprocă. Mai mult, când Abulfaz Elchibey, primul preşedinte post-sovietic al Azerbaidjanului, a susţinut în mod deschis iredentismul, iranienii au fost cu adevărat alarmaţi. Prin urmare, s-au hotărât să-şi păstreze noul vecin din nord mic şi neputincios.

De asemenea, ascensiunea economică şi politică a Turciei i-a determinat pe mulţi azeri iranieni să îşi redescopere rădăcinile etno-lingvistice şi culturale şi să-şi reconsidere moştenirea turcească ca pe o sursă de mândrie. Drept urmare, în aproximativ ultimii 30 de ani, mulţi etnici azeri au devenit mai mândri de moştenirea lor culturală unică. De la începutul anilor 2000, în Azerbaidjanul iranian a apărut un grup mic, dar vizibil de seculari (ultra-naţionalişti). Acest grup a fost concentrat în marile oraşe, în special în Tabriz, Urmiye şi Ardabil. Adesea asociaţi cu clubul de fotbal Tabriz Tractor Sazi, membrii acestui grup au pus la îndoială în diferite ocazii statutul Azerbaidjanului de Sud în Iran, manifestându-şi hotărârea de a se separa de Republica Islamică şi de a adera la Republica Azerbaidjan şi / sau Turcia. Opinii similare explicite pan-turcice şi anti-persane au fost propagate de diferite grupuri iraniene din diaspora azeră. Aceste organizaţii locuiesc în afara Iranului în Europa de Vest şi America de Nord şi, într-o măsură mai mică, în Republica Azerbaidjan. Acesta din urmă încearcă, în general, să se distanţeze de exprimarea sprijinului formal faţă de lupta azerilor iranieni şi, de asemenea, de retorica anti-iraniană a unora dintre reprezentanţii lor stabiliţi în străinătate. Influenţa acestor grupuri în mijlocul azerilor iranieni bazată pe diaspora rămâne neclară, la fel ca şi impactul lor asupra desfăşurării evenimentelor din Iran.

În anul 2003, activistul şi disidentul Mahmudali Chehregani, un fost profesor al Universităţii Tabriz, care a fost trimis la închisoare pentru scurt timp în anii 2000 în Iran şi care în prezent locuieşte în Statele Unite, a declarat că că un puternic sentiment al naţionalismului azer creşte în Iran, prezicând posibilitatea unor tulburări conduse de azeri, cu excepţia cazului în care cerinţele acestei „mişcări” ar fi fost îndeplinite. El a prezis „schimbări radicale” în Iran în termen de trei până la cinci ani, sugerând că aceste schimbări ar putea emana din neliniştea populaţiei azere mari a Iranului. Susţinătorii lui Chehregani din Turcia şi din Republica Azerbaidjan au sugerat şi au declarat public că, comunitatea azeră iraniană ar trebui să se unească cu Azerbaidjanul, o viziune care nu are practic niciun sprijin în rândul azerilor iranieni. Deşi cei cinci ani prezişi de fostul profesor universitar iranian s-au scurs, în condiţiile create de reaprinderea conflictului regional dintre Armenia şi Azerbaidjan, Teheranul ar trebui să ia serios în considerare eventuale mai vechi sau mai noi tendinţe separatiste care ar putea fi resuscitate în nordul Iranului, la graniţa cu Republica Azerbaidjan.

Neliniştile din această regiune a Republicii Islamice au fost adesea alimentate de rivalităţile geopolitice cu Turcia şi Azerbaidjan, care îşi folosesc influenţa asupra azerilor iranieni ca pârghie strategică împotriva Teheranului. Cu toate acestea, situaţia s-a răcit în ultimii ani, pe măsură ce guvernul Azerbaidjanului şi-a temperat atitudinea faţă de azerii iranieni, pentru a stabili relaţii cordiale cu vecinii săi şi a construi noi legături economice. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Ankara. Turcia este una dintre puţinele puteri din Orientul Mijlociu care are relaţii relativ stabile cu Iranul, în ciuda conflictelor de interese din Siria. De asemenea, oficialii guvernului turc au condamnat rapid decizia Casei Albe de a renunţa la JCPOA (Planul Comun şi Cuprinzător de Acţiune), iar regimul lui Recep Tayyip Erdoğan nu pare interesat de nicio ipotetică alianţă anti-Iran condusă de SUA. În general, este puţin probabil ca minoritatea azeră să provoace singure probleme grave regimului iranian. Cu toate acestea, dacă stabilitatea în Iran se deteriorează în general, acest grup mare ar putea simţi o oportunitate de a formula noi cereri care ar trece dincolo de drepturile politice şi culturale.

Dimensiunea securitară

Relaţia dintre Republica Islamică şi Azerbaidjan este un exemplu util în ceea ce priveşte importanţa naturii transnaţionale a grupurilor etnice în discursul de securitate al Iranului. Relaţia iraniano-azeră este probabil reprezentativă pentru relaţiile internaţionale ale Teheranului, dar şi pentru politica etnică internă. Beligeranţa Iranului faţă de Azerbaidjan nu se evidenţiază ca o excepţie. Mai degrabă oferă un exemplu viu şi aproape invariabil aplicabil al modului în care grupurile etnice transnaţionale care locuiesc în Iran pot afecta securitatea şi politica internaţională a Republicii Islamice.

Dezintegrarea URSS şi apariţia statelor etno-naţionale în regiune au ridicat îngrijorări de securitate pentru Teheran. Regimul, nesigur, la acea vreme, asupra implicaţiilor unei astfel de schimbări pentru grupurile sale etnice, a fost reticent în a încuraja menţinerea relaţiilor paşnice cu aceste ţări nou înfiinţate. Prăbuşirea Uniunii Sovietice a creat o nouă dinamică regională. Noua independenţă a republicilor Azerbaidjan şi Turkmenistan a sporit intensitatea politicii de identitate în rândul grupurilor etnice din Iran. Răspunsul Teheranului la prăbuşirea URSS şi la înfiinţarea republicilor autonome a demonstrat conştientizarea faptului că înfiinţarea de state etnice la graniţa sa de nord ar putea avea un impact puternic asupra grupurilor etnice din Iran.

Pe de altă parte, capitala azeră Baku, în ciuda populaţiei predominant şiite, a rămas precaută în relaţia sa cu Teheranul, iar acesta, la rândul său, a tratat cu prudenţă noua republică independentă, din cauza relaţiilor sale strânse cu Turcia, Statele Unite şi Israel şi, de asemenea, datorită grupărilor din Azerbaidjan care au susţinut ideea reunificării celor două regiuni azere. În schimb, unii naţionalişti iranieni cred că Republica Azerbaidjan ar trebui, de fapt, să fie anexată de Iran. Un reprezentant al Majlis (Parlamentul iranian) a avertizat că „Baku nu ar trebui să se gândească la anexarea provinciilor azere, ci mai degrabă ar trebui să-şi dea seama că Azerbaidjanul ar trebui să se întoarcă în Iran pentru a îndeplini visul azerbaidjanilor din Iran”. Nasib Nasibzade (fost ambasador al Azerbaidjanului în Iran) susţine că Teheranul a încercat frecvent să influenţeze Republica Azerbaidjan pentru a reduce influenţa potenţial periculoasă a acesteia asupra azerilor iranieni.

Medierea. Eforturi şi oferte

Primul război în regiunea Nagorno-Karabakh a izbucnit la sfârşitul anilor 1980, ducând la pierderea a 20% din teritoriul Azerbaidjanului în favoarea Armeniei. Teheranul a depus, la acea vreme, un efort susţinut pentru a obţine o încetare a focului în 1992, doar pentru a o vedea încălcată de miliţia armeană în câteva ore, discreditând rolul Iranului de mediator.

Preşedintele Iranului, Hassan Rouhani împreună cu preşedintele Azerbaidjanului Ilham Aliyev în timpul întâlnirii lor la Palatul Saadabad din Teheran, 1 noiembrie 2017. Sursă foto: AlJazeera.

Teheranul nu mai este acum în poziţia de a media, în special având în vedere propria relaţie turbulentă cu Baku, precum şi sensibilitatea internaţională asupra creşterii influenţei regionale a Iranului. Singurul motiv pentru care Iranul îşi repetă oferta de mediere este să confirme Armeniei şi Azerbaidjanului – şi minorităţilor etnice şi susţinătorilor respectivi din interiorul Iranului – că Teheranul rămâne neutru. O astfel de neutralitate este importantă pentru stabilitatea internă a Iranului.

Preşedintele Hassan Rouhani şi premierul armean Nikol Pashinyan la Palatul Saadabad din Teheran, 27 februarie 2019. Sursă foto: AlJazeera.

Având o religie şiită comună şi un trecut civilizaţional împărtăşit, Iranul ar fi putut fi aliatul natural al Azerbaidjanului – mai ales că Armenia este o ţară non-musulmană. Dar abordarea expansionistă constantă a Azerbaidjanului faţă de teritoriile iraniene, de la independenţa sa încoace, face ca o astfel de alianţă să fie extrem de improbabilă, indiferent de cine conduce Iranul. Azerbaidjanul a făcut investiţii semnificative în promovarea ideilor separatiste în rândul iranienilor de etnie azeră şi şi-a menţinut apetitul pentru integrarea provinciilor iraniene din Azarbaijanul de Est şi de Vest în republică. Acesta a fost unul dintre principalele motive pentru care teocraţia şiită guvernantă a Iranului este reticentă să ia partea Azerbaidjanului, în ciuda faptului că majoritatea populaţiei azere este de asemenea şiită. Parteneriatele încheiate de Baku cu SUA şi Israel, precum şi guvernul său laic, cu o rezistenţă fermă la orice influenţă din Iran, sporesc, la rândul lor, ezitarea Republicii Islamice de a sprijini Azerbaidjanul.

 Armenia, pe de altă parte, nu a demonstrat nicio politică expansionistă faţă de teritoriile iraniene. Nici nu a dezvoltat relaţii cu Nemesisul Iranului – SUA, sau cu Israelul şi Arabia Saudită – într-o măsură care să submineze relaţiile sale cordiale cu Teheranul. Totuşi, nu a fi natural pentru teocraţia şiită iraniană să se alieze în mod deschis cu o republică creştină împotriva unei alte ţări cu majoritate şiită. Acesta este motivul pentru care cea mai bună opţiune pentru protejarea securităţii şi stabilităţii Iranului este ca Teheranul să îşi menţină poziţia neutră, sprijinind în acelaşi timp iniţiativele internaţionale de soluţionare a conflictului.

Liderul suprem al Iranului, Ali Khamenei, el însuşi un iranian cu origini azere, nu a făcut încă niciun comentariu cu privire la viitoarea poziţionare a Teheranului, însă un număr de reprezentanţi ai săi din nord-vestul Iranului, cu populaţie majoritar azeră, au emis o declaraţie prin care şi-au declarat sprijinul pentru Azerbaidjan în conflict. Semnatarii petiţiei sunt reprezentanţii lui Khamenei în provinciile Ardabil, Azerbaidjanul de Est, Azerbaidjanul de Vest şi Zanjan. Mai mult, reprezentantul lui Khamenei în Republica Azerbaidjan, Ali Akbar Ajagnejad, a declarat în timpul unui discurs din 3 octombrie că este gata să meargă în Nagorno-Karabakh şi să lupte alături de tinerii azeri până când va fi martirizat.

***

Analiză de Ioana Constantin Bercean, doctorand la Universitatea din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.