Ce urmează după pacea din Siria: criza saudită şi căderea Libanului?

În Siria va fi pace; o pace orientală, zguduită de câte-o explozie şi-o răpire, dar totuşi, pace, incomparabilă cu masacrul din anii trecuţi.

Negocierile avansate de la Geneva precum şi disponibilitatea SUA şi Rusia de a-şi asuma un task force analitic comun în Elveţia, cu suport ONU, arată că marii actori globali sunt pregătiţi pentru a întâmpina o "lume post-siriană". O lume care nu mai seamănă aproape deloc cu cea din 2010, când începea Primăvara Arabă. Un univers în care vechile figuri care defineau geopolitic zona (Saddam, Gaddafi) par deja prăfuite în raport cu noile clivaje şi linii de falie. 

De ce?

Pentru că vin alegerile peste tot. Toţi au nevoie de o moştenire politică de Nobel. 

Pentru că preţul petrolului i-a îmblânzit pe mulţi. 

Pentru că manevrele geopolitice care se puteau face prin intermediul Siriei s-au încheiat. De-acum combatanţii se vor înfrunta direct. 

Pentru că toată lumea s-a săturat de Statul Islamic. Nu poţi umili Franţa de două ori, totuşi - chiar dacă multe s-au schimbat de la Napoleon şi Clovis încoace. Nu poţi băga Germania în corzi pe teme de imigraţie. 

Pentru că infrastructura Orientului Mijlociu nu mai rezistă în faţa descompunerii teroriste. Iată un exemplu: peste un milion de oameni vor muri înecaţi şi alte câteva milioane vor fi evacuaţi dacă barajul de la Mosul cedează, scrie The Guardian: riscul este „serios şi fără precedent”, a avertizat, săptămâna trecută, ambasada SUA la Bagdad. 11 miliarde de metri cubi de apă din râul Tigru se vor revărsa în cazul în care barajul - deja fisurat - nu va mai rezistă. Construit din ghips solubil, în 1986, barajul nu a fost niciodată una dintre cele mai stabile structuri, având permanent nevoie de lucrări de întreţinere şi consolidare. Lucrurile s-au schimbat radical după ce militanţii grupării Stat Islamic au preluat controlul asupra barajului, în 2014, iar echipamentele de construcţii au dispărut. Kurzii i-au alungat după şase săptămani, dar acum zona este prea aproape de linia frontului şi învingătorii sunt mai preocupati să lupte decât să se apuce de consolidat barajul.

Iată, într-o trecere în revistă accelerată, noile realităţi "post-Siria" care în urmă cu şase ani ar fi sunat exotic sau implauzibil:

1. Miniştrii de externe arabi reuniţi vineri la sediul Ligii Arabe din Cairo au clasat drept grupare 'teroristă' mişcarea libaneză şiită Hezbollah, a anunţat un diplomat din Bahrein care a citit presei o rezoluţie a organizaţiei, relatează AFP. De la începutul lunii martie, cele şase monarhii din Consiliul de Cooperare al Golfului — Arabia Saudită, Qatar, Bahrein, Kuweit, Emiratele Arabe Unite şi Omanul —, toate state membre ale Ligii Arabe, au luat o decizie similară. 

2. Confruntarea Iran vs. Arabia Saudită (+Turcia+Pakistan+aliaţi sunniţi) a devenit o realitate banală şi transparentă. Nu mai există o "lume musulmană" nici măcar pentru neavizaţi - există o ciocnire confesională.

3. SUA au început dezgheţul în raport cu Iran şi au dat semne de îngheţ în raport cu saudiţii. E o politică de echilibru pe care Obama era obligat să o accepte. Încurajat astfel, Iranul face paşi reformişti interesanţi.

4. Saudiţii sunt pentru prima dată puşi în situaţia de a acţiona ca un stat raţional, sub presiune şi cu resurse limitate. Au fost împinşi la tăieri bugetare şi sunt, politic vorbind, într-un moment de cumpănă.

Aşa cum argumentau Sarah Chayes şi Ales de Wall într-o analiză pentru The Atlantic, "Arabia Saudită nu este un stat, ci un sistem instabil atât de corupt încât seamănă cu o organizaţie criminală, iar Statele Unite trebuie să se pregărească pentru colapsul acesteia. Pentru mai bine de jumătate de secol, Regatul Arabiei Saudite a reprezentat un element de bază al politicii externe a Statelor Unite în Orientul Mijlociu. Cu o rezervă enormă de petrol şi-a cumpărat garanţia securitătii din partea Washingtonului, care a ales să ignore practicile autocratice şi exportul de extremism Wahhabi şi să eticheteze regimul de la Riyadh ca „moderat”. Opinia comună în rândul politicienilor este că în haosul ce domneşte peste tot în Orient, Arabia Saudită reprezintă unul din puţinele state stabile.

Greşit. E vorba, de fapt, despre un model de business inteligent dar în final nesustenabil, sau de o entitate atât de coruptă încât seamănă cu o organizaţie criminală integrată atât pe verticală cât şi pe orizontală. Indiferent la care descriere ne raportăm, ea nu va rezista şi de aceea oficialii de la Washington trebuie să se pregătească de colapsul regatului Saudit. Regele saudit este CEO-ul unei afaceri de familie ce transformă petrolul în plăţi cu care cumpără loialitate politică. Lucru ce se petrece sub două forme: pomeni în cash sau concesii comerciale către numeroşii membrii ai familiei regale şi o parte mult mai redusă sub formă de bunuri publice şi oportunităti de angajare pentru cetătenii de rând. Elementul coercitiv este asigurat de brutalul aparat de securitate echipat din plin cu tehnologie şi echipament american”.   

5. Turcia este, după decenii de creştere spectaculoasă în termeni de producţie şi turism, relativ destabilizată. Kurzii au căpătat un contur limpede, global, şi nu mai pot fi neglijaţi. În lumea post-siriană, ei devin o prioritate.   

6. Irakul şi Egiptul sunt, după un deceniu de prăbuşire, război şi criză, puteri minore, zonale. Sunt obligate la pacificare pentru a-şi reveni. 

7. Libanul e următoarea Sirie. Tensiunile acumulate acolo, echilibrul politic bizar bazat pe confesiuni, corupţia paralizantă, forţa Hezbollah pusă lângă cea Hamas - toate acestea ne indică faptul că ultimele nuclee ISIL care vor părăsi Siria se vor îndrepta spre litoralul Mării Mediterane, acolo unde un Beirut buimac îi aşteaptă, fără să-şi dea seama, cu mâinile deschise.