Cea mai mare lovitură de presă a CIA

Istoricii oficiali ai CIA, dar şi foştii directori, deveniţi autori de Memorii după ieşire la pensie, consemnează cu mîndrie  multe Operaţiuni clandestine pe Planetă ale Agenţiei:

Lovituri de stat,  alegeri cîştigate de politicieni pro-americani, revolte populare mai mult sau mai puţin spontane, subminări ale economiilor în cazul statelor duşmane.
De nimic nu-i atît de mîndră însă Agenţia ca de Lovitura de presă care a fost, în 2 iunie 1956, publicarea în The New York Times a Raportului secret ţinut de Nichita Hruşciov la cel de-al  XX-lea Congres al PCUS despre crimele comise de Stalin.
Cunoscut în Occident şi sub numele de Secret Speech, Raportul poartă titlul: „Despre Cultul Personalităţii şi consecinţele sale” şi a fost citit de Nichita Hruşciov în noaptea de de 24 spre 25 februarie 1956, din timpul Congresului al XX-lea al PCUS, ţinut între 14 februarie – 25 februarie 1956.
Delegaţii au fost invitaţi să se întoarcă în Sala Mare de la Kremlin în apropierea Miezului nopţii dinspre 24 spre 25 februarie 1956.
Lectura Raportului a durat patru ore.
Potrivit mărturiilor cîtorva delegaţi li s-a făcut rău, ascultîndu-l şi au fost scoşi din sală pentru a primi ajutor.
Pentru păstrarea caracterului secret al Documentului s-au luat măsuri neobişnuite. Raportul a fost citit de Hruşciov  în ceea ce s-ar putea numi Pauza dintre alegerea unui nou CC şi anunţarea compoziţiei sale.
Celor 1400 de delegaţi li s-au emis permise speciale, verificate la intrarea în sală.
Jurnaliştii şi delegaţiile străine n-au avut acces.
Raportul a fost înmînat spre lectură doar şefului Delegaţiei dintr-o ţară socialistă, de regulă cunoscător al limbii ruse.
Şeful Delegaţiei a primit Raportul seara, în camera de hotel, urmînd să-l restituie a doua zi dimineaţa. Avea dreptul să-i informeze pe tovarăşii din Delegaţie.
La sfîrşitul lecturii, N.S. Hruşciov a avertizat că nici o ştire despre acest subiect nu trebuie să transpire.
Aşa se explică de ce şi în România, Securitatea a urmărit şi înhăţat pe toţi cei care au vorbit despre Raport.
Pentru a asigura o cunoaştere a Raportului în întreg activul de partid, N.S. Hruşciov a dispus ca Raportul să poată fi citit şi de prim-secretarii de partid ai republicilor şi regiunilor.
După primire, cititorul trebuia să semneze de primirea Raportului, să-l parcurgă doar în interiorul clădirii, să nu ia notiţe şi să nu-l scoată afară sau să-l copieze.
Pe parcursul lunii martie, s-au organizat adunări generale de partid, în cadrul cărora un şef de la un nivel superior a venit, a citit textul şi a plecat cu el.
Deşi cu o atît de mare circulaţie în URSS şi În Est,  Raportul – ca document - n-a putut ajunge în presa străină aşa uşor.
A fost nevoie de o Operaţiune CIA pentru asta.
James Angleton a procurat Documentul de la Serviciul secret israelian Shin Bet.
Cum a ajuns Documentul în Israel?
O copie a Raportului a fost trimisă şi lui  Boreslav Beirut, primul secretar al Partidului Comunist Polonez.
După moartea acestuia, prim-secretar devine – pe 20 martie 1956 – Edward Ochab.
Jurnalistul polonez Viktor Grayevsky îi face o vizită amicei sale, Lucia Baranowsky, care lucra la secretariatul lui Edward Ochab.
Pe biroul ei, jurnalistul vede, legat cu fundă roşie, un dosar pe care scrie „Cel de-al XX-lea Congres al PCUR, Cuvîntarea Tovarăşului Hruşciov”.
Viktor Grayevsky, ca jurnalist, auzise multe lucruri despre document.
I-l cere iubitei pentru acasă.
Evreu polonez,  care călătorise în Israel ca să-şi vadă tatăl bolnav, el se hotărîse se emigreze.
După lectura Documentului îl ia şi i-l dă lui Yaakov Barmor, de la Ambasada Israelului la Varşovia, care-l ajutase să obţină viza şi-i făgăduise ajutor pentru emigrare.
Yaakov Barmor era însă agent al Shin Bet, serviciul secret intern al Israelului.
Yaakov Barmor fotocopiază documentul şi trimite fotocopiile în Israel.
Pe 13 aprilie 1956, după-amiaza, fotocopiile ajung la Shin Bet.
Shin Bet i le trimite lui James Angleton, şeful Counter-Intelligence Staff, din CIA, dar şi ofiţerul de legătură al Agenţiei cu Serviciile de Informaţii amice, printre care, la loc de frunte, se numărau Mosad şi Shin Bet.
Punînd cap la cap documentele şi mărturiile, rezultă că din martie 1956, Allen Dulles a declanşat cursa pentru obţinerea documentului.
După unii (James Angleton), CIA a avut o singură copie, cea obţinută de el. După alţii, au fost două sau chiar mai multe copii.
După unii cercetători (John Prados în ”Safe for Democracy: The Secrets Wars of the CIA”, apărută în 2009, la editura Ivan R. Dee, Chicago) Raportul a ajuns mai întîi la Casa Albă, care şi-a dat acordul spre publicare, după verificarea de către George Kenon.
După alţii, Raportul a fost văzut şi verificat mai întîi în Agenţie (de Ray S. Cline), după care s-a obţinut aprobarea lui Eisenhower.
Indiferent de cine a stabilit autenticitatea (după opinia mea, a contat şi verificarea de către George F. Kennan, specialistul Casei Albe în URSS), chestiunea ce facem cu Documentul a fost controversată.
Ray S. Cline pleda pentru publicarea integrală într-un ziar american, deoarece în Raport se dezvăluia despre URSS lucruri spuse de SUA de ani în şir.
Franck Wisner (Şeful Directorate for Plans) şi James Angleton (şeful contrainformaţiilor) voiau amînarea publicării pînă cînd pregăteau ei Operaţiunea clandestină cu nume de cod Red Sox / Red Cap.
În volumul de memorii, Ray S. Cline susţine că şi-a impus punctul de vedere.
Discursul a ajuns la New York Times,  care l-a publicat integral în ediţia de luni, 4 iunie 1956.
Publicării nu i-a urmat nici o dezminţire din partea URSS.
Aceasta e povestea uneia dintre cele mai mari lovituri a CIA.
Ea impune însă cîteva observaţii:
1) Deşi Raportul cunoaşte o amplă difuzare în URSS şi în Est, el e publicat abia în 4 iunie 1956 şi atunci graţie CIA.
Avem astfel mărturia zdrobitoare a Puterii exercitate de sistemul comunist.
Nu doar că presa Occidentală eşuează în încercarea de a procura Documentul, dar chiar şi CIA îi trebuie două luni de efort, deşi Allen Dulles ceruse obţinerea unei copii cu orice preţ.
2) Triumful publicării integrale e triumful Adevărului.
Citit şi răscitit ulterior la Radio Europa Liberă şi la Vocea Americii, Raportul a avut UN mai mare impact asupra ţărilor din Est decît dacă ar fi fost publicat pe bucăţi şi însoţit de comentarii.
3) Raportul n-ar fi avut impactul deosebit, dacă el n-ar fi fost secret.
Lunile scurse de la momentul lecturii au creat o atmosferă de aşteptare dar şi de legendizare.
4) N.S. Hruşciov era primul interesat ca Raportul să apară în presa occidentală.
Această a patra consideraţie o prefaţează pe  a cincea şi ultima:
5) Nu cumva chiar KGB a făcut ca Raportul să ajungă la CIA?