Cele trei „NATO“ ale Statelor Unite: strategia pentru îndiguirea Rusiei, Chinei şi Iranului
0
Pentru o administraţie republicană - cu atât mai mult una condusă de un om de afaceri - performanţele economice sunt primordiale. Iar performanţele economice presupun, în viziunea conservatorilor, eficientizare, reducere de costuri, stoarcerea optimă a fiecărui asset imaginabil. Pentru administraţia de la Washington, acest principiu are o rezonanţă cu totul specială când vine vorba despre zona militară.
Şi asta, pentru că bugetul Armatei SUA, de 610 miliarde dolari, - de zece ori mai mare decât al Rusiei, reprezentând aproape 40% din cheltuielile militare anuale la nivel mondial - este în sine un imperiu, o forţă economică cu implicaţii naţionale. Eficientizarea unui astfel de colos, concentrarea investiţiilor acolo unde sunt vitale, precum şi dinamizarea vânzărilor industriei americane de armament şi tehnologii avansate, ar putea avea un efect tonic evident la nivelul întregii economii. O idee extrem de tentantă pentru un preşedinte ca Trump, care îşi propune să echilibreze uluitoarea creştere economică a Chinei din ultimele decenii.
Argumentul economic este însă la fel de greu, pentru gândirea republicanilor, ca şi cel vizând puterea şi influenţa pe plan internaţional, în termenii realismului politic atât de drag dreptei. Şi aici vom observa că, prin "stoarcerea" resurselor diplomatice ale Statelor Unite, prin valorificarea lor la potenţial maxim prin negocieri agresive în stil conservator, interesele de securitate ale Washingtonului pot fi asigurate mai trainic.
Reinventarea NATO
Aceste două idei par să explice modul în care preşedintele Donald Trump a abordat relaţia cu NATO în primii săi ani de mandat. În actuala viziune republicană, NATO poate fi mult eficientizat, astfel încât să ofere Statelor Unite libertatea de a se concentra pe regiunea Asia-Pacific şi pe investiţii în domenii emergente precum dezvoltarea dronelor şi războiul asimetric. Asta nu înseamnă, în mod evident, o relaxare a implicării SUA în zona Europei, ci doar o creştere majoră a responsabilităţii europene, prin actualizări ale strategiilor şi liniilor de apărare, prin creşterea cheltuielilor militare şi a procentelor din PIB destinate armatei. În acest moment, contribuţia majoră a Statelor Unite la securitatea europeană nu trebuie să vizeze atât o dezvoltare militară propriu-zisă (zona europeană fiind una clasică, terestră, pe care SUA poate să o gestioneze încă din perioada Război Rece), ci mai ales managementul resurselor latente uriaşe ale Alianţei. Convingând ţările NATO să se concentreze mai mult pe propria securitate, oferind propria sa forţă ca garanţie fundamentală în fundalul acestui efort, SUA îşi atinge fără mari eforturi, prin simple reglaje de soft power, obiectivul de a ţine sub observaţie şi control Rusia, de a-i îndigui eventualele noi puseuri expansioniste. Pentru a se putea concentra, concomitent, în Pacific şi Orientul Milociu, SUA vrea să ofere Europei asigurările care decurg din Tratatul NATO, cât şi acele elemente ţintite care să asigure Alianţei superioritatea militară indiscutabilă, cerând însă ţărilor de pe bătrânul continent să pună la bătaie elementele de cantitate şi infrastructură ce pot fi gestionate mai simplu şi mai economicos pe plan local.
Analiza SIPRI cu top 15 ţări care au investit cel mai mult în apărare în 2017. FOTO twitter.com/SIPRIorg
Alianţa Strategică din Orientul Mijlociu
După Rusia, o altă procupare importantă a Statelor Unite este Iranul. Un adversar de un calibru categoric mai mic în termeni militari decât Rusia, dar mai imprevizibil şi mai agresiv. În zona Orientului Mijlociu, Statele Unite beneficiază de parteneriatul fundamental cu Israelul, jucător cel puţin la fel de sensibil la problema iraniană; şi, în termenii forţei armate clasice, această alianţă ar fi probabil suficientă pentru a ţine Teheranul la respect şi a-i îndigui aventurile pan-şiite. Totuşi, în complicatul Orient Mijlociu este excusă participarea explicită a Israelului la orice formulă de coaliţie care implică state musulmane. De aceea, lăsând Israelul să îşi joace, ca şi până acum, cartea uimitoarei sale unicităţi, administraţia americană ia în calcul, în mod natural, sudarea unei formule de alianţă (MESA-Middle East Strategic Alliance) care - apropiindu-se cât mai mult de structura NATO - să gestioneze problema iraniană în interiorul lumii arabe, aşadar cu un plus semnificativ de legimitimate şi suport public. Premise există: investiţiile unor state precum Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite în tehnologie militară modernă sunt uriaşe. Cu un uluitor procent de 10% din PIB destinat apărării, cheltuind mai nou o sumă mai mare decât Rusia în sectorul militar (!), saudiţii nu pot fi ignoraţi. În plus, ei prezintă un avantaj moral important din perspectiva administraţiei Trump: îşi doresc o astfel de formulă, sunt îngrijoraţi de mişcările Iranului, preţuiesc garanţiile americane şi sunt dipusi sa facă eforturi de modernizare. Pe de altă parte, planuri similare au mai existat de-a lungul timpului, ele neputând fi duse până la capăt din cauza stilului încă "oriental" în care puterile Golfului îşi gestionează diplomaţia: cearta cu Qatarul poate fi un exemplu; bizarul episod al premierului libanez anunţându-şi demisia "voluntară" din Arabia Saudită - un altul. În plus, implicarea militară saudită sau emirateză în conflictul din Yemen a demonstrat multe carenţe organizatorice care nu ar putea fi acceptate chiar şi într-un NATO în versiune light. Oricum ar sta lucrurile, e limpede că o structură de coloratură sunnită (care se bucură şi de simpatia Egiptului sau a Iordaniei) care îşi coordonează eforturile pentru îndiguirea Iranului, beneficiind de suport american, este deja o realitate în zona Golfului. La fel cum este o realitate faptul că această structură va deveni în câţiva ani, dacă îşi păstrează ritmul actual de investiţii, o putere capabilă să gestioneaze regional, cu propriile mijloace, problema iraniană, primind din partea SUA doar acele elemente de sprijin care fac cu adevărat diferenţa.
Întâlnire bilaterală dintre secretarul general al NATO Jens Stoltenberg şi Prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, Mohammad bin Salman, în 2016. FOTO nato.int
Japonia, cheia îndiguirii Chinei în zona Pacificului
Fiind eliberată de presiunea disipării cantitative în Europa şi Orientul Mijlociu, SUA se poate astfel concentra pe prioritatea sa strategică absolută: zona asiatică. Spre deosebire de marile imperii ale trecutului, care au cunoscut invariabil, după formula lui Gibbon, "declinul şi prăbuşirea", America este o putere auto-reflexivă, cu elite hiperintelectualizate şi hiperanalitice, care meditează de decenii bune asupra posibilităţii propriului declin, care încearcă să înţeleagă matematic ce merge bine şi ce merge greşit şi care îşi ajustează constant evoluţia istorică pentru a rămâne în vârf. O altfel de ajustare a avut loc încă din mandatul Obama, care a înţeles că Pacificul este noul centru de greutate al lumii şi că marea provocare economică şi militară vine dinspre China. Iar Donald Trump a supralicitat această idee, cu plusul macho specific republicanilor în materie de politică externă (şi cu surplusul retoric specific lui). Extrem de interesant în această zonă a lumii este amestecul dintre un pericol militar imediat (Coreea de Nord) şi unul strategic, pe termen foarte lung (ambiţiile Chinei de a deveni o mare forţă năvală şi de a controla un veritabil "spaţiu vital" în zona sa litorală extinsă); Taiwanul complică problema, statutul său special făcându-l greu compatibil cu o alianţă rigidă de tip NATO. Iată de ce, pe scurt, un NATO asiatic este mai greu de conceput aici, într-o zonă în care există tensiuni istorice între fiecare actor important. Totuşi, SUA are nevoie şi aici - mai ales aici - de o strategie de îndiguire pentru ambiţiile Chinei. Iată de ce, în mod discret, Japonia a renunţat la rezervele sale rigide în privinţa forţei militare, investind deja masiv şi deschis în marină sau aviaţie. Ea este completată de forţe emergente precum Vietnamul sau Malezia, îngrijorate la rândul lor de ambiţiile Chinei şi dispuse la investiţii importante în modernizarea armatei.
Se încarcă comentariile...
