Cine a greşit marile raţionamente geo-politice? Migranţii ilegali stau la porţile Europei, aşteptând 2020

La acest final de an, dacă s-ar uita într-o oglindă, lumea occidentală ar avea de ce să se îngrijoreze: după ani de zile de discuţii, summit-uri, declaraţii şi angajamente solemne, reuniuni de criză şi conferinţe, a rămas în continuare total dependentă de deciziile Turciei şi de bunăvoinţa diplomatică şi militară a Rusiei în problema migraţiei ilegale.

Europa nu dispune nici pe departe de mecansimele proprii de luptă, nici NATO şi nici UE nu ştiu cum să facă faţă celei mai mari şi mai concrete ameninţări de securitate cu care se confruntă teritoriul european şi care poate distruge oricare dintre barierele de apărare existente. Uniunea Europeană este în continuare împărţită în ce priveşte drumul de urmat, blocată de disputele nesfârşite între diversele State Membre.

Şi aşa se face că, în loc să fie unul dintre actorii participanţi activ la găsirea unei soluţii, Europa nu are altceva de făcut decât să aştepte rezultatele unor decizii externe, cele pe care urmează să le ia singurele ţări rămase ca actori majori în jocurile securitare în Orientul Mijlociu şi Maghreb. O atitudine de slăbiciune şi semn al existenţei unor vulnerabilităţi profunde de natură politică în contextul în care se desenează două presiuni care, conjugate, ar putea repreprezenta o lovitură deosebit de grea şi cu consecinţe de lungă durată. Mă refer la posibilia conjugare a efectelor crizei din Siria (plus accentuarea situaţiei conflictuale din Irak şi LIban), cu începerea retragerii complete a americanilor din Afganistan şi predarea puterii către talibani şi iminenţa unui dezastru umanitar în Libia ca urmare a intensificării războiului civil şi a internaţionalizării conflictului.

Acesta este contextul în care cele trei mari rute ale migraţiei ilegale pot fi activate cu mult peste ceea ce am văzut până acum, chiar în timpul perioadei „marii migraţii” care a scuturat binişor mai multe ţări de pe continentul nostru. Este vorba despre o „rută a nordului” care să aibă ca bază de plecare Afganistanul contectat la Pakistan şi pe care, acum, trec în principal droguri şi arme, dar care poate deveni drum deschis spre zona Mării Negre. La porţile „rutei clasice a Orientului Mijlociu”, cea prin estul Mediteranei, pot fi, potenţial, cei peste 3,5 milioane de refugiaţi din taberele din Turcia, apoi cele aproape 1 milion de persoane aflate la sud de linia de graniţă între Turcia şi Siria, plus cei care, în caz de război civil probabil în Irak şi în Liban, ar încerca să activeze puncte de fugă de pe propriul litoral. În fine, apare ca extrem de probabilă deschiderea în Libanul devastat de război a unei situaţii de tip Siria, cu o luptă pe viaţă şi pe moarte între guvernul central recunoscut de comunitatea internaţională şi de Turcia şi rebelii susţinuţi de Arabia Saudită, Egipt, Emiratele Arabe Unite, cărora li s-au alăturat mercenari din Grupul rusesc Wagner. Caz în care vom vedea cum „ruta de sud”, cea prin centrul Mediteranei, va deveni supra-aglomerată, punctul central pe care se vor revărsa valuri succesive de migranţi transferaţi de pe toate rutele de trafic de persoane din Africa.

Situaţia generală evoluează cu o viteză extraordinară şi este limpede că populaţiile locale au învăţat lecţia trecutelor perioade: se mobilizează instantaneu pentru a fugi din cale formaţiunilor armate angajate în teren, asta cu atât mai mult cu cât disperarea combatanţilor a atins cote foarte înalte pe măsură ce se aude că au fost date ordinele de a se lua cât mai puţin prizonieri. Asta este situaţia acum la Idlib, ultimul bastion al forţelor rebele din Siria, atacat acum de armata guvernamentală susţinută de ruşi, trimiţând zilnic zeci de mii de refugiaţi înspre nord, în încercarea de a trece graniţa cu Turcia. Conform rapoartelor transmise de Syria’s Response Coordonation Group, începând cu data de 1 noiembrie, din zonă au plecat aproape 200.000 de persoane. Situaţie pe care Naţiunile Unite o caracterizează drept „catastrofală”, cerând „imediata încetare a focului”. Ei cer, ei aud deoarece nu-i bagă nimeni în seamă.

Singura discuţie relevantă este cea între Turcia şi Rusia, asta în speranţa că Erdogan va mai accepta un număr suplimentar de refugiaţi cu toate că, duminică, a transmis că s-au atins limitele capacităţilor taberelor de refugiaţi după cei opt ani jumătate de război civil din Siria. În acest sens, sunt aşteptate rezultatele convorbirilor avute ieri de o delegaţie turcă sosită la Moscova, în speranţa unei posibile decizii comune privind un termen pentru acţiunile militare de acum şi, eventual, pentru crearea unui coridor umanitar controlat de Turcia către acea „buffer zone” creată în regiunea la sud de graniţă.

Surse diplomatice vorbesc şi despre un al doilea subiect pe agenda discuţiilor de la Moscova: situaţia din Libia şi consecinţele pe care le-ar avea intrarea în teren a armatei turce ca răspus la chemarea de ajutor formulată de guvernul de la Tripoli. Există aici o problemă extrem de sensibilă şi care, din nou, seamănă cu ce s-a petrecut în Siria. Diverse surse ale serviciilor militare de informaţii, mai ales cele din lumea arabă, vorbesc cu mare îngrijorare de un fenomen extrem de grav care este pe cale să ia amploare în Libia, anume confruntarea între grupările de mercenari folosite se pare destul de intens de cele două tabere.

Avem, pe de o parte, mercenarii ruşi din Grupul Wagner (mare parte dintre ei veniţi direct din Siria, caz în care avem de-a face cum luptători proveniţi din Cecenia şi alte state musulmane din componenţa fostei URSS). Pe de altă parte, se pare, aşa cum afirmă surse apropiate de serviciile de informaţii israeliene, că de partea trupelor guvernamentale luptă foşti jihadişti pe care i-ar fi angajat Grupul SADAT. Dar, în plus - şi aici ajungem direct la chestiunea reţelelor de trafic de persoane, din cauza haosului instalat în Libia, pe teritoriul acesteia acţionează cinci grupări afiliate ISIS provenind din Sudan şi patru din Ciad care au contribuit fiecare cu câteva mii de luptători pentru armatele celor doi mari actori ai conflictului. Mahmud Massud al-Baarrassi (cunoscut şi ca Abu Musab Allibi) a transmis deja, într-un mesaj video difuzat în luna iulie, că Libia urma să devină una dintre principalele axe de operaţiuni ale organizaţiei, în efortul de a compensa pierderile înregistrate în Siria. Grupările ISIS deţin controlul absolut al rutelor trans-sahariene pe care se face traficul de persoane din Africa şi care, în acest moment, au ca principal punct final Libia.

Tabloul general se poate suprapune aproape exact peste cel al începuturilor conflictului din Siria cu interesele iniţial opuse ale Turciei şi Rusiei, negociate mai apoi în tripleta care a adus alături şi Iranul.

Oare tot astfel se vor petrece lucrurile şi în Libia, lăsată pradă unui conflict de tip „recuperare prin proxy” după ce principalii actori ai operaţiunii NATO-UE care l-a dat jos pe Ghadaffi s-au retras lăsând spaţiul în haos deplin, nemaidorind (nemai având posibilitatea?) de a interveni pentru stabilizarea ulterioară a situaţiei. În absenţa SUA, fără acţiuni decisive UE şi NATO, spaţiul este gol, frontiera maritimă din Mediterana este fragilă şi prin ea se trece fără probleme.

Cine va face ordine şi când anume? Ca în Siria, discuţia esenţială va rămâne oare între cele două puteri protectoare, Rusia şi Turcia, având pe fundal un mic dragon vesel chinez care aşteaptă o locaţie pentru un mare port cu funcţionalităţi strategice multiple în Maghreb, completare în oglindă a capacităţilor deja achiziţionate în Grecia, Italia şi Spania?

Cine a greşit marile raţionamente geo-politice? Migranţii stau la porţile Europei, aşteptând 2020.