Corespondenţă din Bruxelles. Noua Ordine a puterii din Orientul Apropiat: cine se aşază la masa de şah regională

Imagine de sub dărâmăturile rezultate în urma atacurilor ruseşti în Siria  FOTO AP

Serghei Şoigu, ministrul rus al Apărării, a rostit vorbele îndelung aşteptate: fără o înţelegere între Rusia, SUA şi Turcia nu se poate găsi o soluţie durabilă pentru Siria şi pentru a învinge Statul Islamic. Deschizând astfel perspectiva pentru ceea ce va însemna structura viitoare de putere din Orientul Apropiat.

Senzaţională triadă, desemnată pentru prima oară în mod formal, anunţând o proximă înţelegere la cel mai înalt nivel, cea despre care vă vorbeam de câtreva luni încoace ca fiind negociată pe canale formale şi informale, inclusiv la Bruxelles.

Implicaţiile politice şi militare (fireşte, alături de cele economice, importante, dar subsidiare marelui Acord) sunt enorme pentru că semnificaţiile reale merg mult dincolo de ceea ce se petrece acum în Siria şi privesc Orientul Apropiat în întregul său. Împreună cu zonele colaterale de influenţă şi garanţiile care apar de regulă ca însoţind o asemenea refacere masivă a hărţilor de putere desenate odată cu apariţia Protectoratelor Internaţionale şi, mai apoi, a statelor naţionale.

Se schimbă această întreagă masă de joc a şahului geopolitic pentru una dintre regiunile cele mai sensibile ale lumii, ea însăşi focar continuu de conflicte distrugătoare, dar şi înconjurată de alte zone fierbinţi, deja trecute prin războaie sau posibil oricând de inflamat prin contagiune.

Era inevitabil să se întâmple aşa deoarece eşuaseră, pe cât de spectaculos, pe atât de catastrofal, toate iniţiativele individuale sau alianţele care încercaseră să rezolve unilateral situaţia prin invazii militare şi remodelări politice ad-hoc. De la eşecul din Afganistan al sovieticilor la Irakul cucerit apoi lăsat pradă haosului de către americani şi coaliţia lor de sprijin la Primăvara Arabă, la încercările unilaterale ale Turciei de a-şi afirma puterea militară fie şi în zona restrânsă de la graniţa cu Siria...rezultatul vizibil fiind că, profitând de spăţiul lăsat liber, Statul islamic şi-a consolidat uluitor de repede dominaţia pe zone îndestul de extinse încât să devină o primejdie cu ambiţii regionale şi extensii explozive pe mai multe continente.

Era inevitabilă o asemenea soluţie pentru că doar un acord politic prealabil putea motiva o schimbare de profunzime a jocurilor militare din teren. Aducând acum în ecuaţie Turcia, stat musulman, cu rang de jucător egal şi de participant – repet, mnusulman – la o soluţie în teren care priveşte în primul rând teritorii musulmane şi poate fi acceptată, pe termen mediu şi lung, drept o formulă de compromis funcţională.

Trei puteri garante pentru ceea ce ar putea fi, chiar la nivel simbolic, un nou protectorat care să înceapă printr-o asemenea operaţiune militară masivă ca cea de acum (poate chiar întărită în viitorul imediat) şi terminată printr-un acord global asupra Orientului Apropiat, dublat în teren de o forţă de impunere a păcii care să fie validată instantaneu de Consiliul de Securitate. Poate, deloc imposibil, chiar probabil, cu participarea de trupe din alte state direct interesate şi cu nivel recunoscut de participare, alături de cele trei protagoniste, poate, deci, China şi Iranul, printre altele...

Care sunt câştigurile reale pentru fiecare dintre membrii Triadei Noii Ordini? Enorme pe un plan esenţial: fiecare îşi vede recunoscut un statutul de mare putere cu capacitatea de a asigura şi implementa tot setul de garanţii necesare.

Astfel, în noi condiţii de aplicare, SUA îşi poate negocia mai vechiul plan al Noului Mare Orient Apropiat, anunţându-şi priorităţile şi definindu-şi foarte clar zona aliaţilor de care va răspunde direct şi pentru care garantează umbrela de securitate.

La rândul său, Rusia obţine cea mai mare victorie imaginabilă de după căderea Cortinei de Fier, atunci când, mult prea rapid, fusese trimisă şi tratată doar ca putere regională, cu capacităţi militare învechite şi perimate, dar şi cu o linie de comandă şi control în debandadă. Demonstraţia militară de acum a avut şi un rol simbolic, anunţând revenirea Rusiei la statutul recunoscut de supra-putere. implicit la vechea capacitate de a motiva aliaţi vitali în diverse regiuni ale lumii, în cazul nostru, vizibil, Iran ca putere proximă şi China ca parte a alianţei politico-economico-militare a Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai.

Turcia este şi ea în poziţia de mare învingător la care visa de atât de mult timp, de ce nu ca parte a proiectului anunţat de idealurile neo-otomane prezentate oficial de atât de multe ori. O poziţie unică de putere care-i confirmă statutul de cheie de intrare în lumea musulmană şi, ca atare, creează premizele favorabile directe pentru reluarea discuţie apărute în urmă cu câţiva ani privind o Uniune Economică (după modelul UE) la nivelul Orientului Mijlociu, de data cu o singură forţă reală politică, economică şi militară: cea a Turciei. Esenţială mişcare doarece nu numai spre Orientul Apropiat se îndreaptă semnalul: el este important şi pentru întreaga lume turcică, cea care cuprinde fostele state sovietice din sudul Federaţiei Ruse şi merge până departe, în vestul Chinei (zona uigură a tuturor tensiunilor) şi Peninsula Coreea. Semnal de forţă care are stinge, cel puţin temporar, oricare dintre încercările de infiltrare masivă ale Statului Islamic. Deci şi primejdia apariţiei de focare de conflict inter-confesional sau pe bază religioasă.

În fine, se creează astfel cadrul de securitate necesar pentru a da un timp de respiro Europei noului spaţiu de forţă (Schengen şi Euro) să se consolideze printr-un proces legislativ foarte rapid pus în aplicare. Pentru ca, apoi, să poată intra – la nivel de ansamblu UE dar şi al statelor care vor dori acest lucru şi deja negociază în acest sens – ca partener economic strategic în perioada de reconstrucţie garantată de ceea ce va fi noul acord complex privind Orientul Apropiat. Terenul viitor (aşa cum s-a mai întâmplt şi în trecut) pentru un enorm şantier de reconstrucţie în care vor fi prezente interesele tuturor jucătorilor momentului, cu noile garanţii operative în teren asupra accesului la resurse, securizării conductelor şi dispariţiei rapide a surselor actuale de conflict, adică unităţile reţelelor teroriste.

Un plan logic pentru că, pentru prima oară după perioada Protectoratelor, reface la propiu hărţile de putere şi recunoaşte nevoia garanţiilor superioare de securitate, cele fără de care, după cum s-a văzut, haosul devenise ucigaş în cercuri concentrice din ce în ce mai ample.

Este oare posibil, aşa cum am auzit, ca, în caz de succes, un asemenea tip de acord să privească, destul de repede, şi zona Maghrebului, alte teritorii scăpate acum de sub orice control, introducând de data asta în ecuaţie Egiptul, în calitatea sa de cea mai importantă ţară musulmană din regiune şi posesoare (precum Turcia pentru regiunea sa) a celei mai puternice forţe militare din această parte a Africii.

De ce nu, dacă toate încercările de până acum, la scară mai mică, fie au eşuat, fie au produs rezultate nesemnificative. De ce nu, dacă raţionamentul este că doar astfel se poate da un răspuns realist unei formule de teroare care este în evoluţie ascendentă şi ameninţă să se deplaseze rapid din orientul Apropiat spre Europa şi înspre bazele foarte puternice de rezistenţă din Maghreb şi unele ţări din Africa Neagră?

Un plan logic, dar oare şi posibil de implantat în teren fără a crea exact acelaşi timp de reacţii ca cele care au urmat intervenţiilor succesive din Afganistan, Irak sau în urma eşuatei “Primăveri Arabe”? Fără să auzim apoi, extrem de repede, alte acuzaţii de comportament imperialist şi fără ca asta să creeze o reacţie masivă de protest şi de coagulare în jurul “forţelor de rezistenţă împotriva invadatorilor”, permiţând o spectaculoasă resurecţie a Statului Islamic?

Dificil, dacă nu chiar imposibil de răspuns la această întrebare. Dar, oricum, se reface ordinea puterii în Orientul Apropiat. Cu o perspectivă directă care duce mult dincolo de acest teritoriu.

Şi noi? Nu ştiu dacă noi măcar ne-am pus o asemenea întrebare, prim stadiu pentru ca eventual, vreodată, să înceapă gândirea structurată pentru o soluţie.