Crimeea– între seceră, ciocan şi nicovală

Trebuie să recunosc că am urmărit sporadic Olimpiada de iarnă de la Soci. Am citit însă mult mai mult despre eşecul organizatoric decât despre rezultatele sau performanţele remarcabile ale atleţilor. Mă refer la fotografiile ce-au făcut deliciul presei străine şi al reţelelor sociale, pornind chiar şi cont pe Twitter dedicat haosului din timpul Olimpiadei.

De la imagini hilare cu trei toalete în aceeaşi baie, până la ferestre-termopan pe jumătate finisate, anunţuri confuze, acces la internet sporadic si nesecurizat, culminând cu gafa, amuzantă ce-i drept, din timpul ceremoniei de deschidere, cel mai scump eveniment din istoria sporturilor de iarnă a stârnit zâmbete, critici şi multă ironie.

Ironia cu care au fost relatate realităţile de zi cu zi din timpul Jocurilor Olimpice este aceeaşi cu care Europa priveşte spre Rusia în aceste clipe tensionate. La mai puţin de o săptămână distanţă de un referendum declarat necontituţional atât de puterea de la Kiev cât şi de liderii occidentali, Rusia e mai neînţeleasă ca niciodată. Senatorul american, John McCain declara deunăzi, referindu-se la conflictul din Crimea, că Putin “are o mentalitate tipică Războiului Rece”. În realitate, Europa e cea care tratează Rusia ca pe timpul Cortinei de Fier.

Rusia, ca majoritatea ţărilor din Europa de Est, s-a schimbat dramatic în ultimul sfert de veac. O schimbare ce pare că a trecut neobservată pe lângă “tovarăşii” din Vest. Da, hotelurile încă lasă de dorit, dar majoritatea ruşilor au început să călătorească, în masă, abia în ultimii 20 de ani. Turismul abia acum începe să se dezvolte cu adevărat, la fel şi serviciile conexe.

Sigur, Putin face parte dintr-o lume ancorată în practicile Războiului Rece, dar ce opţiune avea un tânăr cu ambiţiile şi potenţialul său în perioada comunistă? Adevărul e că, în ultimii ani, acesta le-a inspirat ruşilor, chiar şi celor mai tineri, un sens de încredere şi o identitate care nu putea veni într-un moment mai prielnic pentru o naţiune epuizată de comunism şi îngenuncheată de lipsa bunurilor de tot felul. Schimbarea durează, mai ales când e vorba de o ţară mutilată de totalitarism ca Rusia. 80 de ani de abuz şi privare de libertate lasă urme grele, uneori iremediabile.

În aceste condiţii, a unei redescoperiri a identităţii şi mândriei naţionale, nu mă miră faptul că majoritatea locuitorilor Crimeei doresc unirea cu “patria-mama”, Rusia. Pentru cei mai mulţi, cultura şi identitatea lor s-a definit în raport cu Moscova de generaţii (să nu uităm ca această peninsulă a fost făcută cadou Ucrainei de catre Nikita Khrushcev relativ recent, în 1954).

La fel ca şi o bună parte din moldovenii de peste Prut, ucrainienii din Crimeea gândesc, vorbesc şi se identifică cu Rusia de când se ştiu. Nu putem nega aceste realităţi. Ele există şi nu pot fi schimbate, neconstituţionale sau nu. Europa refuză, într-un mod bizar, să înţeleagă aceste realităţi şi sa acţioneze în consecinţă. Ancorată în discursurile antagoniste din perioada Cortinei de Fier, liderii occidentali se întrec care mai de care în declaraţii din ce în ce mai înflăcărate despre situaţia din Ucraina, despre lipsa drepturilor omului în Rusia (uitând, de exemplu, de închisoarea Guantanamo) păstrând ritmul şi cadenţa unei lumi apuse.

O abordare rezonabilă a conflictului din Crimeea, poate chiar şi a celui îngheţat din Transnistria - dacă tot vorbim de conflicte - ar fi independenţa acestor regiuni. State de sine stătătoare, naţiuni în care drepturile minorităţilor la cultură, religie şi identitate să fie respectate într-un cadru instituţional supravegheat de ONU. Dar pentru asta ar fi nevoie de o renunţare la orgolii, de ambele părţi, de discuţii raţionale, cu argumente socio-economice nu cu marşuri patriotice şi declaraţii înflăcărate şi provocatoare.

Bineînţeles că atât Crimeea cât şi Transnistria, ca state-naţiuni, ar fi puternic influenţate de Rusia. Dar acelaşi lucru nu se întâmpla oare şi în multe alte ţări, inclusiv în România? Suntem tributari unei mari puteri, în cazul nostru Occidentului, la fel de mult ca orice alt stat din zonă. Găzduim scuturi anti-rachetă americane, baze aeriene, posibil şi închisori secrete CIA, ca să nu mai vorbim de societatea din ce în ce mai occidentalizată.

Independenţa acestor regiuni ar forţa atât Rusia cât şi Uniunea Europeană să intre într-o competiţie directă, pe toate planurile, pentru a-i convinge pe cetăţenii acestor state-tampon că Vestul sau, după caz, Estul reprezintă alternativa viabilă realităţii cotidiene. Din păcate aceste realităţii sunt contrastante, chiar confuze pentru locuitorii spaţiului ex-sovietic. Proveniţi dintr-un est în continuă schimbare, aspirând spre un standard de viaţă şi confort tipic vestic, sentimentele sunt amestecate, orgoliile rănite şi direcţia confuză.

Faptul că Rusia adoptă o poziţie activă în a-şi face simţită prezenţa în regiune, în timp ce UE promite ajutoare şi parteneriate într-un viitor destul de îndepărtat, nu face decât să stârnească şi mai multă animozitate în rândul celor preocupaţi de soarta regiunii.

De ce nu a ridicat Uniunea Europeană vizele pentru cetăţenii ucrainieni şi moldoveni odată cu aderarea statelor din vecinătatea sa, oferind astfel posibilitatea unei subzistenţe de tipul celei experimentate de polonezi, unguri şi români pe timpul celei mai recente crize economice? De ce Romania a tărăgănat procesul acordării cetăţeniei, făcându-l aproape umilitor şi imposibil chiar şi pentru cei mai români dintre moldoveni? Nu ar fi fost toate acestea semnale că zonele limitrofe sunt doar marginale geografic nu şi marginalizate?

Răbdarea şi încrederea locuitorilor Crimeei vor fi puse la grea încercare în următoarele zile când vor fi chemaţi la un vot cu consecinţe decisive pentru securitatea regională. Oricare ar fi rezultatul, ratificat sau nu, paşnic sau prin conflict, Peninsula Crimeea are o şansă reală de a ieşi din alternativa şi monotonia Est-Vest, reinventându-se într-un spaţiu social în care să ia ce-i mai bun din ambele fără a-şi compromite identitatea sau a pune în pericol securitatatea regională.