În lume

articolul anterior articolul urmator

Cristian Ghinea: Flux şi reflux în legislaţia antiteroristă

0
24 Jan 2015 13:19:54
Dilema Veche
Abdullah al-Kidd (dreapta), în faţa Curţii Supreme a SUA, pe 14 februarie 2011 FOTO AP
Abdullah al-Kidd (dreapta), în faţa Curţii Supreme a SUA, pe 14 februarie 2011 FOTO AP

Abdullah al-Kidd a fost reţinut de FBI în 2003 în calitate de… martor. Al-Kidd e un american convertit la islam, care, după numele ales, fie e fiul unuia pe care îl cheamă Kidd, fie a găsit o formă haioasă de a combina islamul şi filmele cu karate. FBI a folosit o formulă legală ciudată: nici nu l-a arestat oficial, dar nici nu l-a eliberat.

L-a declarat martor important, o soluţie folosită în cazul reţelelor bănuite de terorism, unde statul vrea să se asigure că martorul nu dispare înainte de a depune mărturie. Al-Kidd a fost ţinut 16 zile într-o celulă cu lumina permanent aprinsă, din cauza căreia nu putea să adoarmă. A fost apoi eliberat. Cazul său a fost preluat de un ONG celebru, care se ocupă cu drepturile omului şi a pornit un proces împotriva FBI. Recent, statul american şi agentul FBI au fost condamnaţi să plătească despăgubiri de 385.000 de dolari şi să-i ceară scuze lui Abdullah al-Kidd. Povestea asta e relevantă pentru modul în care democraţiile se raportează la terorism şi la lupta cu el. Vorbeam săptămîna trecută despre oscilaţiile opiniei publice: cere măsuri dure după cîte un atentat, apoi se ruşinează şi cere retrageri. Ruşinarea are nişte declanşatori – presa, ONG-urile şi judecătorii. Probabil că după 9/11, ideea de a reţine martori care pot face parte din reţele teroriste părea o banalitate. Dar dacă FBI ar trebui să plătească 385.000 de dolari fiecărui martor pe care îl reţine, ar da faliment. Şi, mai ales, dacă agentul FBI plăteşte şi el personal o parte din despăgubire, colegii lui se vor gîndi: dar de ce să-mi risc eu ipoteca pentru că societatea vrea ceva, dar apoi se răzgîndeşte?
 
Deci, după un asemenea atentat, vedem un flux de măsuri dure (legi, reguli, proceduri) antiterorism. Apoi, în anii care urmează, vedem refluxul: o bună parte dintre măsuri desfiinţate de justiţie, presa se întoarce împotriva serviciilor şi promovează o agendă prolibertate. Pînă la următorul atentat. Cred că ar trebui să acceptăm această bizarerie ca parte din viaţa unei societăţi democratice. Ne luptăm cu demonul terorismului fără a renunţa la libertăţi. Instabilitatea legislativă e inevitabilă.
 
Acum trăim în plin flux post-Paris. Mi-a fost destul de greu să urmăresc ştirile despre noi măsuri antitero, pentru că e o adevărată frenezie, cea pe care am anticipat-o în editorialul trecut: guvernele şi parlamentele vor să arate opiniei publice indignate că fac ceva. Belgia, Franţa, Marea Britanie sînt deja destul de avansate cu noi pachete de legislaţie, şi diverse guverne propun măsuri legislative la nivel european. Ca la fiecare flux antitero, cei care fac agenda sînt miniştrii de interne, şefii poliţiilor naţionale şi şefii serviciilor de securitate. În mod evident, aceşti oameni strîng pachete de frustrări (cazuri blocate din cauza restricţiilor democratice) şi le servesc decidenţilor după fiecare asemenea criză. Sînt şi ei parte din joc.
 
De această dată, problema principală care se cere tratată este statutul de cetăţeni al islamiştilor. Vorbim de cîteva mii de cetăţeni europeni (mult mai puţini americani) care au fost în Siria şi acum s-au întors, radicalizaţi şi antrenaţi. De altfel, preşedintele Hollande a spus că regretă decizia occidentalilor de a nu interveni în războiul civil din Siria – şi are dreptate. A fost laşitatea preşedintelui Obama, care a refuzat să conducă, iar cînd a decis, foarte tîrziu, a fost laşitatea colectivă a parlamentului britanic, care a refuzat mandatul cerut de premierul Cameron pentru o intervenţie. În mod neaşteptat pentru un socialist francez, Hollande a dat dovadă de curaj în Mali, unde a fost de ajuns o forţă de cîteva mii de francezi pentru a împiedica nordul ţării să devină un al doilea stat islamic. Asta ar fi însemnat un califat similar celui din Siria – Irak, şi cu o suprafaţă mai mare decît a Franţei. Faptul că Mali-ul islamic nu e acum o ştire zilnică arată ce poate face o intervenţie fermă şi la timpul potrivit. În Siria, intervenţia nu a existat, iar moderaţii au fost striviţi între dictatorul Assad şi islamişti, acum practic nu mai există soluţie decentă. Iar dacă argumentul că mor atîţia oameni în Siria nu e în sine suficient, vedem că laşitatea se plăteşte şi într-o analiză pur pragmatică: califatul a atras cetăţeni occidentali, care acum se întorc acasă şi devin principala problemă de securitate a Europei occidentale. Poate că poţi ignora califatul, dar el nu te ignoră pe tine.
 
De unde problema: ce poţi face unor cetăţeni ai propriei ţări, adulţi şi vaccinaţi, care vor să meargă să lupte pentru califat, care se întorc antrenaţi şi chitiţi să pedepsească Occidentul pentru tot răul din lume (a se citi programele de istorie şi antropologie multiculti, pentru detalii)?
 
În toamna trecută, guvernul britanic a propus o serie de legi antiterorism, care au creat probleme chiar în coaliţia de guvernare. Planul a fost blocat în parlament, dar evenimentele de la Paris probabil că asigură emoţia necesară votării. Urmează alegeri, iar premierul Cameron promite alegătorilor siguranţă şi duritate în faţa terorii. Partenerul său de coaliţie, Partidul Liberal Democrat, blochează însă legile şi promite libertate.
 
Planul britanic nu e doar unul antiterorism, ci şi antiradicalizare. O măsură ce a stîrnit controverse este obligaţia lucrătorilor din creşe şi din şcoli de a raporta autorităţilor cazurile în care copiii riscă să fie transformaţi de părinţi în radicali islamişti. Şcolile sînt obligate să dezvolte curriculă pentru împiedicarea radicalizării şi să interzică clericilor radicali să vorbească în incinte (aplicabilă mai ales universităţilor). Sindicatele profesorilor au protestat că guvernul îi transformă în poliţişti (un sindicat fără ceva aer dramatic nu ar mai fi sindicat). Apoi, dacă planul va fi acceptat de parlament, asiguratorii nu mai au voie să acopere recompensele plătite în cazul răpirilor.
 
Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro
 

Cristian Ghinea este directorul Centrului Român pentru Politici Europene, înfiinţat în 2009 de un grup de experţi, având ca obiectiv sprijinirea rolului României în Europa prin furnizarea de expertizã în domeniul politicilor publice.  

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările