Criza din Iran şi controlul Eurasiei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În acest moment se schimbă, se alterează rapid sau, la limită, se apropie de explozie componentele principale ale stabilităţii (şi aşa mereu precare şi supuse contestaţiilor) din Afganistan, Iran şi Pakistan, trei ţări esenţiale din zona Orientului Mijlociu.

Cele care formează axa unui spaţiu în care, exact aşa cum s-a întâmplat în trecut, aproape orice conflict se poate reverbera cvasi-instantaneu pe plan global. Iar lectura a ceea ce se petrece acum ar trebui să cuprindă rememorarea teoriilor esenţiale care au coordonat construcţia viziunilor geopolitice şi mai apoi a justificat acţiunile ulterioare ale marilor puteri în zona Orientului Apropiat.

Toţi cei care concep acum politici de stabilire, consolidare şi control a unor spaţii de influenţă în zona respectivă, pe fond, revin la marea dilemă: ce tip de forţă trebuie să prevaleze, cea maritimă sau cea terestră. Întrebare la care, iniţial, în epoca modernă, a apărut un prim răspuns logic, cel formulat de britanicul Halford Mackinder (1861-1947) care a formulat conceptul de „heartland", Centrul Pivot, Pământul din Mijloc, imaginea fiind axată pe EURASIA pe care o descrie ca fiind a fortăreaţă naturală gigantică, inaccesibilă puterilor maritime ale timpului (cu referinţă directă la supremaţia deţinută atunci de Imperiul Britanic). În jurul acestei zone, există două semiluni foarte populate: semiluna interioară în care se află China, India, Japonia şi Europa, apoi semiluna exterioară, constituită din diverse insule.

Întreaga sa teorie se bazează pe acest principiu: „Cine va controla HEARTLAND va controla lumea". De aici, temerea sa că Rusia, dispunând de uriaşe rezerve naturale, ar putea fi acest viitor „controlor de spaţiu“, asta doar dacă nu Germania urma să devină viitoarea stăpână a lumii în cazul în care ar fi putut să-şi aproprieze teritoriul şi rezervele Rusiei.
 

image

Teoria sa fost preluată şi modificată de geoliticianul american Nicholas Spykman (1893-1943) care a atras atenţia asupra importanţei crescânde pe care începea s-o capete zona în formă de semilună din jurul nucleului central, cea pe care o denumeşte RIMLAND, zona pe care o descria drept „marea rută maritimă“, esenţială în viitor în termeni militari şi economici (teză verificată acum prin marele proiect strategic al Chinei de lansare a „centurii maritime“ care dublează drumul terestru al mătăsii). El instită asupra necesităţii imperioase de a controla RIMLAND, zona de litoral care mărgineşte Pământul din Mijloc şi care merge din Norvegia până în Coreea. În vreme ce la Mackinder semiluna interioară este un spaţiu de civilizaţie înaltă dar fragilă, fiindcă este mereu ameninţată să cadă sub loviturile „barbarilor dinamici” ai Heartland-ului, la Spykman Rimland-ul constituie un atu geopolitic major, nu la periferia ci în centrul de gravitaţie geostrategic. Pentru el, poziţia teritoriilor Rimland-ului, „în raport cu linia ecuatorului, cu oceanul şi cu zonele terestre determină proximitatea lor faţă de centrul de putere şi de zonele de conflict; pe teritoriile lor se stabilesc căile de comunicaţie; poziţia lor faţă de vecinii lor imediaţi defineşte condiţiile relative la potenţialităţile inamicului, determinând astfel problema de bază a securităţii naţionale”.

Concluzia lui Spykman poate fi considerată acum o profeţie deja pe cale de realizare: „Cine controlează RIMLAND va fi capabil să controleze întreaga EURASIE, iar cine domină EURASIA are în mâinile sale soarta întregii lumi“.

Raţionamentul este preluat şi amplificat de Brezinski care, în preambulul cărţii sale Marea tablă de şah consemna că „Eurasia rămâne tabla de şah pe care se derulează lupta pentru supremaţia mondială". Motivul este simplu: „Numărăm aproximativ 75% din populaţia mondială în Eurasia, la fel ca şi cea mai mare parte a resurselor fizice, sub formă de întreprinderi sau zăcăminte de materii prime. Suma produselor naţionale brute ale continentului înseamnă aproape 60% din totalul mondial. Trei sferturi din resursele energetice cunoscute sunt concentrate aici”.

Şi mare atenţie la concluzia avertisment: „... un scenariu ar prezenta un mare pericol potenţial: naşterea unei mari coaliţii între China, Rusia şi poate Iran".

De cealaltă parte, viziunea neo-imperială rusă este centrată şi ea pe EURASIA, mai întâi ca o unitate justificată exclusiv de resorturi economice, dar în mod evident concepută ca factor mondial pe putere care să poată împlini exact acelaşi tip de vis, adică accesul şi controlul în general la marile circuite maritime şi în special la Mările Calde, urmând visul din Testamentul lui Petru cel Mare, document apocrif sau nu, dar extrem de realist formulat şi în termenii geopoliticii contemporane. Pe de altă parte, EURASIA are acum şi o formulă extinsă, cea dată de Organizaţia de Cooperare de la Shanghai din care fac parte şi Pakistanul şi Iranul (cu statut de observator). În fine, acest tablou nu poate fi complet decât dacă adăugăm viziunea pe termen lung şi foarte lung a Chinei, a noii Chine care-şi deschide spre lume drumurile sale ale mătăsii în varianta secolului XXI, cea care are nevoie vitală de acces în spaţiul continental şi cel maritim proxim al Orientului Mijlociu pentru a putea continua departe, înspre Europa.

Linia aceasta Afganistan-Iran-Pakistan se află la confluenţa eternă a tuturor jucătorilor de odinioară şi de acum, iar tensiunile cresc pe zi ce trece, deoarece forţele şi ambiţiile sunt enorme, pe măsura mizelor. Iată trei hărţi de poziţionare interesante:

image
image
image

Situaţia din zonă a căpătat o accelerare bruscă odată cu un adaos deosebit de important, cel care a dus la radicalizarea unei lumi islamice unite acum împotriva SUA în urma deciziei privind recunoaşterea Ierusalimului drept capitală eternă a Israelului, dar şi datorită dorinţei marilor puteri de a ocupa cât mai repede spaţiile considerate drept "abandonate" de către SUA, Marele Protector de până acum în Asia de sud-est, spre exemplu sau în Orientul Apropiat. Iar ultimul eveniment din serie pare să fie posibila apropiată abandonare a Pakistanului, fost aliat tradiţional major al Washingtonului, foarte aproape acum de o basculare în categoria "State falimentare"... alături de Iran, declarat de americani drept "stat sponsor al terorismului" şi de Afganistan, cu toate probleme sale nesfârşite.

Cu ce consecinţe? Depinde de cât de rapid şi în ce sens vor evolua evenimente din Iran şi de modul în care conducerea religioasă a ţării va dispune sau nu trecerea la represalii extinse, folosind ultima şi cea mai temută armă de care dispune, unităţile super antrenate şi înarmate ale "Gardienilor Revoluţiei". În acel moment este posibil să se audă o cerere de ajutor internaţional formulată de liderii străzii, cerere care ar putea primi un răspuns rapid din partea Arabiei Saudite, spre exemplu, într-o alianţă sui-generis cu Iranul. Situaţie în care oficialii iranieni ar putea cere activarea unor parteneriate de asistenţă militară. Scenariu-catastrofă, e adevărat, dar care devine o posibilitate de luat în calcul.

Cu referire la un material de-al meu de acum câteva zile, cred că întrebarea esenţială din aceste momente este de a şti cine-şi imaginează că va putea fi Noul Protector al Orientului Apropiat. Şi cu ce preţ.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite