Criza refugiaţilor şi politica statelor din Golf

Fluxul masiv al refugiaţilor ajunşi în Europa a readus în prim-plan criza din Siria şi Irak trecând în mod inevitabil  pe plan secund evenimentele din Ucraina. Războiul hibrid a fost înlocuit în discursurile publice privind  problematica numărului de refugiaţi ce trebuie acceptaţi de către fiecare ţară în parte.

Primul lucru ce trebuie observat este faptul că actuala situaţie cu care Uniunea Europeană se confruntă nu este nicidecum una surprinzătoare, fiind uşor de prevăzut încă de la sfârşitul anului 2013, atunci când ONU cerea marilor actori ai scenei relaţiilor internaţionale să se implice în soluţionarea conflictului din Levant în scopul stopării unei adevărate catastrofe umanitare. Din păcate, haosul din Siria şi Irak a continuat producând până în prezent aproximativ 200.000 de victime şi 11 milioane de refugiaţi. Evident, până nu cu puţin timp în urmă, europenii nu au conştientizat în mod direct toate acestea întrucât unele dintre statele Orientului Mijlociu au găzduit în mod direct refugiaţii din zona de conflict.

Astfel, Libanul a primit 1,1 miloane de refugiaţi, ceea ce reprezintă - atenţie - 26% din totalul populaţiei, Iordania a primit 619.000 refugiaţi, adică un procent de 9,8% din totalul populaţiei, într-un context în care ţara se confruntă cu un real deficient al resurselor de apă, în timp ce Egiptul, o ţară cu numeroase probleme economice, găzduieşte 143.000 de refugiaţi, adică 0,17% din totalul populaţiei.

Deşi o parte a teritoriului naţional se află sub controlul Statului Islamic (SI), Irakul a primit 230.000 refugiaţi sirieni, o bună parte dintre aceştia fiind membri ai familiilor şiite şi alawite care au fugit din calea SI. Turcia a rămas la rândul său pentru o bună perioadă de timp un cordon de securitate la graniţa UE, găzduind pe teritoriul său aproximativ 2 milioane de refugiaţi. Încă din primăvara anului trecut, media turcă publica articole din care se putea înţelege cu uşurinţă costurile ridicate pentru Ankara în privinţa menţinerii stabilităţii din centrele de plasamanet. Luptele între refugiaţi pentru mâncare, decesurile copiilor nou-născuţi ca urmare a condiţiilor din ce în ce mai precare, părăsirea taberelor de către refugiaţii care prefereau să doarmă în parcurile marilor oraşe prefaţau ceea ce s-a întâmplat în prezent. Atât Turcia, cât şi celelate state mai sus menţionate şi-au depăşit capacităţile de gestionare a fluxului migraţionist ceea ce a condus către traversarea Mediteranei şi sosirea unui număr semnificativ al acesora în Europa.

Adevărata dezbatere nu constă în realitate în motivul acceptării refugiaţilor în UE, ci în condiţiile de repartizare a lor precum şi în durata de găzduire. Totodată, la nivelul mass-mediei occidentale, dar şi la nivel politic, s-a adus în discuţie deschiderea statelor din cadrul Consiliului de Cooperare a Golfului (Arabia Saudită, Kuweit, Bahrain, Qatar, Oman şi Emiratele Arabe Unite) către primirea unui procent semnificativ al viitorilor oameni ce vor fugi din calea violenţei.

Răspunsul venit a fost însă unul negativ, deşi statele Golfului au menţionat că deja găzduiesc un număr important de palestinieni sau yemeniţi. În realitate, decizia Monarhiilor nu este deloc una surprinzătoare indiferent de criticile aduse acestora. Este adevărat însă că, în actualele condiţii, Qatarul şi mai ales Arabia Saudită pierd din legitimitatea discursului geopolitic la nivel regional, însă acesta este un cost mic pe care cele două ţări şi-l asumă pe termen scurt.

Mai mult, statele Golfului aduc în discuţie zecile de milioane de dolari investiţi în programele de ajutor umanitar ale Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru gestionarea  problemei refugiaţilor. Numai Emiratele Arabe Unite au oferit, spre exemplu, peste 530 milioane USD în acest scop.

Decizia de a nu primi reugiaţi pe propriul teritoriu este acoperită din punct de vedere al dreptului internaţional, acestea nefiind semnatare ale Tratatului ONU  pentru refugiaţi din 1951, decizie ce încă de pe atunci dorea să creeze cadrul juridic pentru a menţine Consiliul de Cooperare a Golfului cât mai distant de efectele crizelor regionale.

În primul rând, cu excepţia Arabiei Saudite, numărul total al populaţiei din celelalte state nu depăşeşte cifra de 3 milioane de locuitori, iar forţa acestora de muncă este constituită într-o proporţie masivă de către muncitori străini. Deşi au un PIB ridicat, în realite stabilitatea socio-economică este una destul de şubredă, iar un influx al populaţiei siriene ar destabiliza aceste state.

Cea mai mare temere este dată însă de riscul importului ideologiilor fundamentaliste, situaţie ce a afectat Monarhiile cu câteva decenii în urmă atunci când au permis accesul pe piaţa forţei de muncă a lucrătorilor egipteni şi yemeniţi. Acum, temerea este ridicată atât de infiltrarea jihadiştilor cât şi de posibilitatea radicalizării populaţiei refugiate odată ajunsă în Golf.

În practică, le nivel regional, statele Golfului au construit o insulă a stabilităţii economice, deşi clivajele socio-culturale sunt încă prezente, cu precădere în Bahrain. Dar această insulă este înconjurată de o mare a instabilităţii. Yemenul rămâne încă un stat în mare parte neguvernabil, Golful Aden este cutreierat de piraţii somalezi, iar Siria şi Irakul sunt încă în haos.

Zidurile ridicate de către Arabia Saudită la graniţa cu Yemenul şi Irakul exprimă cel mai bine viziunea statelor din Golf faţă de crizele regionale, însă acumularea presiunii în aceste zone va necesita găsirea unei alte strategii pe termen mediu şi lung. Soluţia ideală ar consta în stabilizarea acestor state şi eradicarea SI, însă acest scenariu este greu realizabil atât timp cât zonele de conflict sunt alimentate de războaie proxy ale marilor actori regionali şi internaţionali.