În lume

articolul anterior articolul urmator

Criza din Venezuela şi sfârşitul valului de stânga din America Latină

24
17 May 2016 14:38:43
Caterina Preda
Pană de curent în Venezuela.
Pană de curent în Venezuela.

La trei ani de la preluarea puterii de la Hugo Chávez, Nicolás Maduro a pierdut deja monopolul asupra regimului politic şi se confruntă cu pierderea graduală a puterii pe care încearcă să o oprească prin toate mijloacele.

La zece ani de la alegerile care au adus la putere majoritar guverne de stânga în Ame­rica Latină, regimul inspirat de Hugo Chá­vez în Venezuela se află într-o situaţie ex­trem de dificilă şi ocupă şti­rile internaţionale cu eco­ul unor deciziii dintre cele mai bizare şi ineficiente, pre­cum reducerea săpt­ă­mâ­nii de lucru la doar două zile.

Deşi este o ţară foarte bo­gată, Venezuela se con­frun­tă cu o criză economică pro­­dusă de scăderea pre­ţului petrolului (având o economie dependentă în mod copleşitor de acesta), cu un regim care a mizat din ce în ce mai mult pe al­te­rarea caracterului democratic prin pe­dep­sirea opoziţiei politice, amendarea ca­dru­lui instituţional pentru a favoriza chá­vis­mul etc.

Trei ani cu Nicolás Maduro: criza chavismului

Polarizarea reprezentării evenimentelor din Venezuela şi a semnificaţiei acestora face dificilă înţelegerea cursului regimului actual. Ştirile internaţionale preiau mai de­grabă aspectele negative legate de viaţa în Venezuela şi redau repetitiv informaţii des­pre lungile cozi pentru produse de bază sau măsurile luate pentru a stopa con­su­mul de energie. De cealaltă parte, ştirile pro­duse de regimul Maduro oferă un dis­curs de propagandă şi acuză opoziţia de lipsurile regimului şi fenomenul El Niño pentru seceta care s-a adăugat scăderii pre­ţului petrolului, dar nu oferă soluţii ve­ritabile.

De altfel, pe 30 martie, jurnaliştii pro­tes­tau împotriva cenzurii şi aminteau că în cei trei ani de regim Maduro, 21 de ziare au trebuit să se închidă din cauza unei for­me de cenzură economică. Cazul cel mai recent, din luna martie 2016, al masa­cru­lui de la Tumeremo, în care 28 de mineri au dispărut şi s-a dovedit că au fost ucişi, este emblematic. Acesta este cel mai re­cent exemplu de masacru al unor inocenţi de către agenţi ai statului despre care presa mainstream nu spune nimic.

La trei ani de la preluarea puterii de la Hu­go Chávez, Nicolás Maduro a pierdut deja monopolul asupra regimului politic şi se confruntă cu pierderea graduală a puterii pe care încearcă să o oprească prin toate mijloacele. Mandatul său ar trebui să se încheie peste încă trei ani, în 2019, dar opoziţia reunită în Mesa de la Unidad Democratica şi care a câştigat în mod co­vârşitor alegerile parlamentare din de­cem­brie 2015 a depus, la începutul lunii mai, 1,85 milioane de semnături (de zece ori mai multe decât sunt necesare legal), pri­mul pas pentru organizarea unui re­fe­ren­dum pentru revocarea lui Nicolás Maduro. Consiliul Naţional Electoral întârzie însă confirmarea primirii acestora şi deci de­mararea procesului de revocare.

Rezervele de petrol ale Venezuelei sunt es­timate a fi cele mai mari din lume (298 de miliarde de barili). Scăderea preţului pe­tro­lului în mod dramatic, în ultimii ani, a lipsit regimul din Venezuela de resursele necesare pentru întreţinerea modelului chá­vist. Preţul petrolului a început să sca­dă în august 2014, când era evaluat la 115 dolari barilul, ajungând la 30 de dolari în 2016. Cel mai dramatic este că, în ciuda enormelor re­zerve de petrol, din 2014 Venezuela trebuie să im­por­te petrol, inclusiv din SUA, pentru că infrastructura de exploatare a petrolului din Venezuela nu a fost dez­vol­tată, pentru că nu s-a in­vestit în aceasta după na­ţio­nalizarea companiei PDVSA de către Chávez.

Pentru că 95% din resursele de valută ale ţării provin din vânzarea de petrol, im­por­turile fiind asigurate din acestea, Ve­ne­zuela are nevoie de un preţ de peste 100 de dolari pentru baril ca să fie într-o si­tuaţie favorabilă. Deciziile luate de Ma­du­ro nu au ajutat, ba chiar au agravat criza şi acesta, lipsit fiind de carisma prede­ce­sorului său, apare acum mai degrabă ca un lider foarte slab. Seceta de anul acesta a contribuit la secarea rezervoarelor de apă care întreţin rezervele energetice şi la închiderea barajului hidroelectric de la Guri, care furnizează 60% din ener­gia ţă­rii. Criticii regimului remarcă faptul că lip­sa de investiţii în sistem şi corupţia promovată de regimul Chávez explică mult mai bine actuala criză energetică, cu­nos­cută de Chávez încă din 2002, decât fe­no­menul climatic El Niño.

Pentru a limita amploarea lipsurilor, gu­vernul a introdus penele de curent zilnice, precum şi limitarea consumului energetic şi prin anularea orelor din şcoli vinerea, întreruperea curentului electric pentru 100 de mall-uri la începutul anului 2016. Încă şi mai surprinzătoare a fost decizia de a limita săptămâna de lucru mai întâi la patru, apoi la trei şi în fine la doar două zile (luni şi marţi) pentru angajaţii la stat şi scurtarea acestor zile de lucru. Se adau­gă la acestea şi revenirea la ora oficială de dinainte ca aceasta să fie schimbată de Chávez, pentru a nu mai respecta fusul orar „imperialist“. Astfel, începând din 2007 şi până în 30 aprilie 2016, Venezuela a utilizat un fus orar UTC –4:30, pe care-l folosise de altfel şi între 1912 şi 1965. Re­ducerea zilelor de lucru pentru angajaţii la stat a fost comentată şi ca o decizie care să limiteze demersurile opoziţiei, căci toa­te măsurile pe care le pot pune în mişcare trebuie rezolvate de angajaţii diferitelor instituţii în doar două zile de lucru pe săptămână.

Economia Venezuelei se află în recesiune din 2013 şi inflaţia este apreciată a fi de 115% de guvern, dar între 300% şi 700% de alţi observatori internaţionali; în plus, guvernul menţine controlul asupra valutei din 2003 pentru a stopa schimburile de pe piaţa neagră. În februarie 2016, Curtea Cons­tituţională decidea că Maduro putea guverna timp de 60 de zile prin decrete şi că acesta nu avea nevoie de confirmarea de către Congres a declarării stării de ur­genţă economică pe care a făcut-o în ia­nuarie şi care nu a fost confirmată de Con­gresul dominat cu două treimi de opoziţie. În mod excepţional, la începutul anului, pre­ţul benzinei a crescut pentru prima dată în 20 de ani.

În fine, liderii opoziţiei din Venezuela ră­mân în închisoare deocamdată, în urma de­ciziei Curţii Constituţionale, care a anu­lat legea introdusă de opoziţie pentru acor­darea amnistiei. Printre cei vizaţi de am­nistie se găseşte şi Leopoldo López, care este închis pentru o condamnare de 14 ani, fiind acuzat că a participat la or­ga­nizarea protestelor împotria regimului Ma­duro din 2014.

Criza regimurilor de stânga din regiune...

Nu doar chávismul are probleme la 10 ani de la inaugurarea Noii Stângi, ci şi alte gu­verne care fac parte din spectrul gu­ver­nelor de stânga din regiune. Cristina Fer­nández de Kirchner a părăsit preşedinţia argentiniană după 12 ani de kirchnerismo (forma personalizată de ea şi fostul său soţ Néstor Kirchner de perónism). Alegerea unui preşedinte de dreapta în Argentina, în 2015, Mauricio Macri, a fost urmată de anularea unui număr important de măsuri privilegiate de C.F. de Kirchner, dar şi de începerea urmăririi în justiţie a acesteia pentru corupţie. Şi în Brazilia, preşedinta Dil­ma Rousseff, care reprezintă Partidul Mun­citorilor (PT), se confruntă cu cea mai importantă criză a regimului său, ea fiind suspendată de Congres şi aşteptând ca revocarea sa să fie decisă în ur­mă­toa­rele şase luni. Criza regimului a fost pro­vocată şi de megascandalurile de corupţie care au implicat şi reprezentanţi ai PT şi chiar apropiaţi ai preşedintei, deşi nu şi pe aceasta în mod direct.

În fine, după un mandat al preşedintelui Ollanta Humala, în Peru (fost militant de extremă stângă care a guvernat la centru, însă), după primul tur al alegerilor prezi­denţiale din aprilie a ieşit câştigătoare Kei­ko Fujimori, fiica fostului preşedinte Alber­to Fujimori (1990-2010); acesta se află în închisoare pentru corupţie şi masacrele împotriva drepturilor omului săvârşite pe timpul „războiului contra terorismului“, adică al mişcării de gherilă Calea lu­mi­noasă. Alegerea lui Keiko în turul doi este aproape sigură, contracandidatul său fiind de altfel un politician care a susţinut-o în trecut.

... şi noua stângă europeană

În ciuda diferenţelor extrem de im­por­tante între contextul european şi cel sud-american, există comparaţii ale mişcării de stânga radicale care apare în America de Sud la jumătatea anilor 2000, numită şi „noua stângă“, şi mai recentele victorii ale stângii cu chip nou din Europa, şi din cauza susţinerii explicite pe care a acor­dat-o în special regimul lui Hugo Chávez lui Pablo Iglesias şi Podemos în Spania, cât şi lui Alexis Tsipras şi Syriza în Grecia. Inspiraţia chávistă, dar şi ceea ce s-a în­tâmplat în ultimii 10 ani în Bolivia cu Evo Morales şi în Ecuador cu Rafael Correa, pe care au remarcat-o cei care au comparat mişcările din Spania şi Grecia, se leagă de discursul şi strategia antineoliberalism, de utilizarea unor mass-media care să ru­pă dominaţia de către conglomerate de dreap­ta, încercarea de a păstra carisma li­de­ru­lui, dar într-un cadru democratic.

În aprilie 2016, ziarul de dreapta spaniol ABC prezenta un document conform că­ru­ia lideri ai Podemos (partid creat în 2014) ar fi primit de la guvernul Chávez 7,2 mi­li­oane de euro între 2008 şi 2012 printr-un think tank (Centrul de Studii Politice şi So­cialeCEPS) apropiat de mişcarea de stân­ga. Scopul acestui ajutor financiar era acela de a crea un partid apropiat chá­vis­mului în Europa. Pablo Iglesias, liderul Po­demos, a negat aceste acuzaţii. Şi între li­derul Syriza, actualul premier grec Alexis Tsipras, şi Hugo Chávez au fost evocate le­gături care ar fi constat şi în sprijin di­rect al liderului sud-american pentru con­so­lidarea unei mişcări de stânga puternice.

Ar fi interesant de analizat în ce măsură noii lideri ai stângii europene iau în con­si­de­ra­re atât măsurile pozitive propuse de re­gi­mul Chávez, cât şi eşecul acestuia de a cons­trui un model viabil de democraţie.

Acest articol apare şi în Revista 22.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

24 Comentarii

Stefanescu Marian
17.05.2016, 15:54:06

Oare,de ce stânga politică nu reușește să aducă bunăstarea nicăieri?Pe de altă parte,există încă o atracție a cetățenilor pentru stânga politică.În condițiile globalismului stânga(cea marxistă cu ”internaționalsimul proletar”) ar fi trebuit să aibă mai mult suport politic,dar în general este în scădere de popularitate(mai rămâne puternică într-o serie de țări asiatice sau latine,printre care,din nenorocire,și în România).În Europa sunt doar patru țări în care stânga este mai puternică:Franța,Spania,Italia și...România(Grecia nu o mai pun...).Ciudat cum globalismul înlocuie internaționalismul proletar dar fără stânga...

0 (6 voturi)
unU
17.05.2016, 16:01:42

Daca dai un tantalau jos, nu insemna ca nu-ti place stanga, asa cum daca il dam jos pe neamtul nostru, nu inseamna ca nu ne place drepta.

+7 (9 voturi)
marius cristian
17.05.2016, 16:27:54

atata timp cat stanga nu va parasi ideea centrala a dictaturii lumpen-proletariatului , si marota haiduciei fiscale prin luarea de la bogati dar doar pentru cei alesi si firimiturile la saraci , plus ineptia aberanta a asa zisei egalitati fara clase sociale , rezultatele vor fi aceleasi indiferent de continent .....

+6 (14 voturi)
freeson freeson4
17.05.2016, 16:28:20

Cat de idioți trebuie să fie cei care decid că săptămâna de lucru e de două zile!? Nicio părere de rău nu ar trebui să existe pentru asemenea indivizi! Populismul și, implicit, cotele amețitoare de încredere a populației pot naște monștri, iar Maduro nu e decât un palid exemplu dintr-o serie începută de Hitler și pe care o credeam încheiată de Putin.

+2 (10 voturi)
freeson freeson4
17.05.2016, 16:28:20

Cat de idioți trebuie să fie cei care decid că săptămâna de lucru e de două zile!? Nicio părere de rău nu ar trebui să existe pentru asemenea indivizi! Populismul și, implicit, cotele amețitoare de încredere a populației pot naște monștri, iar Maduro nu e decât un palid exemplu dintr-o serie începută de Hitler și pe care o credeam încheiată de Putin.

0 (4 voturi)

Vezi toate comentariile (24)