Cum răspund statele în cazul luării de ostatici de către terorişti. Este moral să plătească eliberarea lor?

Un trecător se uită la un program de ştiri care prezintă un reportaj cu cei doi japonezi luaţi ostatici de un grup islamic FOTO AP

Atitudinea statelor sau a guvernelor în cazul luării de ostatici de către organizaţiile teroriste trebuie să aibă în vedere două elemente: 1) binele individual care se referă în mod direct la persoana ostaticului şi 2) binele general care are în vedere interesele comunităţii, ale societăţii din care face parte acesta.

În ce priveşte grupările teroriste, luarea de ostatici are drept scop, dincolo de exerciţiul de imagine, mai ales obţinerea unor sume de bani. Există destule cazuri însă când aceste acţiuni au drept scop şi eliberarea, la schimb, ai unor membri ai grupărilor respective sau asumarea de către guvernele statelor ai căror cetăţeni au fost luaţi ostatici a unor angajamente faţă de aceste grupări sau faţă de cauza susţinută de ele.

Într-o astfel de situaţie, statele/guvernele ai căror cetăţeni au fost luaţi ostatici pot adopta următoarele atitudini:

1) negocierea, ceea ce poate presupune îndeplinirea integrală a pretenţiilor teroriştilor;

2) utilizarea forţei;

3) refuzul de a negocia.

Cu alte cuvinte, ori îi răscumpără ori îi salvează prin alte mijloace ori îi sacrifică. Alte alternative, din păcate, nu par să existe.

Din punct de vedere moral, acolo unde o acţiune în forţă nu poate avea şanse de reuşită, dilema principală o constituie măsura în care obţinerea unui bine individual poate afecta în sens negativ binele colectiv sau, cu alte cuvinte, în ce măsură actul de răscumpărare, de salvare în acest fel a unei vieţi omeneşti, care este un bine, poate duce, în mod indirect, la pierderea vieţii altor indivizi şi/sau la aducerea de prejudicii comunităţii, a societăţii în ansamblul său, ceea ce este un rău.

Pe de altă parte, statul este responsabil pentru soarta fiecăruia dintre cetăţenii săi, dar şi aceştia sunt responsabili în mod individual faţă de ceilalţi membri ai comunităţii/societăţii din care fac parte.

Din acest punct de vedere, dacă un individ, o persoană, este pusă într-o situaţie care presupune riscuri majore, responsabilitatea directă pentru soarta acesteia îi revine statului/comunităţii care l-a pus într-o astfel de situaţie, iar atunci statul, ca reprezentant al comunităţii, nu este justificat din punct de vedere moral să abordeze o poziţie rigidă faţă de soarta acestuia, prin invocarea binelui comunităţii.

Dacă însă un individ se pune într-o astfel de situaţie care presupune riscuri majore, din propria sa voinţă, atunci el este cel care poartă responsabilitatea pentru actele sale şi consecinţele acestora.

De exemplu, dacă un stat îşi trimite cetăţenii într-o zonă de risc major, fără a le da posibilitatea reală de a accepta sau a refuza în cunoştinţă de cauză acest lucru, sau dacă nu îi avertizează asupra pericolelor la care se expun călătorind sau activând în zona respectivă, din punct de vedere moral el trebuie să caute siguranţa acestora prin orice mijloace, inclusiv prin plătirea unei răscumpărări. Dacă, în schimb, avertizaţi fiind, cetăţenii se plasează în situaţii de risc ca rezultat al propriei lor voinţe, statul nu ar trebui să acţioneze pentru salvarea acestora în niciun mod susceptibil de a pune în pericol, direct sau indirect, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, siguranţa şi viaţa celorlalţi cetăţeni.

Argumentele care stau la baza atitudinii statelor referitoare la această problemă sunt însă mult mai pragmatice. Americanii şi britanicii, de exemplu, refuză orice negociere oficială în scopul eliberării ostaticilor, pe de o parte pentru ca acest gest să nu fie interpretat ca unul de slăbiciune, chiar de „înfrângere”, pentru a descuraja aceste practici şi, nu în ultimul rând, pentru a nu stimula creşterea preţului ostaticilor, ceea ce ar putea zădărnici eforturile familiilor sau a unor entităţi de a obţine, pe căi private, prin răscumpărare, eliberarea acestora.

Italienii, francezii, spaniolii, germanii şi alţii negociază, considerându-se mai puţin angajaţi în conflictul cu grupările jihadiste sau, poate, fiind mai conştienţi de faptul că, chiar dacă preţul plătit pentru eliberarea ostaticilor reprezintă o sursă de venit destinată achiziţionării de noi arme, recrutării de noi adepţi şi organizării de noi atacuri, aceasta nu este nicidecum cea mai importantă. Astfel, sacrificarea „părţii” pentru salvarea „întregului” devine mai mult un exerciţiu de imagine şi mai puţin un act eficient de descurajare a unor astfel de practici şi a efectelor lor.