Cum şi-a militarizat Turcia strategia de politică externă: de la zero probleme cu vecinii la zero prieteni

Un convoi al Armatei Turciei, la intrarea în Idlib, Siria, în 7 februarie 2020. Foto EPA EFE

„Zero probleme cu vecinii”, mantra după care s-a condus odinioară Turcia în politica sa externă, a fost tot mai mult substituită puterii sale militare crescute. Asta a aruncat Turcia în conflicte cu vecinii săi în care aliaţi şi rivali deopotrivă sunt puşi într-o postură dificilă, scrie Ayla Jean Yackley pe site-ul politico.eu.

Cele mai recente reverberaţii ale noii strategii s-au iscat în Caucaz, după ce Turcia şi-a arătat cu toată fermitatea susţinerea faţă de aliatul său apropiat Azerbaidjan în resuscitarea conflictului cu Armenia. Turcia a furnizat Azerbaidjanului muniţie şi instruire militară şi a refuzat să se alăture apelurilor internaţionale la încetarea focului.

Poziţia de aroganţă arată disponibilitatea Ankarei de a-şi arăta muşchii în locul obţinerii a ceea ce vrea pe căi diplomatice. Pe plan intern, atitudinea arătată de Turcia a galvanizat suportul public într-o ţară care a privit mereu cu suspiciune interferenţa externă în treburile interne, dornică să proiecteze o influenţă acumulată militar şi istoric de Turcia.

După o şedinţă cu cabinetul său la începutul lui octombrie, Erdoğan a declarat:„Turcia a dobândit puterea de a-şi conduce politicile sale economice şi politice cu sprijinul activ al armatei. Cei obişnuiţi să ni se adreseze pe un ton poruncitor negociază acum cu noi în termeni egali...Am dejucat politicile lor de subjugare prin care luau decizii fără noi în toate chestiunile regionale şi globale”.

Doar anul trecut Turcia a lansat mai multe acţiuni care a stârnit furia vecinilor, sfidând frecvent Rusia, Europa şi SUA: operaţiuni militare în Siria, comandouri în Irak, schimbarea cursului războiului în Libia şi nave de luptă în apele reclamate de Grecia şi Cipru.

Ceva mai recent, Armenia, cu care Turcia nu are relaţii diplomatice, a denunţat intrarea Turciei în conflictul dezgheţat luna trecută în enclava separatistă Nagorno-Karabah -controlată de Armenia din anii 90, dar recunoscută internaţional ca teritoriu al Azerbaidjanului.

Turcia respinge acuzaţiile că a trimis mercenari sirieni şi avioane de luptă în Azerbaidjan, dar s-a opus unui acord de încetare a focului din partea grupului de arbitrare Minsk din care este parte până când enclava nu ajunge din nou sub controlul aliatului său. Abordarea nu a adus popularitate Turciei, dar nici nu s-a întors împotriva sa.

Alan Makovsky, cercetător avansat la Centrul pentru Progres American, fost angajat al Departamentului de Stat al SUA a apreciat: „în mare parte este vorba de diplomaţie prin alte mijloace prin care Turcia caută câştiguri economice, diplomatice şi în anumite dăţi teritoriale. Majoritatea statelor din regiune, ca şi Vestul sunt nemulţumite de agresivitatea Turciei, dar până acum strategia a mers bine pentru turci”.

Proiecţiile de putere ale Turciei au răsturnat războiul civil din Libia unde suportul său militar pentru guvernul recunoscut de ONU   întors lucrurile împotriva unui comandant rebel susţinut de Franţa, Rusia şi Emiratele Arabe Unite. Totodată, a obţinut acorduri de energie cu Tripoli riscând să complice eforturile altor state mediteraneene de exploatare a gazelor naturale din zonă.

Ameninţările cu sancţiuni ale UE cu privire la jocul de putere în Libia şi Marea Mediterană s-au dovedit în mare parte fără ecou. Ankara a reuşit să evite şi sancţiunile SUA după achiziţia unui sistem antirachete rus. Toate aceste cedări au sporit încrederea Turciei în faptul că strategic Turcia e vitală - ori datorită bazelor militare turce folosite de NATO, ori a ameninţării lui Erdoğan că deschide porţile către Europa milioanelor sale de refugiaţi - în asemenea măsură încât nu pot fi aplicate represalii semnificative.

Salih Bıçakcı, , profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Kadir Has din Istanbul, apreciază: „Turcia a auzit de multe ori că este indispensabilă vestului, care i-a hrănit un complex de superioritate. Puterea sa hard înseamnă că are forţa de a strica jocurile, dar Turcia e încă forţată să joace cartea oferită.”

De la zero probleme la zero prieteni

Timp de decenii, viziunea orientată către vest a Turciei a aderat la prescripţia fondatorului modern al republicii Mustafa Kemal Atatürk şi anume „pace acasă, pace în lume”. În prima jumătate a celor 17 ani la putere, Erdoğan şi-a propus să construiască legături comerciale şi diplomatice în regiune potrivit sloganului „zero probleme cu vecinii”.

Ulterior, retragerea SUA din Orientul Mijlociu şi lipsa unui front comun al UE au creat un gol de putere în care Turcia să devină mai asertivă, spune Senem Aydin-Düzgit, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Sabanci din Istanbul.

Sunt şi alte ţări care vor să acopere vidul de putere. Turcia a stârnit neîncrederea Egiptului şi aliaţilor săi -mai ales după preşedintele Abdel-Fattah el-Sissi s-a dispensat de co-ideologul lui Erdoğan, Mohamed Morsi, în 2013, şi pariul Arabiei Saudite pentru o putere regională redutabilă în urma Primăverii Arabe - ca şi a Rusiei, care susţine taberele opuse în Siria şi Libia.

Înveninarea relaţiilor cu Egiptul, dar şi tensiunile cu Ciprul şi Israelul au scos Turcia în afara unor acorduri la momentul stabilirii zonelor economice exclusive de demarcare a limitelor de exploatare a gazelor între statele mediteraneene. În acest nou context, preferinţa Turciei pentru forţă în locul compromisului i-a limitat opţiunile.

„Raţionamentul este că metodele militare dau rezultate mai clare, dar apar şi din necesitate. Greşelile politice din trecut, inclusiv lipsa deschiderii unor canale diplomatice necesare, a lăsat Turcia pe cont propriu cu nimic altceva la îndemână în afara instrumentelor militare”, spune Aydin-Düzgit. Între timp, temerile că paşii spre autonomie ai kurzilor în Siria şi Irak ar putea stimula separatismul în populaţia mult mai numeroasă a kurzilor din Turcia a împins Turcia la acţiuni în aceste ţări. Apoi, o condamnare doar pe jumătate în urma loviturii miliare eşuate împotriva lui Erdoğan, în 2016, a alimentat propria neîncredere în Vest şi o naraţiune conform căreia conflictele izbucnite în jurul Turciei sunt în realitate un complot împotriva naţiunii sale.

Erdoğan spune în discursul său: „Turcia este ţinta reală a unui asediu care se întinde din Caucaz până în Balcani şi de la Marea neagră până în marea Mediterană şi regiunile alipite. Câtă vreme Turcia se menţine pe poziţie, niciunul din aceste scenarii nu vor avea câştig de cauză”.

Confruntat cu perspectiva unui măcel perceput, promisiunea lui Erdoğan de a afirma interesele Turciei ca putere musulmană distinctă apelează la sentimentele naţionaliste ale unei opinii publice ce se crede tot mai mult liderul natural al lumii musulmane, potrivit think-tankului condus de Makovsky (centrul de Progres American.

„Dorinţa lui Erdoğan pentru o grandoare reînnoită a Turciei, apelul la religie pentru obţinerea ei, conectate la încrederea militară sporită a Turciei îi umple de entuziasm pe suporterii lui şi câştigă deopotrivă susţinere invidioasă din partea unor detractori domestici.

Riscurile sunt ca Turcia să se supraextindă militar şi să se angajeze în ostilităţi nedorite. Economia sa în curs de deteriorare poate, totuşi, funcţiona ca frână. Având în vedere lipsa de popularitate în regiune, alte state care încearcă deja să izoleze Turcia diplomatic pot cauza şi daune economice”, spune expertul.