Cum poate submina actuala pandemie Turcia lui Erdogan

Suleyman Soylu (stanga) si Devlet Bahceli (dreapta) doi dintre pilonii regimului Erdogan din Turcia Foto: Birgun

Încă de la începutul anilor 2000, când Partidul Justiţie şi Dezvoltare (AKP) a preluat puterea în Turcia, opinia publică laică din această ţară, dar şi comunitatea internaţională se aşteptau ca AKP să fie înlăturat într-un timp relativ scurt, fie printr-o lovitură militară, fie prin prezenţa la urne.

Ultimul deceniu nu numai că a invalidat aceste scenarii, dar ne-a arătat cum AKP, sub conducerea lui Recep Tayyp Erdogan a reuşit să îşi consolideze poziţia internă, având inclusiv ambiţia, ca pe fondul Primăverii Arabe să transforme Turcia într-un lider al Orientului Mijlociu.

Nici ultimele rezultate electorale, în care opoziţia a câştigat alegerile din marile oraşe, precum Izmir, Ankara sau Istanbul nu reprezintă o mare ameninţare pentru leadershipul AKP, cu atât mai mult cu cât victoria opoziţiei este datorată unei alianţe nenaturale între partidul kurzilor şi cel al mişcării kemaliste. În plus, Turcia este condusă de un regim autoritar competitiv, ceea ce face puţin probabil, ca pe termen scurt să asistăm la demararea unor anchete anticorupţie, chiar şi acum când, opoziţia are accesul la o serie de informaţii despre cum AKP a administrat oraşele mai sus menţionate.

Erdogan şi AKP îşi permit aşadar o serie de politici care să limiteze capacitatea de organizare a opozanţilor, fie politici fie din sfera societăţii civile, motiv pentru care, pe fondul pandemiei provocate de COVID-19, guvernul a decis eliberarea a 90.000 de prizonieri, printre care nu se regăsesc jurnalişti sau dizidenţi.

Pentru Erdogan pericolul care să îi pună sub semnul întrebării leadershipul poate veni din două direcţii: fie din interior, motiv pentru care de-a lungul timpului a îndepărtat zeci de membri ai AKP, unii chiar exponenţiali precum Ali Babacan, Abdullah Gul sau Ahmet Davutoglu, fie prin scindarea electoratului său, cantonat cu precădere în câmpia Anatoliei. Această nouă clasă de mijloc, dezvoltată în ultimele decenii, cunoscută şi sub sintagma de tigrii anatolieni, este mult mai apropiată ideologic de conservatorismul promovat de AKP, şi va rămâne fidelă partidului atât timp cât beneficiile economice şi financiare nu îi vor fi afectate.

Criza internă generată de COVID-19 crează atât tensiuni în cadrul AKP cât şi o serie de nemulţumiri în rândul electoratului ce riscă a escalada, motiv pentru care Erdogan se găseşte într-o postură destul de sensibilă, pe care trebuie să o gestioneze cu foarte mare atenţie.

Răspunsul târziu împotriva pandemiei şi măsurile precipitate, precum anunţarea impunerii restricţiei de a ieşi din casă pentru locuitorii celor mai mari 30 de oraşe din ţară pentru o durată de două zile, cu doar două ore înainte ca prevederea să intre în vigoare, ceea ce a condus către panicarea a mii de turci care au luat cu asalt marile centre comerciale, l-a determinat pe ministrul de interne Suleyman Soylu să-şi anunţe demisia.

Soylu nu este însă un simplu pion al sistemului prezidenţial condus de Erdogan, ci este unul dintre cei mai carismatici şi prolifici lideri actuali din rândul AKP. Presa turcă a vehiculat nu de puţini ori ideea, conform căreia actualele tensiuni din rândul AKP se datorează unei rivalităţi tot mai crescute între Soylu şi nimeni altul decât Berat Albayrak, ginerele lui Erdogan şi actualul ministru al Finanţelor.

Mai mult, din postura sa de ministru al Internelor, Soylu este unul dintre arhitecţii epurării masive ale opozanţilor anti-AKP, şi de altfel, unul dintre politicienii care cunosc multe dintre deciziile sensibile luate de către conducerea partidului.

Nu în ultimul rând, este un reprezentant al taberei laice, ceea ce îl face mai puţin frecventabil de către unii lideri islamişti ai AKP dar extrem de simpatizat de către ofiţerii din rândurile structurilor de securitate şi conducerea partidului ultranaţionalist MHP, fără de care AKP ar pierde majoritatea parlamentară.

Demisia lui Soylu, anunţată printr-un tweet în 12 aprilie la o oră destul de târzie a stârnit un imens val de susţinere în rândul turcilor, strângând în decurs de câteva ore peste 1,2 milioane de mesaje de susţinere.

Mesajul prin care Soylu îşi asuma întreaga responsabilitate pentru felul în care Ankara gestionase până atunci efectele pandemiei, a fost şters în cele din urmă de pe reţelele de socializare, în timp ce Erdogan a refuzat să accepte demisia ministrului. Deloc surprinzător, decizia preşedintelui a fost salutată şi de către liderul MHP, Devlet Bahceli, care l-a lăudat pe Soylu pentru personalitatea sa.

În mod cert, Erdogan este obligat să găsească cea mai bună soluţie pentru a menţine un echilibru al puterii atât în interiorul AKP, cât şi în cadrul alianţei politice cu MHP. În cel de-al doilea caz, unul dintre costuri este dat de înlocuirea membrilor şi simpatizanţilor Hizmet din rândul structurilor de forţă cu simpatizanţi ai MHP, ceea ce ar putea conduce către apariţia unor conflicte pe termen lung între islamişti şi laici.

Evident, Soylu nu este singurul vinovat pentru situaţia în care Turcia se află acum. Totodată, respingerea demisiei sale de către Erdogan nu a fost o surpriză, preşedintele luând aceeaşi decizie şi în februarie 2018, atunci când ministrul dorise pentru prima dată să părăsească funcţia.

În realitate, proasta gestionare a pandemiei este cauzată de faptul că AKP încearcă să menţină economia activă, motiv pentru care, asumarea unor măsuri precum cele din statele occidentale ar vulnerabiliza regimul, întrucât costurile guvernamentale vor fi enorme.

Fricţiunile interne în rândul AKP coroborate cu recesiunea creează astfel un cocktail periculos pentru leadershipul de la Ankara.