Cutremur geopolitic major pe piaţa petrolului şi gazelor naturale: acordul Azerbaidjan-Turkmenistan

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Shutterstock
FOTO Shutterstock

La 21 ianuarie, a avut loc unul dintre cele mai aşteptate momente pe piaţa producţiei de petrol şi gaze a lumii: acordul dintre Azerbaidjan şi Turkmenistan pentru exploatarea în comun a unuia dintre cele mai mari depozite de petrol din Marea Caspică.

Acordul introduce automat posibilitatea construcţiei conductei trans-caspice care să aducă petrol şi mai ales gaze din Turkmenistan şi Asia Centrală către Europa, dând valoare infinită Coridorului Sudic European prin Azerbaidjan, Georgia şi Turcia spre Europa şi anulând eforturile succesive susţinute ale Rusiei de a menţine cât mai mult timp monopolul de tranzit sau producţie a resurselor de hidrocarburi către Europa până la încheierea utilizării acestor produse energetice în UE, în 2035.

O dispută veche de 30 de ani: delimitarea Caspicii

Este cea mai veche dispută din spaţiul post-sovietic şi datează încă din 1986, atunci când experţii în gaze şi petrol din Azerbaidjan, pe atunci republică sovietică, au descoperit câmpul de petrol şi gaze Kapaz, denumit Serdar de către Turkmenistan. Atunci proprietatea era a Uniunii Sovietice, dar după 1991, la destrămarea URSS, statele independente litorale Mării Caspice au început să-şi dispute trasarea frontierelor din Marea Caspică, întărâtate şi de Moscova, care se dorea unic beneficiar al acestor resurse şi unica formulă şi cale de export a acestor produse spre Occident. În cazul Turkmenistanului – ca şi a Kazahstanului şi a Uzbekistanului – acest lucru a funcţionat, iar Rusia şi-a permis să condiţioneze, să oprească, să suspende sau să cumpere petrol şi gaz când şi-a dorit, afectând veniturile statelor din Asia Centrală.

Turkmenistanul a fost cel mai expus. Cu resurse enorme de petrol şi gaze, mai mari decât ale Azerbaidjanului - un stat tradiţional exportator de petrol - Turkmenistanul s-a văzut utilizat în preluarea pieţei interne din Ucraina de către Rusia şi afectarea directă a guvernului de după Revoluţia Oranj a lui Viktor Yushcenko şi Iuliei Timoshenko. Atunci Rusia vindea gaz rusesc cu 220 dolari mia de metri cubi şi gaz turkmen la 90 de dolari, pe ultimul doar companiilor ucrainene care vindeau 50% din acţiuni potentaţilor ruşi.

Ucraina făcuse greşeala să permită distribuţia gazului pe teritoriul său prin UkrRossEnergo, o subsidiară a RossUkrEnergo, companie rusească înregistrată în Elveţia şi una din puşculiţele lui Putin şi a oligarhilor ruşi din preajma lui Putin şi din Ucraina. Rezultatul a fost preluarea ostilă a multor companii ucrainene care foloseau gazul ca materie primă. Jocul a fost întrerupt de către Iulia Timoshenko, ceea ce a costat-o, parţial, cei doi ani de temniţă sub Yanikovici.

Interesant este că Turkmenistanul a fost întotdeauna la mâna Rusiei pentru că nu avea alternative prin care să trimită gazul şi petrolul spre consumatori. Totul trecea prin conducta nord-caspică spre Novorossisk la Marea Neagră, dacă nu intra automat în sistemul de tranzit al Gazprom pentru gaze şi Rossneft pentru petrol. Rezultatul era spolierea naţiunilor Asiei Centrale, cu precădere a Turkmenistanului şi, respectiv, condiţionarea lor politică.

Monopolul a încetat, parţial, când în Asia Centrală a intrat China. China a devenit principalul destinatar al producţiei turkmene de gaz, 30 miliarde metri cubi pe an, prin intermediul conductei Asia Centrală-China dată în folosinţă în 2019. Acest lucru a determinat şi Rusia să deschidă producţia şi cumpărarea de gaz şi petrol din Turkmenistan, dar a ajuns la doar 6 miliarde metri cubi, puţin mai mult de jumătate din cantitatea cumpărată înainte de 2015, când a întrerupt importurile şi tranzitul - 11 miliarde metri cubi.

Pe de altă parte, lucrurile nu au avansat cine ştie ce în materie de diversificare. Aceasta e marea problemă a Asiei Centrale: deşi musteşte de resurse, petrol şi gaze, acestea nu pot fi aduse pe pieţe pentru că nu există conducte sau pentru că Rusia a menţinut monopolul. Şi astăzi conducta TAPI -Turkmenistan-Afganistan-Pakistan-India planificată nu a mişcat înainte, înspre sud, din multiple motive, în timp ce Beijingul nu se grăbeşte să construiască cea de-a 4 -a linie a conductei Asia Centrală-China, care ar fi amplificat cantitatea de gaze vândute de către Turkmenistan. Pe acest fond a revenit discuţia privind conducta transcaspică.


FOTO Shutterstock

Conducta petrol gaze FOTO Shutterstock

Bazele conductei transcaspice: fără delimitarea teritorială

Marea Caspică are multiple probleme de delimitare. Mai întâi, pentru că nu a existat niciodată o delimitare maritimă între statele unionale în perioada sovietică, aşa cum a fost cazul cu delimitarea teritorială şi frontierele între statele independente, recunoscute ca atare la separarea fostei URSS. Apoi, pentru că unica delimitare în Marea Caspică a fost între fosta URSS şi Iran, singurele două state litorale la Marea Caspică înainte de 1991.

Şi aici lucrurile au fost în mişcare, după declararea independenţei, Iranul încercând formule de renegociere şi obţinere de avantaje de la Azerbaidjan, inclusiv atacarea unor platforme de foraj, pe motiv că litoralul azer e mai mic şi că, la o distribuţie proporţională, Iranul ar obţine mai mult decât în relaţia cu fosta URSS; acolo unde intrau litoralurile adunate ale Rusiei, Kazahstanului, Turkmenistanului şi Azerbaidjanului la raportul liniei litorale.

Dar lucrurile s-au calmat aici, la momentul 2018, când statele litorale au decis statutul Mării Caspice, de mare internă. Şi aici au existat dispute între statutul de mare şi statutul de lac. În primul caz, delimitarea se face potrivit Convenţiei UNCLOS şi dreptului mării, în al doilea caz e la latitudinea statelor riverane, cu respectarea regulilor frontierei maritime dar fără a discuta zonele economice exclusive pe aceeaşi bază, ci prin înţelegere între părţi.

În ambele cazuri, pentru că Rusia nu era implicată – deşi a încercat să impună regula obligativităţii acordului tuturor statelor riverane pentru conductă submarină – delimitarea dintre Azerbaidjan şi Turkmenistan, state aflate faţă în faţă, părea cea mai simplă. Ei bine, nu a fost aşa: prezenţa câmpului de petrol şi gaze Kapaz pentru azeri, denumit Serdar de către Turkmenistan, a blocat această delimitare, exploatarea comună a câmpului şi, respectiv, construcţia conductei trans-caspice, cea mai importantă pentru toată lumea.

Aici e marea realizare din 21 ianuarie, deşi este vorba doar despre „un acord preliminar” al „explorării comune” a câmpului redenumit Dostluq/ Dostluk care înseamnă în ambele limbi turcice „Prietenia”. Miza sunt cele 50 milioane de tone de petrol şi gazele aferente, deja o afacere extrem de lucrativă, dar mai ales acordul pentru construirea conductei trans-caspice. Câmpul se află la 184 km de coasta azeră şi 104 km de cea turkmenă, de unde pretenţiile amestecate şi contradictorii ale părţilor, bazate pe interpretări sau reguli diferite.


Vladimir Putin FOTO EPA-EFE

Vladimir Putin / 27 ian 2021 / FOTO EPA - EFE

Ameninţarea sustenabilităţii proiectului: Rusia

Au existat multe încercări de exploatare a câmpului în cauză. Chiar rivalităţi ruso-americane: Rosneft-ul a contractat cu Azerbaidjanul şi Mobile, actualul Exxon, cu turkmenii, însă nimeni nu a reuşit să obţină exploatarea. Astăzi, relaţiile turkmeno-azere s-au îmbunătăţit brusc, turkmenii au fost de acord să vândă azerilor de la SOCAR 30-40.000 de tone de petrol din câmpul Okarem, exploatat de către Eni Turkmenistan, cantitate care va fi, cel mai probabil, injectată în conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan spre Europa.

A fost o primă dovadă de bunăvoinţă şi un semnal al bunelor relaţii în construcţie între cele două state. De altfel, la nivelul petrolului, au mai exista formule prin care petrol kazah sau turkmen venea pe tancuri petroliere şi era introdus la Baku în conductă, doar că această cantitate nu a fost vehiculată niciodată chiar dacă conducta BTC are resurse de transport şi posibilitatea să o facă.

La 21 ianuarie, semnarea Memorandumului de Înţelegere s-a făcut online, cu participarea celor doi preşedinţi, Ilham Aliyev al Azerbaidjanului şi Gurbanguly Berdymukhammedov al Turkmenistanului. La fel cum negocierile au fost secrete şi netransparente, fără a se cunoaşte evoluţia lor până la semnarea acordului, şi condiţiile din memorandum sunt necunoscute, cu precădere nu este ştiut modul de împărţire a veniturilor, cine face cheltuielile logistice şi care sunt aranjamentele de exploatare şi transport, nici măcar dacă rămân locale sau se dau către firme externe, occidentale sau ruse, în baza unei licitaţii sau preferenţial. Cel mai probabil Socar-ul azer şi o companie turkmenă vor gestiona extracţia şi exportul.

Motivaţia reală a pasului spre semnarea acordului nu va fi niciodată cunoscută. Dar rezultatul este, odată ce Turkmenistanul ca producător, Azerbaidjanul ca producător şi stat de tranzit, vor putea obţine câştiguri din aceste produse energetice cerute încă pe piaţa europeană pentru următorii 10-15 ani cel puţin. Mai mult, acţiunea avantajează în egală măsură Turcia, cu care ambele state au relaţii foarte bune şi comunitate de familie lingvistică şi origine, stat care rămâne unul de tranzit către Europa.

Totuşi, instabilitatea pieţei de hidrocarburi poate afecta construcţia conductei transcaspice dacă ea nu se justifică economic. Şi se poate întâmpla acest lucru dacă piaţa este atât de fluidă aşa cum a fost în timpul pandemiei şi a crizei dintre OPEC şi Rusia, fapt care a prăbuşit barilul de petrol la 15 dolari în martie 2020 (chiar la 2 dolari sau la preţuri negative în acea perioadă a destrămării acordurilor OPEC plus, timp de trei săptămâni, până la revenirea Rusiei la masa de negocieri, îngenunchiată de supraproducţia saudită). În plus, şi gazul a urmat preţul în prăbuşire al petrolului, în Europa mia de metri cubi de gaz ajungând la 40-50 de dolari în loc de 200 dolari şi peste, în mod obişnuit.

Dar cea mai mare ameninţare la adresa acordului, a punerii sale în funcţiune, a exploatării câmpului Dostluq, dar mai ales a construirii viitoarei conducte transcaspice, o reprezintă Rusia. Rusia se va trezi cu propriile sale resurse ameninţate, pentru că intră în competiţie cu alternativa sud-caspică-caucaziană, ca să nu mai vorbim despre taxele de tranzit. Iar precedentele există: Turkmenistanul a avut un acord cu Ucraina lui Poroshenko de după Maidanul pro-european şi nu a avut cum să tranziteze gazul destinat Kievului şi cumpărat la preţuri decente prin Rusia lui Putin, care a cerut din nou vânzarea cantităţilor de gaz turkmen către Gazprom şi de acolo vânzarea de către Gazprom, la preţul său, către Ucraina.

De această dată, impedimentele pot fi multiple, de la aşezarea conductei pe fundul Mării Caspice – pe motiv de poluare sau condiţii de mediu sau alte categorii de avize pe care să le dea şi Rusia – mergând până la scurt-circuitarea tranzitului – conductele BTC pentru petrol şi Baku Tbilisi Erzerum pentru gaze trec prin apropierea zonei ocupate de Rusia în Osetia de Sud, încă din august 2008, şi care înaintează spre sud cum vrea ea, ameninţând, eventual, chiar acest tranzit. Azerbaidjanul e mult mai versat în discuţiile cu Rusia pe temele Coridorului Sudic European, care blochează tranzitul prin Rusia şi ocoleşte pe drumul cel mai scurt, Azerbaidjan-Georgia-Turcia. Dar Turkmenistanul s-ar putea trezi constrâns fie să accepte implicarea vreunei firme ruse în explorare, fie în montarea conductei pe fundul Mării Caspice – fapt ce poate întârzia dramatic funcţionarea conductei – fie în condiţionarea preţului de vânzare al petrolului şi gazelor către Occident. Totuşi, până la concluzia finală, acordul turkmeno-azer din 21 iulie este un pas mare înainte, echivalent cu un cutremur de grad 9 în piaţa energetică a hidrocarburilor către Europa.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite