Dan Dungaciu: „În Afganistan, China vrea să devină America Asiei!“
0
Presa occidentală, inclusiv cea românească, se provincializează. Este occidentalo-centrică, deci limitată, căci lumea noastră, a Vestului, se micşorează, strategic, pe zi ce trece.
De aici şi abordările legate de Afganistan şi ce se petrece acolo, cu speculaţii abundent făcute dinspre Vest, cu interogaţii legate, naiv, de duşmanii pe care îi ştim – când şi cum invadează Rusia Afganistanul? (!) -, ca şi cum geografia strategică a Asiei este (tot) irelevantă, inertă şi secundă.
Şi asta e o capcană. Căci ce se petrece acum acolo este fără precedent, iar ecuaţia afgană, dincolo de dramaticele episoade cu retragerea ratată şi neprofesionistă în urma pierderii păcii (aici şi aici), se va rescrie, sub ochii noştri, pe cu totul alte coordonate.
Scopul acestui material este să avertizeze că al doilea episod al bătăliei pentru Afganistan va fi incomparabil mai relevant strategic decât primul, căci va avea faţă în faţă Occidentul şi Asia, America şi China. Occidentul condus de America a pierdut o bătălie, nu războiul, cu efecte de imagine în toată lumea – îşi mai poate permite să o piardă şi pe a doua?
Ce s-a întâmplat acolo? Retragerea nu e acelaşi lucru cu realizarea ei
Două clarificări necesare la început.
Prim chestiune ţine de confuzia dintre retragerea din Afganistan şi a realizării retragerii. Căci cine o critică pe a doua nu înseamnă, în niciun caz, că nu este de acord cu cea dintâi. Iar cine o susţine pe prima, nu este obligatoriu de acord cu cea de-a doua.
Încă odată: problema nu este dacă retragerea a fost legitimă şi necesară - a fost!, trei preşedinţi americani, la rând, au clamat-o, şi devenise evident de mult că America nu mai avea ce căuta acolo – ci a modului în care a fost îndeplinită. Eşecul acestei operaţiuni, cu efecte externe şi interne serioase pentru Statele Unite – mai ales cele interne, politico-electorale, căci în acest moment şi CNN şi Fox News vorbesc pe aceeaşi voce apropo de performanţa administraţiei Biden! - nu poate fi pus automat în contul deciziei de retragere.
Şocul a fost amplificat de crearea în percepţia publică a ideii că administraţia Trump era – ni s-a tot „explicat” - neprofesionistă, inconsecventă şi lipsită de discernământ (mai ales) în politica externă. Pe când noua administraţie a adus la butoane oameni maturi, profesionişti, crema diplomaţiei şi a gândirii strategice americane. Şi tocmai această administraţie a oferit episodul acestei retrageri ratate cu efecte, încă, greu de măsurat la nivelul percepţiei faţă de administraţia Biden.
A nu se confunda însă gestul unei administraţii cu armata americană care, în ciuda acestei evidente perturbări de imagine, rămâne în picioare şi tot cea mai puternică de pe glob, iar America - aliatul principal, indispensabil, pe care europenii, în general, şi românii, în special, îl au în acest moment.
Nu toată lumea vrea să fie Occident!
Foto: Prima promoţie de femei ofiţeri de armată absolvă Şcoala militară la Kabul în 2010. Sursa: Washington Post.
Al doilea lucru care trebuie clarificat este că eşecul în Afganistan a fost pierderea păcii, nu a războiului. America şi NATO au câştigat războiul, au învins regimul taliban, alături de aliaţi, inclusiv cei români, Articolul V din Tratatul alianţei a fost activat cu succes. Doar că, după victoria militară, nu a mai urmat şi o câştigare a păcii. Căci, împotriva unor declaraţii politice, s-a dorit cu ardoare şi câştigarea acesteia. Însă ideea naivă că poţi transforma lumea după chipul şi asemănarea ta – adică să faci din Afganistan, urgent, un „Vest” în miniatură, cu alegeri şi cote pentru femei, inclusiv cu Master de „gender studies” la Kabul! – a sucombat fără şanse. Pacea, deci, nu războiul, s-a ratat.
Dacă operaţiunea din Afganistan era strict militară şi de pedepsire, trupele ar fi trebuie să plece după demantelarea regimului şi după ce s-a aflat că Bin Laden nu mai este în Afganistan. Dar nu au plecat, şi a urmat apoi, în ciuda faptului că trei preşedinţi americani au declinat asta, un proces de „nation building” mai degrabă confuz, lăsat la jumătatea drumului, costisitor şi complicat, în care instituţiile americane s-au intersectat ineficient, iar rezultatul a fost cel pe care l-am văzut.
Să ne reamintim pe scurt. America a intrat în război după dramaticul 9/11. Preşedintele Bush a promis, după un an, în 2002, că America va reconstrui Afganistanul, „în cea mai bună tradiţie a lui George Marshall”, iar Barack Obama, pe atunci senator, cerea americanilor „să aibă în minte lecţiile lui Marshall” când se gândesc la Afganistan. A ieşit altfel...
Într-un serial faimos publicat în 2019 în Washington Post sub denumirea de „Built to fail. Despite vows the U.S. wouldnʹt get mired in ʹnation-buildingʹ, itʹs wasted billions doing just that” (Construită pentru a eşua. În ciuda jurămintelor că America nu se va înfunda în „construţie naţională”, miliarde sunt irosite tocmai pentru aşa ceva), se arată că, din 2001, Washingtonul a cheltuit pe „construcţie-naţională” în Afganistan mai mult decât în orice altă ţară, respectiv circa 133 de miliarde pentru reconstrucţie, programe de întrajutorare şi forţele de securitate şi apărare. Ajustată cu cifra inflaţiei, suma este „mai mult decât America a cheltuit în Occident cu Planul Marshall după Cel de-al doilea Război Mondial”.
Spre deosebire însă de efortul postbelic, cel din Afganistan a mers prost de la început, cu paşi înapoi făcuţi de politicieni, suprapuneri de sarcini şi îndatoriri ale instituţiilor americane (pe această chestiune vezi aici, aici şi aici). Ce a urmat, în realitate, a fost o struţo-cămilă, adică o rămânere la jumătatea drumului, căci promisiunile iniţiale s-au lovit brutal de realităţile din teren, iar consecinţa a fost - vorba unui articol de bilanţ din Washington Post, publicat pe 21 august 2021 - că „efortul american de reconstrucţie a fost ceva pe la mijloc, pe jumătate reconstrucţie, pe jumătate nu, amestecând aşteptările mari cu abordările confuze, şi prelungind toată această neclaritate timp de două decenii. Deşi este posibil ca guvernul afgan să se fi destrămat în mandatul lui Biden, aceia dintre noi care am acoperit războiul în primele zile am văzut seminţele eşecului semănate cu mult timp în urmă”.
Pierderea păcii în Afganistan nu e doar o lecţie militară, ci una politică, culturală – în sensul cel mai larg. Astăzi, când ideea occidentală, în general, şi-a erodat prestigiul global, iar supremaţia americană nu mai este asumată fără rest, experienţe radical-reformatoare precum cele din Afganistan – şi, parţial, Orientul Mijlociu - nu mai au şanse să reuşească. În Afganistan – din 2003 şi în Orientul Mijlociu - s-a prăbuşit ideea că America şi Vestul pot re-construi lumea după chipul şi asemănarea lor. Implicaţii de acestea nu vom mai vedea de aici înainte, căci, cel puţin la acest nivel, există un consens asumat, fie şi tacit, la nivelul Statelor Unite, dar şi la nivel de NATO.
A fost o experienţă din care toţi trebuie să învăţăm câte ceva. Cu timpul, însă, aceste discuţii se vor stinge, şi vor veni altele, mai presante, mai profunde prin consecinţe – apropo de Afganistan.
Cele mai importante ţin de... China.
China mută repede şi transmite semnalele politice
Au apărut rapid, după intempestiva retragere americană din Afganistan, analize care evaluau câştigătorii şi perdanţii episodului la care asistam. Una dintre ele a fost extrem de influentă şi a apărut la CNN pe 16 august (analiza aici). Ideea de bază era că evoluţiile din Afganistan sunt mai degrabă „un motiv de îngrijorare pentru China, nu o oportunitate”. Au urmat şi altele, pe acelaşi ton.
O asemenea judecată este o greşeală şi ţine de un mod occidental de a privi lucrurile. Şi este extrem de riscantă. În realitate, tot ce se întâmplă în Afganistan poate fi, din punctul ei de vedere, o enormă oportunitate pentru China – dincolo de imagine şi ironii către Taiwan -, care speră să poată puncta major în bătălia cu Occidentul, în special cu America. Căci totul, la nivel strategic, inclusiv ceea ce ţine de viitorul Afganistanului, trebuie citit din acest punct de vedere.
Şi China s-a mişcat repede. Pe 28 iulie 2021, o delegaţie chineză condusă de Ministrul de Externe Wang Yi s-a întâlnit la Tianjin cu delegaţia condusă de şeful Comisiei politice afgane talibane, Mullah Abdul Ghani Baradar. Şefii consiliului religios al talibanilor afgani şi ai comitetului de comunicare au făcut, de asemenea, parte din delegaţie. Chinezi le-au spus talibanilor, cu gândul la provincia Xinjiang locuită de musulmani şi cu aluzie la ceea ce Beijing-ul consideră „cele trei Rele” (terorismul, extremismul şi separatismul): „Sperăm că talibanii afgani vor închide orice relaţie cu toate organizaţiile teroriste, inclusiv ETIM („Mişcarea Islamică din Turkestanul de Est”, care a operat şi în Xinjiang, n.n.) şi le vor combate hotărât şi eficient pentru a elimina obstacolele şi pentru a juca un rol pozitiv în a crea condiţii favorabile pentru securitate, stabilitate, dezvoltare şi cooperare în regiune”. Baradar i-a răspuns ministrului Wang că „talibanii afgani nu vor permite niciodată unei forţe să folosească teritoriul afgan pentru a se angaja în acte dăunătoare Chinei”. Discuţia s-a axat apoi pe eforturile de implicare a Chinei în „re-construcţia” Afganistanului după retragerea americană. Asta era pe 18 iulie...
Pe 18 august 2021, la o conferinţa de presă periodică a Ministerului Afacerilor Externe (China), la întrebarea adresată de un reporter rus purtătorului de cuvânt Zhao Lijian - RIA Novosti: Va participa China la reconstrucţia Afganistanului? În ce condiţii?- răspunsul chinez a fost următorul: „Situaţia din Afganistan a suferit recent schimbări majore. După mai bine de 40 de ani de război şi haos, poporul afgan tânjeşte după pace şi stabilitate. China speră ca toate părţile din Afganistan să rezolve divergenţele prin dialog şi consultare, să evite noile conflicte şi dezastre umanitare şi să promoveze o tranziţie lină a situaţiei din Afganistan. Ca vecin şi prieten sincer al Afganistanului, China a susţinut întotdeauna o politică prietenoasă faţă de întregul popor afgan. Acest lucru nu s-a schimbat, nu se schimbă şi nu se va schimba. China va continua să sprijine reconstrucţia paşnică a Afganistanului şi să facă tot ce-i stă în putere pentru a-i oferi ajutor în dezvoltarea socio-economică”.
Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe chinez, Zhao Lijian, la conferinţa de presă de pe 18 august 2021.
La aceeaşi conferinţa de presă periodică a Ministerului Afacerilor Externe (China) din 18 august, un reporter chinez a adresat următoarea întrebare: Phoenix TV: Consiliul pentru Drepturile Omului al Organizaţiei Naţiunilor Unite va organiza săptămâna viitoare o sesiune specială la Geneva pentru a discuta situaţia drepturilor omului în Afganistan şi preocupările legate de aceasta. Care este poziţia Chinei cu privire la această problemă?
Răspunsul dat de purtătorul de cuvânt Zhao Lijian (赵立坚)) a fost acesta: „Situaţia din Afganistan a suferit schimbări majore. Respectăm voinţa şi alegerea poporului afgan. Prioritatea este restabilirea păcii, stabilităţii şi ordinii, evitarea pe cât posibil a victimelor inutile şi prevenirea provocării unui număr mare de refugiaţi. Siguranţa şi interesele cetăţenilor afgani, ale cetăţenilor străini şi ale diplomaţilor din Afganistan trebuie respectate şi garantate. Sperăm că talibanii se vor uni cu diferitele fracţiuni şi grupuri etnice din Afganistan pentru a stabili o structură politică deschisă şi incluzivă care să se potrivească cu condiţiile naţionale ale Afganistanului, să limiteze toate tipurile de terorism şi acte criminale şi să îşi reconstruiască frumoasa patrie. Faptele au dovedit încă o dată că intervenţia militară a unor ţări împotriva unui stat suveran în numele democraţiei şi drepturilor omului a subminat grav suveranitatea şi integritatea teritorială ţării în cauză, provocând atât daune grave dezvoltării sale economice şi sociale, cât şi un număr mare de victime civile nevinovate sau strămutări forţate. Aceste ţări ar trebui să oprească imediat intervenţiile militare ilegale şi să depună eforturi concrete pentru a menţine pacea şi securitatea mondială şi pentru a promova şi proteja drepturile omului”.
China a transmis, cu maxim de elocvenţă, mesajul său politic apropo de evoluţiile din regiune.
Dar nu e vorba numai de politică...
Foto: Biroul Central de Statistică al Afganistanului. Sursa aici.
China vrea să devină principalul partener economic al Afganistanului. În acest moment, principalii parteneri comerciali ai Afganistanului sunt vecinii săi, dar China este deja unul dintre cei mai mari.
În 2019, China a fost a cincea cea mai mare destinaţie de export pentru mărfurile afgane, după Emiratele Arabe Unite (EAU), Pakistan, India şi SUA. A fost, de asemenea, a patra sursă de mărfuri importate pentru pieţele afgane, după Emiratele Arabe Unite, Pakistan şi India.
Unul dintre planurile strategice actuale de investiţii pe termen lung ale Chinei este Iniţiativa „Belt and Road”, un efort de finanţare şi construire a infrastructurii în întreaga regiune. Iar Afganistanul a fost până acum o piesă atractivă, dar lipsă din enormul puzzle. Dacă China ar putea extinde iniţiativa „Belt and Road” din Pakistan până în Afganistan - de exemplu, cu o autostradă Peshawar-Kabul - ar deschide, cum bine s-a observat, o rută terestră mai scurtă pentru a avea acces la pieţele din Orientul Mijlociu. O nouă rută prin Kabul ar face, de asemenea, rezistenţa Indiei la aderarea la proiectul „Belt and Road” mai puţin eficace.
Un bun cunoscător al Chinei avertiza cu puţină vreme în urmă: Odată cu retragerea SUA, „Beijingul poate oferi ceea ce Kabul are cel mai mult nevoie: imparţialitate politică şi investiţii economice. La rândul său, Afganistanul are cele mai multe premii pentru China: oportunităţi în construirea infrastructurii şi a industriei - domenii în care capacităţile Chinei sunt, fără îndoială, de neegalat - şi acces la un trilion de dolari în depozite minerale neexploatate, inclusiv metale industriale critice, cum ar fi litiu, fier, cupru şi cobalt”.
Deşi există voci care spun că investiţiile chineze nu sunt o prioritate strategică într-un Afganistan mai puţin sigur, există şi analize care cred altfel: „Companiile chineze au reputaţia de a investi în ţări mai puţin stabile dacă înseamnă că pot culege recompensele. Acest lucru nu se întâmplă întotdeauna atât de uşor, dar China are răbdare”. Deşi prezenţa trupelor americane a mers într-un fel spre împiedicarea grupărilor armate să folosească Afganistanul ca refugiu, ieşirea lor înseamnă, de asemenea, că s-a încheiat un război de 20 de ani cu talibanii. Prin urmare, „barierele pentru investiţiile chineze pe scară largă sunt eliminate. China este, desigur, un cumpărător major de metale şi minerale industriale din lume pentru a-şi finanţa motorul economic”.
Există precedente în ceea ce priveşte iniţiativele chineze. În 2007, Corporaţia metalurgică din China şi Jiangxi Copper au câştigat un contract pentru dezvoltarea şi exploatarea unei mine de cupru în Mes Aynak, în timp ce în 2011, gigantul energetic chinez China National Petroleum Corp. a câştigat o licitaţie pentru un câmp petrolier în Amu Darya, în nord, generând speranţe că acest lucru ar putea aduce în cele din urmă independenţa energetică. Deocamdată, proiectele nu s-au realizat, dar se pot oricând relua sub noile circumstanţe, adică atunci când condiţiile de stabilitate puse de China vor fi îndeplinite.
Şi încă ceva. După cum bine s-a sesizat, Beijingul poate trimite şi soldaţi în Afganistan în cadrul unor trupe de pacificare. China - deja cel mai mare contribuitor al trupelor la misiunile ONU de menţinere a păcii printre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite - a înregistrat, de asemenea, „o forţă de aşteptare de menţinere a păcii de 8.000 de soldaţi - o mişcare care ar putea să o facă unul dintre cei mai mari contribuabili la nivel global”. Dacă o misiune de menţinere a păcii a ONU este desfăşurată în Afganistan, forţele de menţinere a păcii chineze, „care provin dintr-o ţară vecină prietenoasă, vor fi cu siguranţă mai binevenite decât cele de departe”.
Dilema Occidentului: China sau migranţi
În condiţiile unei prezumate intrări a Chinei în Afganistan – cu condiţia unei stabilizări a Afganistanului de către regimul taliban -, dilema Occidentului este acută.
Pe de-o parte, o stabilizare a situaţiei nu se va putea face menţinând din partea Vestului un discurs de război faţă de regimul de la Kabul. O relaţionare – chiar dacă nu o recunoaştere – se va impune. Va fi o recunoaştere ne-formală, asumată în numele unei eventuale stabilizări şi temperări a regimului taliban care nu trebuie lăsată să revină la practicile anilor 90. Cel puţin asta se speră. Sunetul secund al acestor demersuri este, evident, şi teama faţă de milioanele de migranţi care ar veni spre Europa în condiţiile în care acolo s-ar declanşa un război intern sau regimul ar deveni de nesuportant.
O asemenea abordare pragmatică – cu cinismul de rigoare – deschide o dilemă teribilă. Pentru că stabilizarea şi îmblânzirea regimului deschide uşile, cum am văzut, pentru... China, care tocmai asta aşteaptă. Şi China – iar şefii talibanilor au confirmat de multe ori că aşteaptă Beijingul în efortul lor de reconstrucţie – va intra acolo.
Posibilitatea cealaltă este menţinerea de către Vest a unei presiuni permanente pe regim, o blocare a conturilor, a contactelor, a dialogului şi speranţa că bătăliile interne ale numeroaselor fracţiuni din Afganistan vor genera un război intern care va scoate regimul taliban inacceptabil de la putere. Nu discutăm aici realismul unui asemenea scenariu, doar că, în ciuda avantajului acestuia că ar ţine China afară din Afganistan, ar pune o presiune migraţionistă enormă pe statele din regiune şi mai ales pe UE şi SUA. Căci nu poţi, pe de-o parte, să blamezi regimul şi să îl consideri insuportabil şi inacceptabil şi, pe de alta, să nu întinzi o mână celor care vor să plece de acolo...
Mai pe scurt, dilema teribilă a Occidentului azi este: refugiaţi aici sau China acolo?
După cum se văd astăzi semnalele transmise de europeni, îngrijorarea se referă mai degrabă la refugiaţi şi.... la numărul lor.
China vrea să fie o Americă care nu eşuează!
Foto: defilare a Armatei Populare Chineze.
Până la urmă, se va spune, ce contează dacă China intră în Afganistan? Pe cine interesează succesul – dacă succes va fi – al Chinei acolo? Un teritoriu fără mize strategice deosebite, de care, aici, în Occident, cu excepţia potenţialelor milioane de migranţi, nu va mai fi nimeni interesat...
Şi ne întoarcem acum la provincialismul care riscă să ne învăluie şi cu care am început acest material. China nu acţionează în Afganistan nici pentru Occident nici pentru America, sau nu în primul rând pentru ele. China vrea să reuşească în Afganistan pentru... Asia! Pentru China, în Afganistan nu e vorba nici (numai) de succes economic nici (numai) strategic, e vorba de a arăta asiaticilor – da, în primul rând lor! – că marea Chină reuşeşte acolo unde America şi Occidentul eşuează. Că Asia nu aparţine Vestului, ci asiaticilor! Că nu e nevoie de Occident acolo, cu atât mai puţin de America.
Aşa cum China a învins pandemia, iar Occidentul încă se mai confruntă cu consecinţele ei, aşa China va reconstrui Afganistanul şi va reuşi acolo unde America a eşuat. Căci sistemul ei este mai bun, iar Afganistanul este un pretext excelent pentru China să probeze asta! Asta gândeşte China.
Şi dacă i s-a oferit prilejul, de ce nu ar încerca?
China funcţionează deja în paradigma după care secolul XXI va trebuie să fie asiatic, nu occidental sau american, iar fiecare eveniment strategic sau economic trebuie citit inclusiv, dacă nu exclusiv, prin prisma acesti deziderat.
Iar locul pe care China şi-l arogă pentru sine, în secolul XXI, în raport cu Asia, este exact rolul de lider pe care America şi l-a arogat în raport cu Europa. Bătălia Chinei în Afganistan este bătălia pentru această recunoaştere globală.
Implicit, o bătălie împotriva Occidentului şi a Americii.
*Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS (traducerile din chineză aparţin Paulei Toma, cercetătoare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române „Ion I. C: Brătianu” şi bursieră „Mircea Maliţa” în cadrul proiectului „China la zi”).
Se încarcă comentariile...
