Dan Dungaciu: Cine câştigă şi cine pierde după aglomeraţia de la Marea Neagră
0
Axa de confruntare Moscova – Kiev nu s-a ostoit niciodată din 2014 încoace, dar elementul definitoriu pentru a înţelege tensiunile din Marea Neagră, şapte ani mai târziu, este repoziţionarea pe axa Moscova – Washington.
Despre asta a fost vorba la Marea Neagră.
Ucraina: un stat schilodit strategic, lăsat tot aşa
Preşedintele Zelenski, „sluga norodului”, nu a fost ales în aprilie 2019 să facă război cu Rusia, ci să facă pace cu Rusia. Peste 73% dintre ucraineni i-au dat votul pentru asta, actorul proaspăt intrat în politică surclasându-l pe cel pe care, sfidător şi cinic, Rusia îl numea „reprezentantul partidei războiului”, adică Piotr Poroşenko. Şi preşedintele Zelenski a vrut să facă pace, inclusiv să accepte concesii pe care predecesorul său nu le-ar fi acceptat. Doar că setul de condiţii pe care Rusia l-a pus pe masă era atât de dur încât nu a putut să treacă – chiar dacă preşedintele ar ar fi vrut; şi uneori a vrut! – de furcile caudine ale „centurii de castitate” sau „centurii de forţă” pe care o reprezintă, în Ucraina, societatea civilă – instituţii de cercetare, ONG-uri, experţi, presa, „deep-state” etc. O centură de protecţie şi comunicare fermă, radical anti-rusă şi rareori dispusă la compromisuri. O centură care poate, iată, cenzura unele acţiuni ale preşedintelui ales, în pofida chiar a spiritului public de acolo. „Centura” aceasta despre care vorbim nu este reprezentativă - prin radicalism - pentru toată populaţia Ucrainei, dar, totuşi, are un „vot” de blocaj la nivel public. Nu se poate, iată, trece peste ea.
Este o situaţie unică la Kiev, din acest punct de vedere, una pe care nu o putem regăsi, de pildă, în R. Moldova, în care nu doar preşedinţii sunt „ne-geopolitici”, dar şi spaţiul public şi – cu unele excepţii – principalii comunicatori de la Chişinău.
Prin urmare, Zelenski nu a făcut compromisuri. În general nu a făcut mai nimic din ceea ce a promis: nici luptă împotriva corupţiei (adică să îi bage în puşcărie pe oligarhii care, mulţi dintre ei, după eşecul armatei naţionale ucrainene, au finanţat după 2014 cu banii lor armate private care să încerce să se opună Rusiei!), nici încetarea focului în Donbas sau soluţionarea paşnică a conflictului. Şi a ajuns la circa 20% în sondaje, din 73%, iar partidului său, majoritar în Radă după parlamentarele din 2020 – tot pe acolo. (Mai mult, preşedintele Zelenschi a ajuns să fie, în sondaje, aproape egal cu rivalul său, fostul preşedinte Poroşenko, de aici şi anumite episoade caramboleşti precum cel al răpirii judecătorului ucrainean Ceus, apropiat de fostul preşedinte, solicitant de azil în R. Moldova, din centrul Chişinăului, cu o maşină cu numere diplomatice ucrainene!).
Şi Rusia a simţit momentul şi a mirosit slăbiciunile noii conduceri de la Kiev, teoretic mai favorabilă pentru Kremlin decât Petro Poroşenko. Astfel că Moscova a făcut ceea ce ştie mai bine atunci când simte că cel prins în cursă dă semne de slăbiciune: strânge şi mai tare laţul! Astfel că, sistematic, inclusiv după înţelegerile de încetare a focului din iulie 2020, trupele separatiste – prin ambuscade sau lunetişti - luau la ochi soldaţi ucraineni şi creşteau, regulat, numărul morţilor acestora în fiecare zi: azi doi, mâine unul, pestre trei zile patru etc. În Donbas nu a fost pace decât pe hârtie şi, practic, nu au tăcut armele niciodată. Presiunile pe preşedintele de la Kiev erau tot mai mari, Moscova aştepta cedări, Zelenschi nu le putea face, iar şubrezirea sa politică devenea o certitudine...
Aşa că pentru Moscova era win-win: fie ceda Zelenski la negocieri, iar Moscova câştiga, fie nu ceda şi se şubrezea intern, pentru că mâinile pentru cedări erau legate – şi iarăşi câştiga Moscova prin decredibilizarea Kievului intern şi internaţional.
Pe acest fond a venit victoria lui Biden. Şi declaraţiile dure la adresa Moscovei, culminând cu apelativul – fără precedent chiar în timpul Războiului Rece - de „criminal” adresat preşedintelui rus, care i-a răspuns a doua zi, sugerând că preşedintele american are probleme de sănătate şi nu îşi controlează foarte bine nici discursul nici gândurile.
Ucraina a încercat – pe bună dreptate – să profite de situaţie. În ciuda faptului că preşedintele Biden nu l-a sunat pe omologul său ucrainean după investire (abia pe 2 aprilie a avut loc prima convorbire între cei doi lideri, şi asta doar în contextul escaladării de la Marea Neagră!), Kiev-ul a încercat să introducă Ucraina, chiar şi peste rând, pe agenda tensiunilor dintre Moscova şi Washingon.
Pe 5 martie, Secretarul de stat Blinken trimite un twitter prin care anunţă interdicţia intrării în SUA a oligarhului ucrainean Ihor Kolomoyskyy, cel care, în esenţă, l-a făcut preşedinte pe Zelenschi, şi încheie mesajul fără niciun dubiu: „America rămâne #UnitedAgainstCorruption cu partenerii noştri din Ucraina”. Kievul recepţionează mesajul şi acţionează împotriva unui oligarh pro-rus faimos, Viktor Medvedchuk, pro-rus şi apropiat de preşedintele Putin.
Dar nu e doar asta. Concomitent, tot în luna martie apar primele ştiri despre masarea de unităţi militare ale Ucrainei spre frontiera care delimitează teritoriile controlate de separatişti. Evident, militari şi muniţie insuficiente să declanşeze un război sau să-l câştige. Dar nu asta era ideea, căci Zelenschi nu este Saakaşvili, ci ca Ucraina să atragă atenţia asupra sa.
Ceea ce a reuşit.
Rusia: Pe aici nu se trece (versiunea moscovită)
Preşedintele Federaţiei Ruse Vladimir Voronin şi Ministrul rus al apărării Serghei Şoigu. Sursa: dailysabah.com.
Dar nu asta avea însă să îngrijoreze Rusia – care avea în jurul Donbasului baze militare şi trupe suficiente ca să facă din orice incursiune militară a Kievului în teritoriile separatiste un vis urât -, ci ridicarea tonului de la Washington. Un nou preşedinte, o nouă totalitate. Preşedintele Biden nu vrea să fie Trump nici din acest punct de vedere, aşa că atitudinea sa faţă de Rusia se vrea la polul opus (cel puţin la nivel de retorică).
Combinaţia ripostei ucrainene cu venirea noii administraţii de la Washington a pus Moscova în alertă. După cearta de cuvinte dintre Rusia şi America – fără precedent, cum am văzut -, au urmat din nou acuzaţii reciproce, tensiuni în voce. Răspunsul Moscovei, în „străinătatea ei apropiată”, spaţiul strategic care o interesează cel mai mult, s-a vrut covârşitor. Şi trupele au început să se mişte în jurul Ucrainei ca o anacondă în jurul prăzii. Şi lumea a intrat în panică, exact ce se dorea la Kremlin.
Avea Moscova de gând să înceapă un război neprovocat în Ucraina? Evident, nu. Psihologizarea aberantă şi incultă a modului în care funcţionează statutul rus – totul este impredictibil acolo, căci totul este despre Vladimir Putin, psihologia lui, toanele lui, furiile sau idiosincraziile liderului – a făcut acest scenariu plauzibil pentru unii, de aici şi isteria ultimelor zile. În realitate, ne place sau nu, Rusia este un stat care, din punctul de vedere al politicii externe şi de securitate, are instituţii solide, este eficace şi strateg, căci altfel nu se-ar fi surprins şi nu ar fi repurtat succese, fie şi de etapă, de atâtea ori, în Georgia, Ucraina, Siria sau aiurea. Sigur că atunci când armatele stau faţă în faţă se pot petrece şi accidente şi escaladări involuntare, dar de aici până la a valida ideea unei noi „invazii ruse” cu scopul de a cuceri Ucraina (în diverse versiuni) era, totuşi, cam mult.
E adevărat că, la un moment dat, telefoanele ziariştilor şi nu numai s-au umplut cu filmuleţe despre cum se mişcă trupele ruse în toate direcţiile – de parcă atunci când Moscova începe o invazie o anunţă la ştiri! -, dar scopul acestei operaţiuni, realizată, cu scopuri diferite, şi de ruşi şi de ucraineni, era altul: pentru ruşii să arate ce forţă uriaşă şi ordonată pot să pună în mişcare, pentru ucraineni să arate că Moscova porneşte la război împotriva lor... Rusia să se laude în faţa publicului, Ucraina să se compătimească în faţa aceluiaşi public.
Una peste alta, descurajarea Rusiei şi-a atins scopul, cu nuaţele de rigoare. Pe de-o parte, la adresa Ucrainei – nu încercaţi modelul Sakasvilli, căci, dacă intraţi în Donbas, va fi „începutul sfârşitului statutul ucrainean”. Ameninţarea explicită, venită de la cele mai înalte nivele ale deciziei din Rusia, a fost dură şi convingătoare. (Ar fi reacţionat Rusia dacă Ucraina intra în Donbas să alunge peste graniţă separatiştii de acolo? Cel mai probabil, da. Doar că Ucraina din 2021 nu era Georgia din 2008, iar Zelenschi este exact opusul lui Saakaşvili, inclusiv ca opţiuni geopolitice.) Descurajarea pentru Kiev a fost explicită şi eficientă, cu menţiunea că, cel mai probabil, nimeni de la Kiev nu se gândea cu adevărat să intre în forţă în teritoriul controlat de separatişti.
În ceea ce priveşte descurajarea pentru Occident, în primul rând pentru America, şi aceasta a fost, în final, eficientă, căci toată lumea a invitat la calm şi dezescaladare. Şi aici cu aceeaşi precizare, eficienţa a fost aparentă, căci nimeni din Europa sau America, la fel ca în 2014, nu avea de gând să facă un război cu Rusia pentru... Donbas sau Crimeea. Era şi absurd. După ce în 2014 Administraţia Obama a refuzat orice reacţie militară, interzicând chiar şi vânzarea de arme letale către Ucraina, cum îşi putea imagina cineva că, astăzi, după şapte ani, practic aceeaşi oameni – adică „noua” administraţia de la Washington - ar fi declanşat un război pentru ceva care, în comparaţie cu 2014, nici nu a existat...
Şi ajungem acum la America.
America: ziua în care Marea Neagră a înecat Alaska
Delegaţiile americane şi chineze la negocierile din Alaska, 19 martie 2021. FOTO FOTO Frederic J Borwn/AFP/Getty Images
Evenimentul anului nu a fost în niciun caz creşterea tensiunilor de la Marea Neagră, oricât de surprinzătoare ar suna o asemenea afirmaţie. Evenimentul începutului de an a fost întâlnirea neverosimilă de la Alaska, din 19 martie, dintre reprezentanţii diplomatici cei mai înalţi de la Washington şi Beijing.
Un moment istoric, de cotitură, care va fi marcat ca atare de istoricii care vor scrie, peste ani sau decenii, despre această perioadă. Căci ceea ce s-a petrecut în Alaska, în primul rând reacţia fulminantă şi şocantă a celor mai înalţi diplomaţi chinezi, a consemnat momentul istoric al respingerii explicite din partea Chinei a oricărei pretenţii de superioritate morală sau discurs universalist din partea Statelor Unite. Ceea ce gândeau, cu siguranţă, milioane de chinezi, a fost spus explicit şi răspicat acolo, sub privirile stupefiate ale oficialilor de la Washington şi a presei americane. Pentru prima dată pe un asemenea ton şi la acest nivel.
E un moment asupra căruia vom reveni pe larg în pagina LARICS, el ne interesează deocamdată prin contrast: la Marea Neagră nu s-a întâmplat, practic, nimic, dar s-a vorbit public enorm despre asta. În Alaska s-a petrecut un lucru fără precedent, la nivel diplomatic, e drept, nu militar, dar nu s-a comentat aproape nimic public. Chestiunea chineză s-a vădit a fi, pe viitor, de departe cea mai importantă provocare strategică pentru Administraţia Biden, lăsată, aparent, într-un con de umbră în acest moment...
În comparaţie cu China, Rusia e o chestiune cunoscută pentru America – şi nu una majoră. O rutină. De aceea, pentru Washington, tensiunile din Marea Neagră au fost în principal un prilej de reglaj strategic cu Rusia, de „tras de urechi” dar şi de găsire rapidă a unui modus vivendi - în niciun caz o pregătire de război.
Cu o tactică numită de cineva, inspirat, „loveşte şi plachează”, Preşedintele Biden a vorbit dur şi a ameninţat, dar, concomitent, pe 13 aprilie, a sunat la Kremlin şi a solicitat o întrevedere bilaterală cu Vladimir Putin, a ridicat apoi nivelul sancţiunilor, dar a şi retras navele americane care – fuseserăm anunţaţi – porniseră spre Marea Neagră. Chiar şi nivelul sancţiunilor economice a fost bine calibrat, acestea fiind calculate în aşa fel încât să afecteze Rusia, dar nu decisiv, transmiţând totuşi un mesaj important de la Washington: nu am mers până la capăt, reţineţi asta, dar, la o adică, am putea merge până la capăt şi am putea pune economia rusă în şi mai mare dificultate (adică interzicerea tuturor instituţiilor financiare din Vest de a achiziţiona titluri de stat emise de Moscova pentru finanţarea datoriei publice a Rusiei sau scoaterea completă a ţării din sistemul SWIFT).
Una peste alta, America nu a vrut escaladare militară, dar nici nu a lăsat Rusia nesancţionată, conform promisiunilor iniţiale ale administraţiei Biden.
Ce urmează? Ca de obicei, o întâlnire bilaterală, cea solicitată de preşedintele american, la 35 de ani de la celebra întâlnire Reagan-Gorbaciov de la Reykjavík, care „a privit dincolo de orizont” şi a schimbat soarta lumii. Evident, nu va fi aşa ceva acum, aşa cum nu va fi nici ca întâlnirea Bush-Putin de acum 20 de ani, când preşedintele american a văzut prin ochii lui Putin, „sufletul rus”... Va fi însă, cu toate tensiunile aferente şi cu tot „deja-vu”-ul ei, o întrevedere care, cel puţin pentru o etapă, va fixa liniile roşii ale unei confruntări militare dincolo de care nu va merge nici Moscova nici Washington-ul.
Care vor fi acelea şi cine şi ce preţ va plăti, nu ştim.
Dar configuraţia strategică a Mării Negre va depinde de ele.
Concluzii la un „război” care nu a fost şi nici nu ar fi putut să fie
Preşedintele ucrainean Volodymyr Zelensky vizitând, pe 9 aprilie 2021, trupele ucrainene din apropierea frontierei cu separatişti din Donbas. Sursa: Time.
- Marea Neagră rămâne la fel ca înainte. Un spaţiu neclarificat strategic, care trebuie însă lămurit, cel puţin în perspectiva unei pivotări americane reale, nu declarate, spre Asia (China). Deocamdată, rezultatul tensiunilor la care am asistat recent este unul singur: pe teren nu s-a schimbat nimic, dar am primit mesajul, reiterat, că nimeni nu face război în afara UE şi NATO, nici măcar pentru modificări frontaliere. Securitatea Ucrainei nu este garantată de nimeni, până la urmă, iar ce i-a rămas Kievul-ui este masa de negocieri diplomatice. Acolo se va juca finala meciurilor din zilele trecute.
- După Summitul NATO de la Bucureşti din 2008, unde Ucrainei şi Georgiei li s-a refuzat MAP-ul, respectiv deschiderea unui parcurs inevitabil de aderare la NATO, a devenit clar că doar America nu este suficientă pentru a garanta o decizie NATO în acest spaţiu. Şi nu e vorba despre extindere, ci despre jinduita echivalare – din perspectiva României - a prezenţei NATO în cele două capete ale flancului estic, respectiv prezenţă „întărită” (enhanced) în Marea Baltică şi doar „adaptată” (tailord) în Marea Neagră. E nevoie, mai mult decât oricând, de implicarea concretă şi coerentă a actorilor relevanţi UE la Marea Neagră. Sigurul care poate fi implicat din perspectivă strategică, după plecarea Marii Britanie, este Franţa. Parisul are o strategie de securitate la Marea Neagră, este prezentă cu nave la Marea Baltică, dar prezenţa efectivă şi convingătoarea la Marea Neagră lipseşte. Este nevoie de a schimba această realitate, tocmai pentru a spori greutatea strategică a actorilor euro-atlantici în regiune.
- America şi Rusia sunt astăzi într-o fază de confruntare, dar una „bine temperată”, cu perspective certe de delimitare, la întrevederea scontată din iunie 2021 a celor doi lideri, a liniilor roşii ale unei confruntări militare la care nu vrea nimeni să ajungă. Washingtonul are de gestionat China, în primul rând, criza internă ardentă, retragerea din Afganistan şi Iranul – chestiuni faţă de care Rusia pare oricum mult mai simplu de clarificat. Cel puţin pe moment, căci nimeni nu garantează, aşa cum nu a făcut-o niciodată, că victoriile tactice de azi se vor cuantifica, la Marea Neagră, în câştiguri strategice. Sau că nu va fi tocmai pe dos!
- Situaţia de pe teren a rămas, practic, aceeaşi. Ucraina e lăsată pradă „formatului Normandia” (Rusia, Ucraina, Franţa, Germania) de negociere şi a Acordurilor de la Minsk, cu tot cu „formula Steinmeier”, relativ recent introdusă în documentele de negociere, ceea ce înseamnă obligaţia Kievului de a accepta soluţia politică înaintea soluţiei de securitate în rezolvarea conflictului din Donbas. Adică cedare evidentă în faţa Rusiei. Practic, Ucraina e mai slabă azi decât ieri. Acum opţiunea este strict masa verde a discuţiilor, căci orice opţiune militară sprijinită, fie şi teoretic, de Vest, se exclude. Şi toată lumea a sesizat aspectul acesta în perspectiva viitoarelor negocieri.
- Dacă totul se mută pe terenul diplomatic, devin esenţiale acum evoluţiile politice din regiune. În acest moment, fie şi blocajul şi existenţa „conflictelor îngheţate” este deja un avantaj pentru Rusia, căci opresc orice discuţie realistă despre extinderea UE sau NATO; darămite „soluţionarea” acestor conflicte în favoarea Moscovei. Pentru România, este important de urmărit ce configuraţii de putere se desenează în zonă, în special în Ucraina sau R. Moldova (în perspectiva anticipatelor din acest an), respectiv capacitatea politică internă de rezistenţă la presiuni strategico-diplomatice venite din Est (dar şi din Vest!), pentru acceptarea unor proiecte de federalizare (respectiv „statut special” pentru regiunile separatiste), care ar consimţi, pe plan strategic, victoria definitivă a Federaţiei Ruse la Marea Neagră.
Dan Dungaciu este membru în Consiliul de Experţi LARICS.
Se încarcă comentariile...
