Dansul pe sârmă ruso-turc în Siria: tot timpul la limita izbucnirii războiului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Shutterstock
Foto Shutterstock

Rusia şi Turcia au o relaţie complexă, ciudată şi pe alocuri ireală, cu precădere în Siria. Iar aici încordarea muşchilor şi mersul rampant către recâştigarea teritoriului de către trupele lui Al Assad, miliţiile iraniene şi forţele paramilitare ruse, susţinute de armata şi poliţia militară rusă, au împins nu o dată lucrurile pe buza izbucnirii unui război în toată regula între cele două state, care susţin părţi diferite în conflict.

Reuniunea de la Soci de miercuri, 29 septembrie, a fost făcută pentru ca stoparea avansului spre Idlib, provincie controlată de turci, să fie contrabalansată de noi acorduri şi avantaje financiare pentru Rusia în relaţia bilaterală: încă o achiziţie de sisteme de rachete S400, încă două centrale nucleare, avantaje strategice ruse şi alte câştiguri din pertractări pragmatice pe teren.

Un balet între forţele opuse susţinute de Turcia, Rusia şi Iran în Siria.

Vizita lui Bashar al Assad, prima după 2015 la Moscova, la 13 septembrie, a fost întâmpinată de către trupele ruse pe teren, în Siria, printr-o recrudescenţă a atacurilor în zonele controlate încă de rebeli. Atât în Idlib, Afrin şi Alep, în zona de nord de lângă frontiera cu Turcia, cât şi în Daraa, la sud de Damasc, în apropiere de frontiera cu Iordania, atacurile aviaţiei ruse şi bombardamentele au susţinut aceleaşi atacuri cu mortiere şi artilerie grea ale regimului Al Assad şi a miliţiilor iraniene de pe teren care au muşcat constant din teritoriul rebel. Acest lucru în pretinsele foste zone de demilitarizare convenite în formatul de la Astana, între Rusia, Turcia şi Iran, dar nerespectate niciodată.

Strategia este următoarea: Rusia lansează atacuri aeriene, apoi forţele terestre intră în acţiune şi preiau teritorii, în ciuda existenţei unor acorduri de încetare a focului. Turcia, care susţine Armata Naţională Siriană, o forţă arabo-turcomană de opoziţie combinată cu formaţiuni declarate teroriste de către Rusia sau asociate în trecut cu Al Qaeda, intervine şi obţine iar o stabilizare a liniei de contact, pe care o întăreşte prin patrule comune ruso-turce de-a lungul autostrăzilor din zonă. Perioada de calm durează câteva săptămâni sau luni după care se mai face un pas de escaladare şi preluare a unei zone de teritoriu.

De fiecare dată când sunt încordaţi muşchii de către regimul Assad susţinut de cei doi aliaţi, Rusia şi Iran, Turcia introduce trupele proprii în zonele controlate şi descurajează o înaintare sistematică şi masivă pentru eliminarea rebelilor. Mai mult, de fiecare dată când un atac al trupelor loiale lui Assad are loc, un nou val de refugiaţi pătrunde în Turcia. După stabilizare, Ankara reuşeşte să relocheze parte din refugiaţi pe teritoriul sirian, aflat sub controlul rebelilor şi al său, şi totul durează până la un nou ciclu de atacuri. Iar acest ciclu este determinat politic.

În fapt, totul porneşte de la imposibilitatea de aplicare a acordurilor convenite. Turcia s-a angajat să vâneze, să distrugă şi să elimine organizaţiile teroriste, aşa cum Ankara solicită eliminarea SDF, forţelor de autoapărare kurde din nord-vest, lângă frontiera siriano-turcă, acolo unde este prezent PYD/YPG, forţe considerate de către Turcia egale cu PKK, Partidului muncitorilor din Kurdistan, declarată organizaţie teroristă. Numai că regiunea este protejată de trupele americane, PYG/YPD participând la înfrângerea şi controlul forţelor Daesh, Stat Islamic în Siria. Pe această bază, se asumă lupta împotriva terorismului de către cele trei state semnatare ale acordurilor de la Astana, care nu are cum să ajungă la rezultate.

Tot acolo apare o nouă imposibilitate, blocarea valurilor de refugiaţi şi reîntoarcerea acestora din Turcia, atât timp cât regimul Assad vrea să preia controlul asupra întregului teritoriu. Asta blochează forţele turce, care invocă, la rândul lor, vechea regiune de dezescaladare care lasă opoziţiei zona Idlib de retragere, unde trăiesc circa 4 milioane de oameni, fără atacuri ale loialiştilor pro-Assad. Rusia respectă secvenţial acordul cu Turcia după distrugerea celorlalte regiuni de dezescaladare una după alta până când regimul al Assad îi aminteşte angajamentele de a recupera tot teritoriul, moment în care Moscova relansează un atac aerian de acoperire al unui nou avans al trupelor de pe teren. Pas cu pas. Un balet care se repetă periodic.

Desigur, Rusia şi-ar dori să încheie epopeea siriană, la 10 ani de la începutul războiului şi 6 ani de când este ea pe teren. Însă e înglodată în acest conflict şi în imposibilitatea de a face un pas înapoi pentru că riscă prăbuşirea regimului în faţa opoziţiei, iar un proces politic nu a fost acceptat. Fără a mai spune că Occidentul nu a fost de acord să plătească ajutor umanitar şi economic, de reconstrucţie, cât timp Assad este în funcţie la Damasc şi un proces politic cu participarea inclusivă a tuturor sirienilor nu este demarat, într-o constituantă cu trei părţi egale, regimul, opoziţia şi sirienii refugiaţi în afara teritoriului.

Încordarea muşchilor în Deraa şi Nord-Estul Siriei

Şi de această dată, vizita lui Assad la Moscova a prilejuit o nouă încordare de muşchi şi un nou atac sângeros asupra rebelilor sirieni, sub pretextul luptei cu organizaţiile teroriste. Loviturile au vizat o pretinsă bază militară a Diviziei Al Hamza a opoziţiei, într-o şcoală din zona Afrin, zonă aflată sub controlul Turciei şi al rebelilor pro-turci din 2018. 11 luptători ucişi şi 13 răniţi este bilanţul acţiunii bombardierelor ruse, care au tras de la înaltă altitudine pentru a se feri de artileria şi rachetele rebelilor. Evident, au fost ucişi şi civili în aceste atacuri. Turcia a introdus în Siria, imediat, câteva sute până la câteva mii de soldaţi şi echipamente militare, inclusiv rachete. Atacurile ruse sunt rare dar fac victime şi marchează momente politice simbolice fie în relaţia ruso-siriană, vreun acord economic sau o cedare a lui Assad, fie o încrâncenare în relaţia ruso-turcă. Un asemenea raid în afara Afrinului a vizat poziţiile grupului Faylaq al-Sham, un alt grup rebel susţinut de Turcia, în luna august. Şi acesta a fost interpretat drept un mesaj clar al Rusiei către Turcia că nu există linii roşii sau respect pentru înţelegerile anterioare.

În mijlocul lui septembrie, ofensiva ruso-siriano-iraniană din regiunea Daraa, la sud de Damasc, la 13 kilometri de graniţa siriano-iordaniană, a încetat printr-un acord de încetare a focului negociat de către Rusia, încheind asediul pornit în iulie asupra regiunii rebele după câştiguri teritoriale importante. De această dată, nemulţumirea şi presiunile au venit din partea Iordaniei, care a văzut un val de refugiaţi traversând graniţa. 40.000 de refugiaţi sirieni dintre rebeli au fugit în Iordania, motiv pentru o întâlnire intempestivă – şi extrem de rară – între ministrul Apărării sirian, Ali Ayyoub, şi şeful armatei iordaniene, gen.lt.Yousef Hunaiti. Acordul de încetare a focului a consemnat noi câştiguri pentru armata siriană susţinută de Rusia şi Iran deja.

La Moscova, cele două părţi – rusă şi siriană - s-au lăudat reciproc pentru noile câştiguri, au discutat contracte şi au condamnat prezenţa trupelor străine ilegale pe teritoriul sirian. E vorba despre trupele turce în Idlib, Afrin şi la graniţa regiunii Alep şi a celor americane în zona kurdă. Rusia susţine că se află legal în Siria, la cererea preşedintelui legitim Bashar al Assad şi respectând regulile ONU, în timp ce trupele turce reclamă un acord turco-sirian existent anterior lui 2011, începutul războiului civil din Siria, care prevede intervenţia turcă liberă dacă teritoriul turc este supus atacurilor kurde necontrolate de Damasc. Statele Unite au venit la solicitarea kurzilor în timpul războiului civil în care al Assad este parte în conflict, apoi au desfăşurat trupe pentru a proteja petrolul sirian spre a nu fi utilizat de către Daesh/Stat Islamic şi pentru a combate organizaţia teroristă condusă de către al Baghdadi.

La 29 septebrie, la Soci, a avut loc o nouă întâlnire în format Astana, dar presa a reţinut doar negocierile ruso-turce despre dezescaladarea situaţiei din Idlib. A fost prima reuniune în prezenţa noului preşedinte iranian Ebrahim Raisi, proaspăt ales. Turcia introdusese câteva mii de soldaţi pentru descurajarea acţiunii ruso-siriene şi controlarea drumurilor către frontiera sa, pentru a bloca exodul de migranţi. Turcia a semnalat lipsa de popularitate a refugiaţilor sirieni din cauza propriilor probleme economice generate de pandemie şi a spus că nu mai poate primi nici un refugiat pe lângă cei 4-5 milioane pe care-i găzduieşte deja. Intensificarea atacurilor în oraşele şi satele din jurul Afrinului a accentuat presiunea refugiaţilor despre care Turcia afirmă că a reuşit să relocheze 400.000 dintre aceştia lângă frontieră, de partea siriană. Campania de bombardamente ruse s-a întins de la Japal al Zawya în provincia Idlib spre nord-est, în zona Afrin de lângă frontiera turcă şi până la zone din provincia nordică Alep, de-a lungul întregii frontiere siriano-turce.

La Adunarea Generală a ONU, Ministrul de Externe Serghei Lavrov a dat vina pe nerespectarea obligaţiile Ankarei de a încheia prezenţa în regiune a militanţilor şi a grupărilor numite teroriste de către Rusia, acuzate de generarea violenţelor în Idlib, aşa cum a acuzat desfăşurarea de trupe turce în regiune. Evident a ocultat în discurs intervenţia rusă şi bombardamentele care au făcut victime civile. Ankara a replicat că e vorba nu despre o creştere a numărului trupelor sale, ci despre o rotaţie a trupelor existente, păstrate la acelaşi nivel comparativ. Ceea ce e adevărat este că Turcia a intrat cu capabilităţi importante şi şi-a dezvoltat multiple baze proprii în regiune, readucând în atenţie perspectiva unor confruntări directe ruso-turce, care au mai avut loc şi au ajuns chiar pe punctul declanşării războiului total între cele două state, în Nordul Siriei.

Rusia şi Turcia – de la duşmănie limitată la parteneriat cu dinţii scrâşnind şi zâmbete forţate

În ciuda situaţiei dificile şi a parteneriatului straniu dezvoltat cu Rusia, Turcia îşi apără interesele strategice cu toată forţa şi capacitatea de negociere de către Erdogan în faţa lui Putin. O face la fiecare moment în care combină explicaţiile, argumentele sale, chiar în dezacord cu Moscova şi Putin, dar blocând acţiuni directe pe cât posibil, şi cu activităţi economice lucrative pentru Moscova, sau cu promisiuni de avantaje economice viitoare în relaţia bilaterală ruso-turcă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi de această dată, la Soci.

De altfel relaţia ruso-turcă a îmbrăcat câteva aspecte contradictorii în toată această perioadă, pe multiple planuri şi în diferite teatre de acţiuni. Iar relaţia, declarată partenerială formal de către ambele părţi, a fost de multe ori pe buza războiului deschis şi total. Doar interdependenţele economice, furnizarea rusă de gaze şi perspectivele proiectelor de investiţii lucrative pentru Rosatom, agenţia nucleară civilă rusă, sau pentru industria turistică turcă, de exemplu, au făcut ca o confruntare să fie oprită în ultimul moment, de obicei la o nouă întâlnire Erdogan-Putin care calma tensiunile.

Relaţia ruso-turcă se situează într-o poziţie de parteneriat şi rivalitate, în acelaşi timp. Eu aş caracteriza-o drept situată undeva între duşmănie limitată la parteneriat cu dinţii scrâşnind şi zâmbete forţate. Şi asta vine de la achiziţiile de armamente ruse de către Turcia – cazul S 400 este celebru, în ciuda sancţiunilor americane şi a costurilor pe care Ankara şi le-a asumat în cadrul NATO – şi până la rivalităţile şi susţinerea taberelor diferite în terţe teatre de operaţii.

Astfel, Turcia susţine rebelii în Siria pe când Rusia pe Al Assad, alături de Iran. În Libia, Rusia îl susţine pe generalul rebel Khalifa Haftar iar Turcia a blocat căderea Tripoli şi a guvernului recunoscut de către ONU, schimbând soarta planificată a războiului. Şi în acest caz, şi în primul, trupele ruso-turce s-au confruntat direct şi au existat multiple victime şi în Siria, şi în Libia. Apoi în Nagorno Karabakh, ca şi în Libia, Turcia şi echipamentele sale au învins echipamentele şi capabilităţile ruseşti ale Armeniei, recuperând teritoriu, introducând Turcia ca actor în Caucazul de Sud, recunoscut prin acorduri directe cu Rusia, chiar dacă acest lucru s-a făcut cu intrarea de trupe ruse pe teritoriul Azerbaidjanului pentru prima dată de la retragerea radarului sovietic de la Gabala şi a trupelor ruse de aici - prin prezenţa în zona Nagorno-Karabakh care mai este, încă, sub controlul armenilor locali.

Nu trebuie uitat că, în Siria, Turcia a doborât un avion rusesc iar ambasadorul Rusiei la Ankara a fost asasinat, la o expoziţie, de un ofiţer de poliţie turc. Apoi, după refacerea relaţiilor şi acordurile de la Astana, atacurile şi morţii din confruntări directe au continuat, cel mai grav în februarie 2020 când artileria rusă a ucis 34 de soldaţi turci trimişi ca întăriri pentru rebeli în regiunea Idlib. Apoi Turcia nu a recunoscut niciodată anexarea Crimeii, are o relaţie specială cu minoritatea tătară băştinaşă şi e deranjată de represiunile ruse împotriva ei, susţine suveranitatea ucraineană şi livrează drone Ucrainei.

Susţinerea pentru Crimeea şi Ucraina s-a aflat chiar în discursul preşedintelui Erdogan de la tribuna Naţiunilor Unite. În acelaşi timp, Turcia a achiziţionat sisteme de rachete defensive S400, primeşte jumătate din cantitatea de gaze din Rusia, iar în 2019, înaintea pandemiei, 7 milioane de turişti ruşi au vizitat Turcia, cu influenţă majoră asupra bugetului turc. În plus, agenţia Rosatom construieşte centrala nucleară de la Akkuyu, în sudul Turciei, care ar trebui să fie funcţională începând cu 2023, potrivit declaraţiilor preşedintelui rus Vladimir Putin.

Costurile unui nou acord de salvare a aparenţelor

Sigur, întâlnirea Putin-Erdogan de la Soci pentru a obţine o nouă încetare a focului pentru a bloca exodul de migranţi şi a echilibra situaţia s-a produs pe baze diferite şi a costat economic. Mai întâi, preşedintele turc a fost obligat să-şi reafirme decizia de a respecta toate acordurile convenite cu Rusia. Evident că accentul său a fost îndreptat spre eliminarea YPG, considerată ramura siriană a organizaţiei teroristă kurde PKK de pe propriul teritoriu şi din Nordul Irakului, din regiune, solicitare contrapusă cererilor ruse şi a celeilalte părţi a acordurilor. Formula luptei comune împotriva terorismului vizează toate componentele, şi pe cele kurde, reclamate de Turcia, şi pe cele sunnite sau asociate Al Qaeda, reclamate de Rusia.

Turcia susţine că a readus refugiaţii sirieni pe teritoriul Siriei, cu condiţia protejării lor, fiind vorba despre suniţi şi susţinători ai insurgenţei anti-Assad. Au fost aduşi peste un milion, dintre care 400.000 numai în Idlib, şi relocaţi, asiguraţi cu cele necesare traiului şi începând să funcţioneze pe teritoriul sirian, dar sub protecţia turcă şi a propriilor miliţii.

Apoi Preşedintele Erdogan a anunţat achiziţia unor noi sisteme S400 de la Moscova, chiar dacă prima achiziţie l-a costat scoaterea din programul F35. Turcia susţine că nimeni nu-i poate impune ce sisteme să achiziţioneze, iar relaţia turco-americană este în uşoară îmbunătăţire în epoca Biden, urmând întâlnirile bilaterale de la Roma, în marja reuniunii G20, şi din Scoţia, la summitul despre încălzirea globală, menite să limiteze tensiunile bilaterale. De altfel, la întâlnirea din marja reuniunii Adunării Generale a ONU, Administraţia Biden nu a ridicat problema drepturilor omului în Turcia, potrivit reacţiilor Ankarei şi ale Casei Albe, un alt semn privind tentativa de îmbunătăţire a relaţiilor bilaterale.

S400 are caracteristici incompatibile cu avioanele F35 americane dar şi cu sistemul de apărare colectivă a NATO şi nu poate fi integrat tocmai pentru că ar însemna transmiterea unor date clasificate către Rusia, producătorul sistemului. Turcia a propus comisii tehnice pentru clarificarea lucrurilor. În plus, a dat vina pe absenţa unei oferte occidentale de sisteme pentru apărarea anti-aeriană care să îndeplinească cerinţele şi aşteptările sale pentru a proceda la achiziţii din altă sursă.

Pe de altă parte, noul acord de încetare a focului şi stopare a ofensivei a costat angajarea construcţiei a încă două centrale nucleare dincolo de a Akkuyu. Acordul din 2010 viza construcţia primei centrale nucleare a Turciei la Mersin, pe malul Mediteranei, cu 4 reactoare şi o putere instalată de 4800 de megawaţi. Prima unitate ar trebui să fie data în folosinţă în 2023. Acum alte două centrale atomo-electrice sunt în discuţie şi urmează să fie angajate tot cu Rosatom.

În plus, Preşedintele Recep Tayyip Erdogan a anunţat că Preşedintele Vladimir Putin ar fi propus angajarea Turciei în cercetare spaţială comună, inclusiv lansarea unor rachete şi construirea unor platforme pe pământ şi pe apă pentru lansarea rachetelor, în Turcia. Fireşte că şi un asemenea acord, încă nematurizat din punct de vedere tehnic, ar fi un câştig pentru Turcia, în termeni de transfer tehnologic, dar şi o investiţie masivă a Turciei în capabilităţi şi produse ruseşti de înaltă tehnologie, în proiecte comune, fapt care ar fi în avantajul Rusiei. Acesta e costul înţelegerii de la Soci, care poate reflecta relaţia tranzacţionistă a celor două state, a celor doi lideri, dar şi capacitatea de negociere a Turciei şi a preşedintelui Erdogan pentru apărarea propriilor interese la graniţa de sud şi în terţe spaţii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite