De ce se fac defilări?

Parada militară de 1 decembrie FOTO Inquam Photos / Alberto Groşescu

Răspunsul e şi simplu şi complicat. Într-un film proiectat pe repede înainte, îmi trec prin faţă trei defilări militare pe care le-am văzut de mai multe ori în ultimii ani.

Prima e un fel de ”Crucişătorul Potemkin” în episoade anuale, egală cu sine indiferent de comandantul suprem căruia i se adresează, capodoperă a genului. Parada din Piaţa Roşie. Să zicem cea de anul trecut.

A doua este o defilare armatei chineze la aniversarea a 90 de ani de la crearea sa, în deşertul Gobi, în 2017, fără niciun spectator (filmul paradei a avut, însă, peste 2 milioane de accesări pe Youtube), singurul care ar fi putut avea acest rol, preşedintele Xi Jinping, participând şi el, în uniformă de campanie.

A treia nu e chiar o defilare, e mai mult un exerciţiu de măiestrie individuală şi colectivă, nu e nici o activitate oficială, doar o scenă dintr-un film, ”Stripes”, bineînţeles american. Un grup de soldaţi cam indisciplinaţi, cam nelalocul lor în U.S. Army, reuşeşte să pregătească un exerciţiu de mânuire a armamentului, neortodox, dar foarte coordonat, cu ocazia încheierii unui ciclu de instrucţie. Ceea ce îi promovează, la ordinul unui general dintr-o bucată, pentru o misiune specială şi periculoasă. Spiritul camaraderesc a învins rebeliunile individuale. Iar defilarea a fost şi pentru aceşti ostaşi de ocazie şi recalcitranţi, un liant unificator.

De ce se fac defilări? Răspunsul e şi simplu şi complicat.

Pentru că ne plac şi pentru că sunt necesare. De multă vreme, defilarea nu mai e doar a militarilor, dar a lor este cea care se apropie cel mai mult de definiţia cuvântului. Cine a trecut dincolo de bariera care separă o cazarma de restul lumii, ştie că nici măcar cea mai simplă aliniere a opt perechi de bocanci nu se face din prima. Dacă aparţin unui număr de opt cetăţeni imberbi şi cu nod în gât la întâlnirea cu primul lor comandant, la fel stângaci şi stresat ca şi ei, devine o ecuaţie de gradul doisprezece.

Deci se apropie de matematică. Şi de astronomie, de alinierea stelelor. Dar asta era pe vremuri, când steluţele pe umeri aparţineau şi gradelor militare mai tinere, mult mai tinere.

Trebuie să treci prin mult noroi ca să ajungi să defilezi pe asfalt. Şi să calci apăsat, cu îndărătnicie, încă o dată, şi încă o dată, şi încă de câteva milioane de ori, în cadenţă, mult nisip de câmp bătut de vânt şi stropit de ploaie rece, până la întâlnirea cu liniile de vopsea de pe caldarâmul proaspăt spălat.

Asta la infanterişti. La alte arme, noroiul este înlocuit cu unsoarea care înnegreşte şi pătrunde adânc în epiderma tanchiştilor, cu presiunea altitudinii şi vitezei supersonice din cockpitul avioanelor, la aviatori.

Sunt câteva momente în timp când armatele lumii defilează ca şi cum asta le-ar fi cea mai importantă menire: când pleacă la război, atunci când trandafirii se aruncă în spatele coloanelor ce se depărtează, când se întorc de la luptă, iar florile se prind de nasturii uniformelor, când ţările îşi verifică, periodic, anual, funcţionarea ceasornicului lor de fontă, oţel, plumb şi bocanci osteniţi.

Rutina de pace a armatelor e defilarea. Printre multe altele. Mai sunt şi celelalte, exerciţii, operaţii speciale, tabere de pregătire. Dar aceasta e cea mai vizibilă, cea prin care se comunică naţiunii că totul e în ordine. Iar comunicarea, ştiţi, e ca un fel de diplomă, un certificat de frumuseţe. Trebuie să dea bine.

Se cam ştie că trupele pregătite pentru defilare nu sunt foarte bune la război. Pentru că lupta, mai ales cea pe viaţă şi pe moarte, nu prea respectă regulile, nu iubeşte alinierile. Războiul improvizează, de aceea, de multe ori îl pierd cei care sunt mai atenţi la lustrul acestui spectacol, decât la ceea ce ar trebui să fie dincolo de el.

Dar de defilat, se defilează în continuare. Trupele îşi certifică vigoarea umană, îşi prezintă armamentele şi tehnologiile costisitoare, spectatorii sunt încântaţi să vadă filmul anual al puterii naţionale, politicienii sunt atenţi să nu piardă prim planul şi dividendele eroismului exersat şi distribuit în ritm egal, sincronizat.

S-ar putea ca în războiul modern, când soldaţii nu mai ajung să se vadă faţă în faţă, când armatele se privesc între ele prin ecrane imense, când forţa militară înseamnă reţele, conexiuni şi atacuri cu drone, să nu mai fie nevoie de alinierea  bărbătească şi repetată a sutelor şi miilor de soldaţi pe un careu de beton.

Defilările sunt un fel de duel, iar duelurile sunt de mult desuete. Presupun un cavalerism care nu mai intră în tiparul zilei de astăzi.

Sau, poate, nu e chiar aşa.  

De ce se fac defilări? Pentru ca, o dată pe an, ţările să-şi verifice ceasurile kaki, să le mai întoarcă o dată şi să spere că vor funcţiona un an întreg.

Regretul meu privind parada de 1 Decembrie, de anul acesta, este că, în fruntea coloanei, nu va mai fi fostul coleg de şcoală militară, generalul Adrian Tonea, cel care, ultimii patru ani la rând, a fost comandantul miilor de soldaţi, ofiţeri şi generali care au trecut pe sub Arcul de Triumf.

Vine şi vremea când paradele rămân mai tinere decât noi, iar generalii se opresc în  tribune.