De ce nu vin migranţii prin România – şi în ce condiţii ar putea ajunge aici (Geopolitică aplicată - episodul 02)

România este doar deocamdată ocolită, şi nu definitiv scutită, de această migraţie care reprezintă, în opinia mea, cel mai important fenomen geopolitic (mai important decât terorismul, resurgenţa Rusiei etc.) al acestui început de secol.

Mai întâi de toate, mulţumiri celor care aţi citit acest blog în ultimele săptămâni. Indiferent dacă aţi fost sau nu de acord cu ele, ultimele texte au ajuns în topul postărilor de pe această platformă. Fiind la bază profesor, intenţia mea nu e aceea de a vă distra, nici de a vă flata mângâindu-vă pe creştet – ci doar de a vă invita să priviţi o problemă (orice problemă) pe cât mai multe dintre laturile sale. Prefer să gândiţi şi să nu fiţi de acord cu mine decât să-mi daţi dreptate când vă spun ceva ce deja ştiaţi. Lumea ideilor nu e bidimensională – precum caricaturile cu pescari ale lui Nell Cobar, din presa de altădată (care îmi plăceau foarte mult) ‒ şi merge dincolo de alb şi negru, bun sau rău. Cine are idei preconcepute mai bine să nu citească rândurile ce urmează – fie nu va înţelege, fie va fi dezamăgit. Eu nu scriu aici pentru cei care ştiu totul – pentru că eu însumi sunt un om care învaţă câte ceva în fiecare zi.

 1. Care e problema? Să pornim la drum. Tot ce vă cer este să aveţi la îndemână un atlas – sau să vizualizaţi, în minte, harta Europei. Multe lume se întreabă de ce migranţii care curg spre Europa cu sutele de mii (circa un milion anul trecut, estimativ ceva mai mult în acest an), în dorinţa lor de a ajunge în Germania (marea majoritate), Anglia sau ţări nordice mai bogate (precum Suedia), de ce – aşadar – nu trec ei şi prin România? Mulţi tratează cu amuzament problema – sugerând că România e atât de jos încât nici măcar aceşti năpăstuiţi ai soartei nu vor să ajungă pe aici (îi voi numi pe cei care spun asta, aici, glumeţi – fără intenţia de a-i ofensa în vreun fel). Alţii preferă alte opinii – majoritatea antioccidentale ‒, care par să rezolve dilema prin sugerarea unor “iluminaţi” care trag de undeva sforile (îi voi numi pe aceştia din urmă conspiraţionişti). Ei bine, poate că glumeţii şi conspiraţioniştii au dreptate (totul e posibil, nu?) – dar eu vă propun aici, totuşi, o altă lectură a realităţii.

2. Contextul geopolitic al problemei. Aşadar, avem – pe de o parte – i) un fragment de lume, pe nume Europa, care în ultimii 25 de ani s-a deschis spectaculos, ca semn al identităţii sale geografice, al soft power-ului pe care îl emană şi al valorilor în care crede. Între ţările Uniunii Europene nu mai există graniţe: cu un buletin de identitate, ajungi oriunde. Şi chiar şi pentru europenii care nu sunt în UE, posibilităţile de călătorie sunt incredibil de înlesnite faţă de acum două decenii. Un student, un businessman sau un turist din Serbia sau Republica Moldova, chiar dacă nu sunt cetăţeni UE, au posibilităţi reale şi clare de a intra în Uniune. Pe de altă parte, avem ii) trei state aflate în stare de război – Siria, Irak şi Afganistan ‒, dintre ai căror cetăţeni unii aleg să plece spre Europa. De ce? Imensa majoritate fug de oroare, alţii urmează modelul unor fraţi, veri ş.a.m.d., alţii vor să profite de oportunitate şi să ajungă la o viaţă (pe care şi-o imaginează) mai bună. Desigur, nu e exclus ca o infimă minoritate (dar care poate produce consecinţe uriaşe) să aibă şi gânduri bizare – cum ar fi să se arunce în aer, la Paris, spre “gloria” lui Allah (ceea ce s-a şi întâmplat)! Dar problema nu se rezumă la aceştia din urmă. Încă şi mai complicat e faptul că, pe lângă cei din Siria, Irak şi Afganistan, spre Europa vin şi oameni din alte state cu probleme sau de-a dreptul eşuate – Pakistan, Iran, Somalia etc. ‒, oameni care, în context, iau drumul continentului nostru atât de plin de promisiuni. O menţiune: printre aceşti refugiaţi/migranţi se află şi creştini etc., dar în majoritate au religia islamică.

Ei bine, aceste entităţi geografice – una deschisă, pe nume Europa, şi alta cu probleme, mult mai diversă ‒ sunt acum faţă în faţă. Ştim care e problema, dar soluţia e mai complicată decât simpla identificare a impasului. De fapt, există două soluţii propuse: una idealistă, care spune că este de datoria noastră să ajutăm nişte oameni aidoma nouă, care fug de război şi de teroare (ceea ce am face şi noi) şi alta realistă, care spune că Europa, oricât ar fi de paşnică şi de bogată, nu poate primi un număr indefinit de refugiaţi fără a se pune ea însăşi în pericol. Culmea este că ambele sunt foarte adevărate ‒ dar sunt incompatibile una cu alta. Probabil o a treia soluţie, una de mijloc, va fi cea care va prevala – dar nu ştim când. Deocamdată, deja se văd, în Europa, consecinţele politice, sociale şi chiar intelectuale ale crizei refugiaţilor[1] (o să mai abordez acest subiect).

3. Puţină istorie nu strică nimănui. Permiteţi-mi acum să vă readuc în memorie două evenimente de primă importanţă din trecutul european.

i) În anul 1529, avea loc primul asediu al Vienei de către oştile Imperiului Otoman[2]. Ce căutau acolo otomanii? Pentru ei, Viena era centrul Europei; cine ocupa Viena, îşi putea iradia puterea în toate direcţiile. Pe drumul spre Viena, mai erau unele cetăţi importante – precum Belgradul sau Timişoara (vezi mai jos) ‒, iar Buda/Regatul maghiar erau deja înfrânte şi ocupate din 1526, în urma bătăliei de la Mohacs (nota bene: nu e deloc întâmplător că victoria asupra regelui Ludovic al II-lea al Ungariei a deschis otomanilor drumul spre Viena, trei ani mai târziu!). Dar acel asediu al Vienei a eşuat, otomanii nu au ajuns atunci în centrul Europei – şi s-au retras în Balcani.

ii) Peste un secol şi jumătate (...“rimele” istoriei!), în anul 1683, Kara Mustafa – vizir al sultanului Mahomed al IV-lea – profita de debandada din Europa (lupte între  catolici şi protestanţi în Ungaria divizată, etc.) şi ducea din nou armata otomană la Viena: al doilea asediu al oraşului, în anul 1683. Dar, aici, contele Rodrigue (pentru latinofoni) sau Rüdiger von Starhemberg (pentru germanofoni) opune o curajoasă rezistenţă, este sprijinit de regele Jan Sobieski al Poloniei şi de alţii... şi turcii au fost respinşi iarăşi. Acesta a fost ultimul asediu al Vienei – după care, în secolele următoare, Imperiul Otoman a dat înapoi. Imperiul Habsburgic, cu capitala la Viena, a devenit prima putere din Centrul Europei iar Belgradul a fost recucerit de creştini în anul 1717. Un detaliu: stră-străbunicii timişorenilor noştri, în anul 1715, purtau încă şalvari (cetatea Timişoarei a stat mai bine de 150 de ani sub turci – adică cca. 7 generaţii tată-fiu[3]), dar în 1716 cetatea a fost recucerită de austrieci (graţie generalissimului Eugeniu de Savoia), iar apoi au fost integraţi (fără referendum...) în Imperiul Habsburgic. Faptul că Timişoara de azi este diferită de Brăila (de exemplu) se datorează acestor fapte (iar aceste diferenţe dau farmecul României!).

4. De ce este bine să-i citim pe clasici. Totdeauna am recomandat studenţilor să citească operele de mai ieri (clasice, unele) ale istoricilor români (unii tineri sper că au făcut-o). Iată ce v-ar spune cineva care a urmat acest îndemn: în anul 1947, istoricul român Petre P. Panaitescu publica un volum de studii sub titlul Interpretări româneşti [...] (titlul e mai lung; cei curioşi, îl pot căuta în orice bibliotecă bună). Într-un studiu care se numea “De ce n-au cucerit turcii Ţările Române”, Panaitescu venea cu următoarea ipoteză de lucru: i) Imperiul Otoman urmărea cucerirea centrului Europei creştine; ii) drumul, în acest scop, era din Istambul către Belgrad, apoi către Buda/Ungaria, iar mai apoi către Viena; mai precis, drumul era paralel cu Dunărea, dar în Sudul Dunării; şi, concluziona Panaitescu, iii) otomanii nu au cucerit Ţările Române ci le-au lăsat, până târziu, sub un regim de dominaţie controlat prin domni români (sau alogeni mai apoi ‒ fanarioţii) din simplul motiv că ele nu se aflau în drumul înaintării spre Nord-Vest a Porţii Otomane (adică spre Viena, centrul Europei de atunci).

Vi se pare cunoscut?

5. Există o concluzie? Desigur, drumul Balcanilor nu e azi singura cale spre Europa – vezi graniţa dintre Maroc şi Spania, unde există de mult garduri şi sârmă ghimpată, dar tot se încearcă trecerea peste ele. Dar, să revenim la harta Europei din zona noastră. Ei bine, ce se întâmplă astăzi concret este că aproape toate ţările pe teritoriul cărora ajung refugiaţi încearcă să-i treacă mai departe. Excepţiile sunt Germania şi Suedia (cu unele precizări la ultima) şi, într-o oarecare măsură, Turcia (pe teritoriul căreia se află circa 2 milioane de refugiaţi deja). Migranţii, în mare parte, vor şi ei, la fel, să meargă mai departe, spre Germania şi spre Nord. Din Turcia trec în Grecia sau Bulgaria, din Grecia trec în Macedonia apoi Serbia, din Bulgaria trec în Serbia (în Belgrad sunt constant mii de refugiaţi, deşi teoretic în 75 de ore trebuie să tranziteze statul), unele rute trec prin Croaţia, Slovenia, Ungaria, urmează apoi Austria şi Germania (şi, pentru unii, mai departe Franţa şi Anglia, prin Pas-de-Calais). Spunând aceasta, nu sugerez nicidecum că aceşti oameni nefericiţi, care trăiesc aventuri de coşmar pe acest drum, ar fi o nouă armată invadatoare. Doar că harta ne arată că drumul înaintării lor este acelaşi care oferea accesul spre Centrul Europei acum 500 de ani. Un excelent documentar pe care l-am văzut recent[4] arăta cum grupuri masive de migranţi în bejenie abandonează drumurile ţărilor balcanice (pe care mai pot fi opriţi şi întîrziaţi de poliţie) şi merg pur şi simplu spre Nord-Vest de-a lungul liniilor de electricitate care străbat ţinuturile, pentru că ştiu că acestea duc oricum spre mari aglomerări urbane.

Aşadar, ca şi la anii 1500 sau 1600, drumul cel mai drept dintre Turcia şi Austria/Germania ocoleşte şi azi teritoriile româneşti. Nu mai e vorba despre cucerirea otomană (ca în studiul lui Petre P. Panaitescu), ci de mişcarea – deocamdată incontrolabilă – a milioane de oameni. Cum spunea istoricul francez Fernand Braudel, în magnifica lui lucrare-manual Gramatica civilizaţiilor, uneori “trecutul şi prezentul se scurtcircuitează, deseori la secole şi secole distanţă”.

Spunând acesta, nu vreau nici să sugerez că România va fi ferită în orice condiţii de acest fenomen al migraţiei. Câtă vreme este necontrolat, el poate evolua oricum. Nimeni nu poate şti ce ar face migranţii deja aflaţi pe drum în momentul în care (deocamdată ipotetic, dar nu e exclus) Germania ar anunţa închiderea porţilor sau măcar îngustarea lor. În plus, pe teritoriul ţărilor europene sunt zeci de mii de migranţi (cifra poate fi mult mai mare) cărora, de ani de zile, li s-a refuzat cererea de azil şi totuşi nu pot fi trimişi acasă, din diverse motive. Recent, EuroPol anunţa aparenta dispariţie, pe traseul migraţiei, a cel puţin 10 000 de copii (cifra, iarăşi, poate fi mult mai mare), despre care nimeni nu ştie nimic. Într-o situaţie atât de confuză şi imprevizibilă, cred că noi – îndeosebi în media ‒ ar trebui să glumim mai puţin şi să reflectăm mai mult. România este doar deocamdată ocolită, şi nu definitiv scutită, de această migraţie care reprezintă, în opinia mea, cel mai important fenomen geopolitic (mai important decât terorismul, resurgenţa Rusiei etc.) al acestui început de secol.

6. Câteva sugestii. Până la întâlnirea următoare, vă recomand să urmăriţi i) drumul sinuos al negocierilor de pace din Siria (nu sunt excluse noi atentate în diverse zone ale lumii, tocmai din partea celor care vor să blocheze negocierile), apoi ii) fenomenul de “translatare” al liderilor “Statului Islamic” care, pierzând teren în Siria & Irak, s-ar putea concentra pe Libia şi, deasemenea, iii) alegerile preliminare din SUA, care au început cu înfrângerea inepuizabilului Donald Trump în statul Iowa. Deasemenea, incorigibila Coree de Nord anunţă că ar putea trimite un nou satelit în spaţiu – şi toată lumea stă cu ochii pe racheta lor, şi nu pe satelit...

[1] Recomand cel mai recent număr al revistei The Economist (6-12 februarie a.c.), al cărui dosar este “How to manage the migrant crisis”.

[2] Pentru contextul datelor de aici, vezi Atlas historique, Librairie Stock, Librairie Académique Perrin & Editions France Loisirs, Paris, 1987, p. 207 ş.urm.

[3] Am mai scris-o, dar revin cu această precizare: de la Herodot citire, estimăm că o generaţie cuprinde circa 20 de ani – vârsta la care, în teorie, un tată are primul copil. E drept că, de la Herodot încoace, s-au mai schimbat lucruri: copiii apar mai târziu în viaţa taţilor, omul generic trăieşte mai mult etc. Oricum, o generaţie (20-25 de ani) este altceva decât o promoţie, care curge an de an (de ex.: promoţia de liceu/facultate ʼ85, ʼ86, ʼ87 etc.).

[4] Balkan Transit, documentar de Katrin Molnár, difuzat pe canalul TV Arte, 2 februarie a.c.