Deep Blue vs. Alpha Go – o comparaţie între strategiile Rusiei şi Chinei

În 1997, oamenii au fost şocaţi să-l vadă pe campionul mondial de şah, Garry Kasparov, învins de supercomputerul IBM Deep Blue, împotriva convingerii experţilor că o victorie la şah implică o anumită formă de inteligenţă „adevărată”. Însă la scurt timp după faimoasa partidă, s-a ajuns la concluzia că Deep Blue a găsit singur modalitatea de a-şi asigura victoria.

S-a dovedit că pentru a-şi învinge oponentul ‘uman’, supercomputerul IBM a analizat toate mişcările posibile ale oponentului său, alegând-o la final pe cea mai bună. Iar datorită faptului că un computer putea calcula la acea vreme 12 sau 14 mişcări înainte într-un interval de timp rezonabil, Kasparov nu a mai putut ţine pasul cu oponentul său ‘artificial’.

Cu toate acestea, realitatea este, conform specialiştilor, că victoria obţinută de Deep Blue a venit ca urmare a angajamentului său rigid şi a unei logici solide în faţa comportamentului emoţional al lui Kasparov. În timpul partidei, computerul a pus o presiune permanentă pe oponentul său, forţându-l mereu să se apere, iar acest avantaj psihologic l-a uzat moral în cele din urmă pe Kasparov. Creşterea numărului de mişcări pe care computerul le putea procesa a fost importantă, deoarece calculatoarele de şah au folosit în mod tradiţional ceea ce este cunoscut sub numele de tehnici de „forţă brută”.

Garry Kasparov (dreapta) şi Feng-Hsiung Hsu (stânga) care mută pentru Deep Blue. Sursă: The Conversation.

La 19 ani de la înfrângerea lui Kasparov, în 2016, oamenii au fost din nou surprinşi când computerul AlphaGo, al companiei Google, l-a învins pe campionul sud-coreean la Go, Lee Sedol. În esenţă, jocul Go, care a apărut în China cu peste 2.500 de ani în urmă, este o simulare abstractă de război, dar numărul mutărilor sunt aparent nesfârşite:

Numărul mutărilor posibile în jocul de Go. Sursă: The Atlantic.

Acest număr – care este mai mare decât numărul de atomi din univers – a fost determinat abia la începutul anului 2016. Deoarece există atât de multe direcţii în care orice joc se poate deplasa, Go este un joc notoriu de dificil de jucat de computere. A fost adesea numit „Sfântul Graal” al inteligenţei artificiale. Succesul incredibil al computerului AlphaGo a venit în urma unei adevărate revoluţii în modul în care vedem şi înţelegem inteligenţa artificială. Un mod care seamănă mult mai mult cu funcţionarea interioară a creierului uman. Această tehnologie a permis computerelor să ajungă din urmă oamenii în multe zone până acum de neimaginat, să înţeleagă comportamenul oponentului şi să îşi ajusteze şi să îşi planifice pe termen lung strategiile şi să privească în viitor, spre posibila evoluţie a jocului. Deci AlphaGo a învăţat din mişcările umane şi apoi din propriile mutări. A înţeles modul în care joacă oamenii, dar şi-a dezvoltat capabilitatea de a privi jocul la un nivel complet diferit.

Jucătorul profesionist de Go sud-coreean Lee Sedol trece în revistă meciul împotriva programului de inteligenţă artificială al Google, AlphaGo. Sursă: The Atlantic.

Probabil comparaţia poate părea amuzantă pentru unii, însă strategiile Chinei şi Rusiei se oglindesc în cele două partide. În timp ce Beijingul îşi construieşte strategia de peste o jumătate de secol, aşteptând răbdătoare momentul oportun pentru a face pasul în faţă, Rusia, în mai puţin de douăzeci de ani a invadat Georgia (2008) şi de două ori Ucraina (2014 şi 2022). Desigur, atât AlphaGo cât şi Deep Blue şi-au câştigat partidele, dar în moduri cu totul diferite. Supercomputerul IBM Deep Blue a folosit forţa brută, în timp ce AlphaGo a învăţat mişcările adversarului, s-a adaptat la acestea, şi le-a însuşit şi apoi le-a folosit împotriva oponentului său.

Soft vs. Hard Power

Posibilitatea ca Rusia şi China să creeze o alianţă strategică oficială ca răspuns la dominaţia unipolară americană nu este o noutate şi poate fi urmărită încă de la începutul anilor 1990. Însă evoluţia recentă a sistemului internaţional, pivotul către Asia al Statelor Unite, noua asertivitate a Chinei în disputele teritoriale din Pacific, orientarea spre Est a Rusiei, deteriorarea relaţiilor dintre Occident şi Federaţia Rusă, în special în urma invaziei în Ucraina, au generat un mediu geopolitic complex care a reaprins discuţiile despre perspectivele unei alianţe strategice între China şi Rusia.

Descrierea naturii relaţiei dintre Moscova şi Beijing nu este o sarcină uşoară şi există multe dezacorduri, atât academice cât şi politice, cu privire la caracteristicile acesteia. Are robusteţea unui parteneriat strategic sau este la fel de fragilă precum un mariaj de convenienţă? Va supravieţui China presiunii transatlantice în contextul războiului din Ucraina? Se va mulţumi Moscova cu o poziţie de bandwagon? Probabil că adevărul despre caracteristicile şi viitorul acestei alianţe de necesitate sunt undeva la mijloc. Acest paradox este rezultatul atât al alinierii, cât şi al nealinierii în diferite domenii de interes naţional al fiecărui stat în parte. Chiar dacă anumiţi factori naturali îndepărtează Rusia de China, cei doi actori împărtăşesc şi scopuri comune, principalul fiind teama că Statele Unite reprezintă o ameninţare pentru interesele lor principale. O evaluare cât mai bună a profunzimii, punctelor forte şi punctelor slabe ale relaţiilor sino-ruse este cheia necesară identificării viitorului acestei relaţii. Însă o astfel de analiză necesită şi o înţelegere a strategiilor prin care China şi Rusia au evoluat de la actori regionali la economii emergente pe plan internaţional – în cazul Chinei – sau puteri militare asertive – cazul Rusiei, ambele state contestând unipolaritatea post-Război Rece a sistemului internaţional.

În timp ce emergenţa Chinei a început în 1978, reformele în Rusia au început în 1991 iar ambiţiile globale au fost conturate odată cu venirea la putere, în anul 2002, a lui Vladimir Putin. Însă cele două strategii sunt complet diferite. În timp ce China a adoptat o strategie graduală, extrapolându-şi influlenţa regional şi internaţional prin elemente de soft power – diplomaţie, investiţii, acorduri comerciale, cercetare – Rusia a apelat la terapia de şoc, folosind ceea ce experţii numesc hard power – forţa brută armată, discursul agresiv, creşterea capabilităţilor militare – pentru a-şi susţine interesele şi a-şi lărgi sfera de influenţă.

În cartea sa din 2011, On China, Henry Kissinger a subliniat că strategia chineză a fost ghidată de jocul chinezesc de wei qi, nu de şahul occidental. Desigur, e o mică inadvertenţă în afirmaţia lui Kissinger, şahul nu are origini vestice, ci persane, însă este posibil ca diplomatul american să fi făcut trimitere la strategiile occidentale în care accentul este pus adesea pe găsirea celui mai rapid mod de atingere a rezultatului dorit. În wei qi (cunoscut publicului sub numele de Go), scopul este de a construi încet şi cu răbdare active pentru a înclina balanţa jocului în favoarea cuiva. Accentul se pune pe strategia pe termen lung, nu pe câştiguri pe termen scurt. Deci China dobândeşte încet şi răbdător avantaje care transformă progresiv jocul strategic în favoarea ei. Este interesant, totuşi, că Statele Unite, alături de partenerii europeni, au avut două tentative de a contracara mişcările pe termen lung ale Chinei, însă ambele au eşuat. Prima a fost încercarea administraţiei Obama de a-şi împiedica aliaţii să se alăture Băncii Asiatice de Investiţii în Infrastructură (AIIB) iniţiată de China în 2014-2015; al doilea a fost efortul administraţiei Trump de a-i împiedica pe partenerii SUA să participe la iniţiativa Belt and Road a Chinei.

În schimb, strategiile Rusiei nu au fost atât de creative, Moscova reuşind în mai puţin de douăzeci de ani să se contureze drept un stat revizionist, care nu se sfiieşte în a folosi puterea militară pentru a-şi atinge obiectivele. Însă Occidentul, fie din naivitate, fie din cauza unor politici greşite, a refuzat să vadă ceea ce era deja clar: Rusia nu se va opri până când va obţine – sau cel puţin va încerca să obţină – ceea ce îşi doreşte. Chiar dacă această strategie implică un război nejustificat.

Zhongguo – Regatul Central

În octombrie 1962, liderul revoluţionar al Chinei, Mao Zedong, şi-a convocat comandanţii politici şi militari pentru a se întâlni cu el la Beijing. La peste 3000 de km spre vest, în zona interzisă din Himalaya, trupele chineze şi indiene erau blocate într-o dispută privind graniţa dintre cele două ţări. Mao s-a întors la tradiţia clasică chineză pentru a ieşi din impas: a comandat o lovitură bruscă şi devastatoare asupra poziţiilor indiene şi apoi s-a retras pe linia anterioară de control, apoi a returnat armamentul capturat Indiei. În nicio altă ţară nu este de imaginat ca un lider modern să iniţieze un atac major, invocând principii strategice dintr-un eveniment vechi de un mileniu, iar această decizie să fie acceptată în unanimitate. Poate doar la Kremlin, însă Rusia nu a revenit niciodată după o invazie în limitele iniţiale ale graniţelor sale.

Sursă foto: The Atlantic

Cosmologia tradiţională chineză a rezistat în ciuda catastrofelor şi a secolelor de decădere politică. Chiar şi atunci când China era slabă sau divizată, centralitatea ei a rămas piatra de încercare a legitimităţii regionale; aspiranţii, atât chinezi, cât şi străini, s-au întrecut pentru a o unifica sau a o cuceri, apoi au domnit din capitala Chinei fără a contesta premisa de bază că aceasta era centrul universului. În timp ce alte ţări au fost numite după grupuri etnice sau repere geografice, China şi-a luat numele de zhongguo – „Regatul Central”. Orice încercare de a înţelege diplomaţia Chinei din secolul al XX-lea sau rolul său mondial în secolul XXI trebuie să înceapă – chiar şi cu preţul unei potenţiale simplificări excesive – cu o apreciere de bază a contextului tradiţional chinez.

O nouă ordine mondială, a cărei formă viitoare rămâne neclară deocamdată, va fii marcată de emergenţa Chinei ca putere globală. Cea mai avansată expresie a acestui proces este în zona Asia-Pacific şi pe continentul african, unde, în mai puţin de douăzeci de ani China a devenit centrul de facto, o piaţă din ce în ce mai importantă pentru fiecare ţară, motorul cheie al noilor aranjamente economice şi se conturează în prezent drept ţara pe care toţi ceilalţi sunt din ce în ce mai obligaţi să o ia în considerare şi să îşi adapteze strategiile la evoluţia ei, chiar dacă până în urmă cu mai puţin de doi ani, diplomaţia chineză era, în mod asumat, o sotto voce. Până la începutul secolului 21 schimbările produse de ascensiunea Chinei nu au perturbat aproape deloc calmul apelor globale, 

totuşi viteza şi enormitatea lor sugerează că am intrat într-o eră de instabilitate profundă; prin contrast, Războiul Rece a fost caracterizat de o relativă predictibilitate combinată cu o stabilitate excepţională.

Începutul secolului 21 a marcat momentul în care China a intrat în mentalul internaţional. În decurs de câţiva ani, influenţa sa a devenit reală şi tangibilă, cu un impact dramatic asupra evoluţiei relaţiilor din sistemul internaţional. China s-a impus rapid ca atelier internaţional iar bunurile „made in China” au început să inunde pieţele globale, de la “Wal-Mart din Statele Unite până la Jusco din Japonia” (M. Jacques, When China rules the world: the rise of the middle kingdom and the end of the western world, 2009) reducând aproape peste noapte preţurile unei game tot mai mari de bunuri de larg consum şi creând fenomenul cunoscut sub numele de „preţurile din China”. În 2001, China şi-a lansat oficial strategia „Going Global”, care a fost menită în primul rând să promoveze o relaţie mai strânsă cu ţările producătoare de mărfuri şi, prin urmare, să asigure materiile prime de care ţara are nevoie urgent pentru creşterea economică. În mai puţin de un deceniu, China şi-a creat legături strânse cu multe ţări din Africa, America Latină şi Orientul Mijlociu.

În martie 2021, China a semnat un acord strategic pentru 25 de ani cu Iranul, care implică cooperare economică, militară şi de securitate, chiar dacă ambele ţări sunt supuse unor niveluri diferite de sancţiuni ale Statelor Unite. Un an mai târziu, după ani de eforturi comerciale, diplomatice şi militare persistente, China începe să îşi pună amprenta, din ce în ce mai vizibil şi solid, şi în Pacific. În martie 2022, China a semnat un acord de cooperare în domeniul securităţii cu Insulele Solomon. Acordul de cinci ani, care prevede reînnoirea automată, va permite Beijingului să folosească insulele drept baze militare iar dacă va fi implementat în întregime, acest acordul va oferi Beijingului posibilitatea de a întrerupe căile de transport maritim şi legăturile aeriene care unesc SUA cu aliaţii săi, Australia şi Noua Zeelandă.

Insulele Solomon nu sunt un exemplu izolat al penetrării Pacificului de către China. Se discută despre noi acorduri de securitate cu Papua Noua Guinee, chiar la nord de Australia, şi cu Insula Kiribati, unde guvernul chinez plănuieşte să modernizeze o pistă de aterizare. Beijingul spune că îmbunătăţirile sunt pentru scopuri civile, însă Kiribati se află la doar 1.900 de mile sud de Hawaii, ceea ce în termeni strategici înseamnă că insula este vecinul din spatele casei al SUA.

Abordarea Chinei seamnănă izbitor cu cea a computerului AlphaGo. Beijingul a studiat îndelung comportamentul occidentului, a învăţat atât din greşelile cât şi din abordările câştigătoare ale acestuia, iar apoi şi-a construit propria strategie. De aproape un deceniu, preşedintele chinez Xi Jinping a promis că va oferi „marea întinerire a naţiunii chineze,” însă totul a fost calculat în etape care şi-au aşteptat momentul de oportunitate pentru a fi implementate. Preşedintele Xi promite că Pax Sinica va concura, şi chiar va înlocui, Pax Americana. Dar el nu aspiră să conducă lumea, pentru că deja se crede centrul lumii. Şi este destul de probabil ca această atitudine să se consolideze pe măsură ce China devine o superputere globală. Însă toate acestea nu garantează că Visul Chinei va deveni realitate, deoarece China se confruntă cu provocări interne şi externe uriaşe, care ar putea împiedica dezvoltarea economică şi ar putea alimenta instabilitatea politică.

În linii mari, sunt două tipuri de răspuns occidental faţă de ascensiunea Chinei. Primul este exprimat exclusiv în termeni economici, numit de Martin Jacques “factorul economic wow.” Celălalt răspuns este constant sceptic şi aşteaptă inevitabilul eşec. Adepţii acestei premise susţin, plecând de la analiza maoismului, prăbuşirii Uniunii Sovietice şi a evenimentelor din Piaţa Tiananmen, că este imposibil ca Republica Populară să aibă o evoluţie sustenabilă fără a se adapta modelului occidental.

Gambitul imperial al Rusiei

Sursă foto: Pacific Council on International Policy

După destrămarea URSS, Rusia a fost considerată de Occident o putere regională a cărei influenţă globală a dispărut odată cu dizolvarea colosului sovietic. Însă la mai puţin de un deceniu după închierea Războiului Rece, noul preşedinte al Rusiei îşi începea primul mandat cu o declaraţie, pe care puţini au luat-o în serios la acea vreme: „Rusia nu a fost niciodată atât de puternică pe cât vrea să fie şi niciodată atât de slabă pe cât se crede că este” (Vladimir Putin, mai 2002), iar doar cinci ani mai târziu, în ceea ce avea să devină cunoscut drept “Discursul de la Munchen,” Putin a criticat ceea ce el a numit dominaţia monopolistă a Statelor Unite în relaţiile globale şi „folosirea aproape nelimitată a forţei în relaţiile internaţionale [de către SUA]”. Discursul lui Putin din 2007 a fost un şoc pentru cei care investiseră eforturi substanţiale în colaborarea cu Rusia pentru a o include într-un sistem global de stabilitate post-Război Rece – şi, la acea vreme, încă credeau că acest lucru este posibil. Aproape nimeni nu a părut, sau nu a vrut să înţeleagă acel moment – concluzia lui Vladimir Putin că ordinea liberală – Lumea Liberă – condusă de SUA nu are nici un interes sau valoare pentru Rusia.

În urma discursului, Putin şi-a corelat cuvintele cu acţiuni, demontând structurile menite să menţină pacea în Europa post-Război Rece. Rusia a anunţat oficial în iulie 2007 că nu va mai adera la Tratatul privind forţele armate convenţionale în Europa. A continuat să respingă principiul consimţământului naţiuova şi a început să ignore limitele Convenţiei de la Viena privind concentrarea trupelor, exerciţiile şi transparenţa. În 2008, Rusia a invadat Georgia, în regiunile Abhazia şi Oseţia de Sud şi a intrat cu tancurile în capitala ţării, Tbilisi. Şase ani mai târziu, ruşii au preluat Crimeea şi au orchestrat rapid anexarea ilegală a acesteia. Apoi Rusia a continuat cu atacuri în estul Ucrainei, ocupând unele părţi din Donbas. Ulterior, Moscova a încălcat Tratatul privind forţele nucleare cu rază intermediară şi a început să respingă zborurile solicitate în temeiul Tratatului Open Skies Treaty.

Discursul lui Putin de la Munchen a fost un avertisment important pentru Statele Unite şi aliaţii săi. Însă în acele momente administraţia Bush încă încerca să găsească o relaţie stabilă şi productivă cu Rusia. În consecinţă, Robert M. Gates, care a ocupat funcţia de secretar al apărării în administraţiile lui George W. Bush şi Barack Obama, a ales să îi răspundă lui Putin cu umor, încercând să evite o confruntare publică. Oficialul american a lăsat de înţeles că „un război rece” este suficient.

Însă la fel ca Deep Blue – desigur, în limitele capacităţii congnitive umane – Vladimir Putin şi-a calculat mişcările în avans iar apoi, când a considerat că a acumulat resurse finaciare şi capabilităţi militare suficiente, şi după ce a construit o dependenţă occidentală semnificativă a europenilor faţă de resursele Federaţiei Ruse, a apelat la forţa brută, trecând la faza finală a strategiei anti-occidentale/NATO: invadarea Ucrainei.

China-Rusia: o relaţie complicată

Diferenţa dintre strategiile Chinei şi Rusiei este semnificativă. Însă chiar dacă Beijingul nu a folosit forţa brută, Ucraina este un studiu de caz care va fi urmărit îndeaproape de preşedintele Xi, şi ar putea fi folosit în viitor în cazul Taiwanului. Iar China nu s-a sfiit să transmită Occidentului că nu se va alinia la strategia acestuia de a îngrădi Federaţia Rusă.

Relaţia dintre China şi Rusia este consolidată de doi factori. Primul este percepţia comună a ameninţării reprezentată de unipolaritatea sistemului internaţional dominat de SUA. Acest lucru nu înseamnă că Beijingul şi Moscova nu ar avea nicio relaţie în absenţa acestei perspective împărtăşite – au şi vor avea întotdeauna. Dar înseamnă că forma şi starea relaţiei lor ar fi complet diferite dacă percepţia comună a acestei ameninţări nu ar fi prezentă. Al doilea factor este o nostalgie la nivel conducerii celor două state pentru parteneriatul sino-sovietic.

În plus, o astfel de aliniere este semnificativă pentru atenuarea presiunii strategice asupra Chinei, cel puţin din punct de vedere psihologic, oferind o asigurare că Beijingul nu va contracara singur hegemonia americană. Atâta timp cât SUA urmăresc „dubla izolare” atât a Chinei, cât şi a Rusiei, alinierea va avea motivaţie şi justificare. Având în vedere tema generală din strategia de securitate naţională a Chinei, care defineşte Statele Unite ca principala ameninţare a Chinei, orice dezacord cu Rusia este căzut ca secundar, iar capacităţile diplomatice şi militare ale Rusiei vor fi văzute ca un bun valoros.

Indiferent de factorii circumstanţiali, cea mai importantă variabilă determinantă a relaţiilor sino-ruse este modul în care China evaluează puterea şi capabilităţile ruse. La Beijing, Rusia este considerată una dintre cele trei puteri mondiale cu influenţă globală, alături de SUA şi China. Această evaluare nu se bazează pe factori unici, cum ar fi bogăţia economică sau activele militare, ci mai degrabă pe o judecată asupra puterii proiectată la nivel naţional de Kremlin. Când China se uită la Rusia, vede o naţiune sfâşiată între ambiţiile de mare putere şi capabilităţile slabe. Această tensiune, în viziunea chineză, este originea fundamentală a insecurităţii, anxietăţii şi alegerilor strategice ale Rusiei de astăzi.

Însă este evidentă şi realitatea că Republica Populară Chineză beneficiază într-o anumită măsură de haosul creat de Rusia, care prin ultimele acţiuni, în special din cauza invaziei în Ucraina, a distras atenţia SUA şi a amânat mutarea atenţiei spre Asia-Pacific a Washingtonului. Cu toate acestea, dincolo de agenda comună anti-SUA, China şi Rusia au viziuni diferite asupra noii ordini internaţionale. Cea dorită de China este ierarhică, cu Beijingul în poziţia de lider, în timp ce Rusia caută statutul de actor egal cu China şi îşi aliniază în mod activ poziţiile cu India, Pakistan, unele state din Asia de Sud-Est şi Orientul Mijlociu pentru a contrabalansa influenţa geopolitică a Chinei.

*Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române