Dilemele nucleare ale Iranului şi Arabiei Saudite

Cu toate acestea mesajul Ryiadului este unul concludent pentru regimul iranian care se vede nevoit să gândească cu mare atenţie viitoarele acţiuni. Foto: CBS

Deşi majoritatea statelor arabe au salutat acordul de la Geneva, în spatele cortinei acestea îşi manifestă neîncrederea faţă de adevăratele intenţii ale Teheranului.

De departe, cea mai vizibilă atitudine în acest sens este cea a Arabiei Saudite care priveşte Iranul drept principalul rival în regiunea Golfului Persic. Dincolo de interesele geopolitice şi de clivajele arabo-persane, precum şi cele sunnite-şiite, revoluţia islamică din 1979 a impus o ideologie care denigra însăşi Monarhia saudită.

În tot acest context, sentimentul de insecuritate al Riyadului este unul uşor de înţeles, iar el se va accentua dacă soluţionarea dosarului nuclear va modifica actualul status quo. Continuarea relaxărilor economice urmată de ridicarea embargoului şi a restricţiilor economice impuse de SUA şi UE ar putea permite Iranului să devină un important actor energetic, interconectat cu interesele statelor Occidentale, ceea ce ar uşura accentuarea axei şiite în Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, eşecul negocierilor urmat de înarmarea nucleară ar transforma Iranul în principala putere militară a unui stat musulman, cu o capacitate de proiecţie a interesului naţional de la Caucaz până în extremitatea Asiei Centrale.

De aceea politica regională a saudiţilor s-a bazat în principal fie pe combaterea programului nuclear al Iranului, fie pe înarmarea nucleară înaintea acestuia. Să ne aducem aminte declaraţia regelui Abdullah din 2009, atunci când îi transmitea trimisului special al SUA pentru Orientul Mijlociu, Dennis Ross, că Regatul va obţine arme de distrugere în masă în momentul în care Iranul va depăşi linia roşie.

Linia roşie, acest ultimatum tacit, este reprezentată de momentul în Teheranul ajunge cu doar câteva luni înaintea producerii arsenalului nuclear. Cu toate acestea, deficitul de încredere a atins un prag critic iar Riyadul vede administraţia Obama mult prea naivă în negocierile cu liderii iranieni, ceea ce determină monarhia să întărească propria arhitectură de securitate prin alianţe cu puteri regionale.

În noiembrie 2013, presa internaţională vehicula scenariul conform căruia saudiţii alături de Israel vor ataca împreună Iranul dacă vor considera un eşec negocierile dintre Teheran şi puterile occidentale. Cum alianţa cu statul evreu este una de ultim moment, casa regală se îndreaptă inevitabil către un alt partener, la fel de puternic: Pakistanul.

La începutul anului, Prinţul Salman bin Abdulaziz aflat într-o vizită oficială la Islamabad anunţa că cele două state au convenit asupra necesităţii întăririi parteneriatului militar. Mesajul este unul simplu: Pakistanul, singura putere nucleară din rândul statelor musulmane este dispus să ofere focoase nucleare Riyadului în situaţia în care se consideră că Teheranul a încălcat celebra linie roşie. Tensiunile dintre Iran şi Pakistan s-au accentuat începând cu 1979 şi au escaladat de-a lungul timpului în special ca urmare a disputelor teritoriale privind regiunea de graniţă Balochistan. Este uşor de înţeles astfel de ce elitele culturale şi politice ale Pakistanului s-au apropiat de Arabia Saudită alături de care au promovat o politică regională comună. Mai mult, saudiţii au fost consideraţi principalul sponsor al programului nuclear pakistanez derulat în anii ’80 tocmai în dorinţa de a dispune de un asemenea armament în situaţia în care interesele de securitate ar cere acest fapt.

Se estimează că în momentul de faţă Pakistanul deţine între 90 şi 110 focoase nucleare operaţionale, însă până în 2015 se aşteaptă ca acesta să egaleze, sau chiar depăşească, capacităţile similare ale Indiei. Este drept însă că nici pakistanezii şi nici saudiţii nu îşi doresc o cursă a înarmării în Orientul Mijlociu conştientizând că ar da naştere unor dileme de securitate. Turcia (şi chiar Egiptul) ar putea decide începerea unor programe similare.

Totodată, în momentul înarmării, saudiţii ar încălca Tratatul de Nonproliferare Nucleară precum şi partenriatul strategic semnat cu SUA în 2008 în timp ce monarhia ar risca să piardă simpatia Occidentului. Toate aceste dileme şi riscuri cauzate de posibilele scenarii arată că Washingtonul rămâne singurul garant viabil pentru securitatea saudiţilor, iar acuzele venite la adresa americanilor din ultima perioadă, precum şi refuzul Riyadului de a primi locul rezervat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, trebuie înţelese în aceeaşi notă ca până acum. Să nu uităm că saudiţii puneau sub semnul îndoielii relaţiile cu Washingtonul şi în 2003, atunci când regimul lui Sadam Hussein era înlocuit cu un regim şiit, sau în 2011 atunci când Fraţii Musulmani preluau puterea la Cairo.

Cu toate acestea mesajul Ryiadului este unul concludent pentru regimul iranian care se vede nevoit să gândească cu mare atenţie viitoarele acţiuni. Avem pe de-o parte amplasarea scutului antirachetă american în Sud Estul european, capacitatea reală a saudiţilor de a dispune de armament nuclear într-un timp relativ scurt precum şi slăbirea propriului sistem economic, iar toate acestea riscă să diminueze enorm avantajele strategice ale înarmării nucleare.