Dincolo de „fake news“. Alegeri prezidenţiale în SUA şi viitorul acordului nuclear
0
La doi ani de la retragerea unilaterală a Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul, cunoscut sub numele de Planul Comun şi Cuprinzător de Acţiune (JCPOA), sunt semne clare că administraţia Trump forţează anularea completă a acordului (şi negocierea unuia nou în condiţiile impuse de SUA).
Asta chiar dacă Washingtonul nu pare să aibă un plan alternativ pentru abordarea ambiţiilor nucleare ale Teheranului, dincolo de sancţiuni şi aşa numita maximum pressure / presiune maximă. Oficialii americani au încercat să îi convingă şi pe restul semnatarilor JCPOA – Uniunea Europeană (Germania şi Franţa), Marea Britanie, Federaţia Rusă şi China – să extindă embargoul impus de Organizaţia Naţiunilor Unite (Rezoluţia 2231) privind vânzarea de arme care va expira în octombrie, cu doar câteva săptămâni înaintea alegerilor prezidenţiale din SUA însă, cel puţin deocamdată, răspunsul acestora nu este unul pozitiv. Deficienţa strategică din centrul abordării administraţiei Trump privind Iranul – care reprezintă şi una dintre temele centrale ale politicii externe americane – este tendinţa afişării unei imagini dure şi a unor angajamente pe măsură, fără ca acestea să fie susţinute de o teorie reală a modului în care această abordare va produce rezultatele dorite.
Susţinând că acţiunile destabilizatoare ale Iranului în regiune prezintă un risc ridicat pentru a permite vânzarea armelor de către Teheran, Washingtonul a anunţat că va forţa impunerea unilaterală a unui nou set de sancţiuni, acţiune care ar pune din nou administraţia americană pe un curs de coliziune diplomatică cu aliaţii europeni, precum şi cu Rusia şi China, care doresc menţinerea în viaţă a acordului nuclear. Viitoarele alegeri prezidenţiale din SUA, din noiembrie a. c., vor determina probabil dacă acordul nuclear iranian va supravieţui. Dacă Donald Trump va câştiga un nou mandat, Iranul va renunţa la JCPOA şi îşi va modifica doctrina nucleară pentru a obţine un avantaj mai mare în orice negocieri viitoare. Dacă Joe Biden, presupusul candidat democrat, este ales, atât Iranul cât şi Statele Unite ar putea înainta spre reluarea acordului, dar Iranul va rămâne reticent în a-şi extinde termenii.
Oricare ar fi rezultatul alegerilor prezidenţiale din SUA, există un consens larg în cadrul guvernului iranian că Teheranul nu va renegocia condiţiile deja existente în JCPOA, deoarece consideră că dosarul programului nuclear a fost închis după semnarea acordului şi că, renegocierea altor condiţii, precum adăugarea programului de rachete balistice al ţării sau politica regională a Iranului ar fi privite pe plan intren ca semne ale slăbiciunii factorilor decizionali din Teheran.
Pe 10 august, preşedintele Trump a promis un nou acord nuclear cu Iranul „în patru săptămâni” dacă va fi reales în noiembrie. Teheranul a răspuns că ar saluta negocierile în cazul în care Donald Trump este serios şi va compensa greşelile din trecut, dar revenirea la termenii stabiliţi prin JCPOA este condiţionată şi de ridicarea sancţiunilor americane.
Liderul suprem Ali Khamnei despre revenirea la masa negocierilor. Sursă: Radio Zamaneh
Astfel, administraţia americană consideră că Iranul va aşteapta rezultatele alegerilor din SUA, considerând că, datorită situaţiei economice dificile, Teheranul va face o afacere indiferent de rezultatul acestora. Însă asupra acestei abordări pluteşte un mare semn de întrebare, deoarece este evident deja că Iranul a refuzat orice fel de negociere în termenii actualei administraţii americane, chiar şi sub presiunea celor mai severe sancţiuni din istorie impuse unui stat în timp de pace.
În ultimele săptămâni principalele părţi rămase în acord au devenit din ce în ce mai vocale în respingerea pretenţiilor din SUA de a fi încă implicate în JCPOA. Pe 9 iunie a. c., Ministerul Chinez de Externe a emis un comunicat prin care spunea că retragerea SUA din acord este „cauza principală” a crizei actuale, în timp ce ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat în cadrul conferinţei ONU că acţiunile americane simultane, de a părăsi acordul dar şi de a încerca să-i hotărască viitorul, sunt “ridicole şi iresponsabile”.
De când preşedintele Donald J. Trump a retras SUA din JCPOA pe 8 mai 2018, existenţa acordului a fost pusă mereu sub semnul întrebării şi într-o criză permanentă. Teheranul a iniţiat diverse măsuri care încalcă prevederile acordului, dar a menţinut uşa deschisă pentru revenirea la parametrii stabiliţi de acesta. Guvernele europene au încercat să eludeze sancţiunile americane împotriva Iranului, cel puţin pentru aprovizionarea cu resurse umanitare, în special în conetxtul pandemiei. Dar este pregătită Uniunea Europeană să meargă până la capăt privind susţinerea acordului nuclear? Este aproape sigur că acest răspuns va fi influenţat atât de rezultatul alegerilor din noiembrie a.c. din SUA, dar şi de cel al alegerilor din primăvara anului viitor din Iran.
Perspectiva americană
De-a lungul campaniei electorale, preşedintele american Donald J. Trump a declarat că acordul nuclear cu Iranul a fost „un dezastru”, şi că, dacă va fi ales preşedinte, „prioritatea lui numărul unu” ar fi să renunţe la el. După ce a devenit preşedinte, Trump s-a ţinut de cuvânt, iar pe 8 mai 2018, SUA s-au retras unilateral de din JCPOA. Donald Trump şi-a justificat alegerea argumentând că acea clauză finală (sunset clause) nu va împiedica Iranul să achiziţioneze materialul necesar pentru fabricarea armelor nucleare, însă şi problema rachetelor balistice (neacceptată de iranieni ca fiind negociabilă) a constituit unul dintre motivele americane pentru a-şi justifica retragerea unilaterală din acord. Prin urmare, a fost decizia corectă cea de retragere din JCPOA şi impunerea unor sancţiuni economice fără precedent începând cu noiembrie 2018, în special prin limitarea la maximum a exporturilor de petrol iraniene? În mod clar, răspunsul depinde de rezultat. Dacă această decizie va conduce Iranul la retragerea din NPT – după cum oficialii iranieni ameninţă de ceva timp – sau la o confruntare militară majoră, ar fi un dezastru. Pe de altă parte, dacă va genera un acord de tip win-win mai bun şi de durată între Statele Unite şi Iran, preşedintele Trump va fi lăudat pentru decizia sa. Însă evoluţiile din ultimul an nu dau motive pentru prea mult optimism, iar pandemia coronavirusului a umbrit în mod clar alte priorităţi. Cu toate acestea, există încă o şansă ca această criză fabricată să poată fi un catalizator al progreselor pe frontul nuclear şi să ofere Iranului un imbold pentru revenirea în termenii prevăzuţi de acord, şi, eventual, reîntoarcerea la masa negocierilor.
Începând cu anul 2017, angajamentul american faţă de Iran a fost o secvenţă în trei paşi: abandonarea celei “mai proaste afaceri din toate timpurile”, aplicarea presiunii maxime respectiv controlarea termenilor acordului nuclear, chiar dacă nu mai face parte din el. Trump a retras Statele Unite dintr-o înţelegere nucleară, care, deşi era limitată, ar fi putut fi folosită pentru politica externă a SUA şi ar fi fost eficientă în ceea ce căuta să realizeze. Înainte de mai 2018, toate inspecţiile efectuate de Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) au constatat că Iranul respecta acordul, care, dacă ar fi fost lăsat intact, ar fi putut servi drept bază pentru negocieri mai extinse în viitor. Insistenţa preşedintelui american de a părăsi acordul s-a bazat pe prezumţia că în acest fel se va renegocia unul mai bun, însă la mai bine de doi ani de la retragerea SUA, încă nu există nici cele mai mici semne că Teheranul ar dori revenirea la masa negocierilor.
Statele Unite şi Iranul vor avea un scurt interval între viitoarele lor alegeri prezidenţiale, pentru a reduce din tensiunea (re)acumulată între cele două state. Tensiunile au crescut după ce preşedintele Trump s-a retras din acordul nuclear iranian din 2015, negociat de marile puteri (P5 + 1) în timpul administraţiei Obama, când Joe Biden era vicepreşedinte. O reluare a sancţiunilor americane a lovit economia Iranului şi a împins Teheranul la încălcarea restricţiilor destinate să blocheze dezvoltarea armelor nucleare. Alegerile prezindenţiale din SUA oferă o fereastră de oportunitate destul de îngustă pentru rezolvarea crizei dosarului iranian, deoarece este de aşteptat ca actualul preşedinte iranian, moderat, Hassan Rouhani, să fie urmat în funcţie de un reprezentant al ultra-conservatorilor, care, de-a lungul timpului, s-au opus vehement negocierilor pentru, respectiv semnarea JCPOA.
Cei doi duşmanii istorici au fost la un pas de o confruntare militară, după ce Statele Unite l-au eliminat pe generalul Soleiman Qasemi, la începutul anului 2020 iar Iranul a ripostat printr-un atac cu rachete asupra trupelor americane din Irak. Perspectivele pentru noi discuţii par sumbre. Administraţia Trump ameninţă să declanşeze o reimpunere a sancţiunilor internaţionale asupra Teheranului, din setul celor încheiate prin acordul nuclear, cu excepţia cazului în care Consiliul de Securitate al ONU extinde un embargou privind vânzarea de arme asupra Iranului. Liderul suprem iranian, Ayatollahul Ali Khamenei, a exclus în urmă cu două săptămâni orice negocieri cu privire la programele de rachete nucleare şi balistice ale Iranului.
Dacă Donald Trump va fi reales, există un consens larg în rândul factorilor de decizie iranieni de a urmări o politică continuă de rezistenţă maximă pentru a contracara politica presiunii maxime a administraţiei. Nimeni din Teheran nu este dornic să poarte discuţii cu privire la cerinţele nerealiste pe care administraţia Trump le-a propus. La fel ca experienţa eşuată a campaniei de presiune maximă, discuţiile lui Donald Trump cu liderul nord-coreean Kim Jong-un nu au dat nici un fel de rezultate. În schimb, Iranul îşi va schimba probabil doctrina nucleară şi îşi va creşte influenţa sa în Orientul Mijlociu, deoarece aceasta i-ar oferi mai multe opţiuni într-o posibilă confruntare militară.
Dacă Trump va fi reales pentru un al doilea mandat, Iranul va relua probabil instrumentele pe care le-a folosit pentru a negocia JCPOA, cum ar fi îmbogăţirea uraniului la 20%, reducerea cooperării cu inspectorii AIEA, suspendând implementarea voluntară a Protocolul şi reluarea îmbogăţirii de uraniu în instalaţia subterană nucleară de la Fordow pentru a pregăti terenul pentru „negocieri simetrice”. Chiar dacă Iranul a făcut nişte paşi în afara acordului nuclear de când SUA s-au retras, nu a mers încă atât de departe. Unele voci din Teheran consideră că descurajarea abordată de factorii de decizie americani constă în două opţiuni principale: fie permite Iranului să continue pe calea sa şi să devină stat nuclear sau să iniţieze un război pentru a-l opri. În asemenea condiţii, analiştii consideră că SUA vor alege o a treia opţiune – cea a negocierilor simetrice, care vor oferi concesii semnificative pentru a reduce din nou progresul nuclear al Iranului.
Cei mai mulţi analişti cred că este foarte puţin probabil ca SUA să aleagă calea unui război cu Iranul, deoarece acest lucru ar pune în pericol pivotul american în Asia, susţinut atât de republicani cât şi de democraţi. Un conflict militar cu Iranul ar bloca SUA în Orientul Mijlociu pentru cel puţin încă un deceniu. În plus, având în vedere prezenţa unor proxies puternici pro-iranieni în unele regiuni înconjurătoare, un război împotriva Teheranului ar implica, de asemenea, aliaţii SUA şi ar avea consecinţe incredibil de dăunătoare şi neprevăzute. Prin urmare, chiar majoritatea aliaţilor SUA nu susţin un război cu Teheranul.
Dacă Joe Biden va fi ales şi va reuşi să stabilească condiţii preliminare pentru revenirea la JCPOA – inclusiv privind programul de rachete balistice al Iranului şi întrebări privind extinderea influenţei sale regionale – Teheranul va refuza negocierile şi va încerca să îşi pună în aplicare strategia de descurajare. Cu toate acestea, mulţi analişti din Iran consideră că, cu Biden în funcţie, acesta, precum Barack Obama, va urmări o strategie de echilibru a puterii între Iran, vecinii săi arabi şi Israel. Echipa de politică externă a lui Joe Biden pare unită în a solicita revenirea la JCPOA, deşi mai mulţi consilieri au vorbit despre necesitatea unei completări mai comprehensive a acordului, care să includă rachetele balistice şi să pună capăt conflictelor regionale, printre altele.
Trebuie subliniat faptul că, chiar dacă Biden câştigă, el va avea doar o fereastră scurtă pentru a negocia cu Iranul, deoarece, aşa cum am amintit mai sus, actualul preşedinte iranian Hassan Rouhani va mai rămâne în funcţie până în mai 2021 iar sancţiunile americane şi proasta administrare a economiei de către guvernul lui Rouhani au costat deja controlul moderat iranian asupra parlamentului, iar următorul preşedinte va fi probabil un hardliner. Aşadar noul preşedinte american, dacă va dori resuscitarea acordului, va trebui să acţioneze rapid şi eficient.
De asemenea, următoarea administraţie americană va trebui să conceapă o strategie privind Iranul pe termen lung. Va trebui să se consulte cu Congresul, cu aliaţii europeni şi cu cei din Orientul Mijlociu, dar şi cu China şi Rusia, înainte de convocarea unor discuţii internaţionale separate cu Iranul privind stabilitatea regională şi problema nucleară, inclusiv extinderea restricţiilor limitate pentru programul iranian.
Răspunsul iranian
Purtătorul de cuvânt al Guvernului, Ali Rabiei, a declarat pe 11 august a. c., că preşedintele SUA, Donald Trump, a avut patru ani la dispoziţie pentru a iniţia o diplomaţie de succes cu Iranul, adoptând o cale corectă şi legală. Oficialul iranian a continuat: “Iranul va răspunde oricărui act provocativ al SUA”. În pregătirea acestui scenariu, Iranul ar sublinia probabil disponibilitatea de a folosi rachete şi de a închide strâmtoarea Hormuz în caz de război. În plus, Teheranul construieşte o conductă petrolieră de o mie de kilometri de la Goreh la Jask în Golful Persic, care să permită Iranului să continue exportul de petrol şi ocolirea căii navigabile strategice. Oficialii iranieni prezic că proiectul va fi funcţional într-un an. Anunţul Iranului că va extinde site-urile de rachete subterane peste graniţele sale maritime sudice din Golful Persic, precum şi efectuarea unor exerciţii militare – cum ar fi scufundarea recentă a unei copii a unui portavion american – sunt de asemenea părţi ale planului său de descurajare.
Anunţul privind finalizarea construcţiei conductei de petrol Goreh-Jask. Sursă: IRNA News Agency.
Factorii de decizie iranieni consideră că aceste aspecte ale descurajării ar convinge SUA să negocieze de pe o poziţie de echilibru cu Teheranul, evitând astfel un joc cu sumă zero, inacceptabil nu doar pentru liderii din Teheran, ci şi pentru orice actor internaţional, în general. Cu toate acestea, unele incidente care au afectat infrastructura militară şi nucleară a Iranului – cum ar fi recenta explozie de la instalaţia nucleară Natanz şi un incident în tabăra militară Parchin, de lângă capitală, au fost folosite de Teheran pentru a insinua că Israelul şi SUA iau măsuri preventive pentru a perturba planurile Iranului de a consolida instrumentele sale de descurajare.
Cea mai bună garanţie că programul nuclear iranian este şi va rămâne exclusiv paşnic ar fi ca Iranul să adopte aşa-numitul „standard de aur nuclear” – o obligaţie legală obligatorie pentru îmbogăţirea uraniului şi pentru tehnologia de reprocesare. Cu toate acestea, Iranul a declarat în repetate rânduri că nu va renunţa niciodată la ceea ce consideră a fi dreptul său legal, prevăzut în cadrul NPT, de a îmbogăţi uraniul.
În timpul negocierilor, Iranul ar putea implementa măsuri de consolidare a încrederii, cum ar fi reducerea stocului de uraniu îmbogăţit la nivelul şi gradul cerute de JCPOA şi închiderea facilităţii de îmbogăţire de la Fordow. În schimb, SUA ar putea suspenda parţial sancţiunile care limitează exporturile de petrol iraniene. Aceste măsuri sunt realizabile, dar sunt şi uşor reversibile. Mai mult, Noul JCPOA ar trebui să se limiteze strict la programul nuclear al Iranului. Alte puncte legate de politica externă iraniană şi implicarea militară în regiune şi rachetele balistice ar putea face obiectul unui acord politic separat care ar putea implica şi alţi parteneri precum Arabia Saudită.
Utopia unui nou acord
Dacă administraţia americană refuză să negocieze un nou acord nuclear atât timp cât Iranul nu se angajează să înceteze să sprijine Hezbollah, să renunţe la influenţa şi ingerinţele din Siria, să se retragă din Irak şi să pună capăt abuzurilor drepturilor omului, nu va exista „Noul JCPOA” iar situaţia va deveni mult mai sensibilă. Dimpotrivă, dacă administraţia curentă va reuşi, dat fiind deja timpul foarte scurt rămas până în noiembrie, să negocieze un nou acord, Trump ar putea spune că s-a descurcat mai bine decât fostul preşedinte Barack Obama şi că, prin urmare, avea dreptate să se retragă din acordul iniţial. Un astfel de rezultat ar putea fi considerat ca o victorie politică majoră pentru Trump – ceea ce poate fi o încurajare pentru el să arate o anumită flexibilitate în negocieri. Un „JCPOA nou” ar necesita cu siguranţă sprijinul altor membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU într-un moment în care există o mare tensiune între unele dintre aceste naţiuni. Cu toate acestea, există un lucru asupra căruia toţi pot fi de acord: nu vor să vadă o altă ţară urmând exemplul Coreei de Nord de a se retrage din NTP şi de a intra în posesia capabilităţilor nucleare.
Pentru ca orice negociere să aibă succes, rezultatul trebuie să fie perceput ca o victorie de ambele părţi (win-win), iar acestea trebuie să fie dispuse să negocieze simultan şi cu bună credinţă. Din păcate, aceste condiţii nu sunt îndeplinite astăzi. Pentru a ajunge la această etapă, va fi nevoie de un efort concertat din partea UE, a Rusiei şi a Chinei pentru a convinge Statele Unite şi Iranul că este în interesul tuturor să nu se piardă nici o ocazie de a face progrese în soluţionarea crizei nucleare iraniene curente.
***
Analiză de Ioana Constantin Bercean, doctorand la Universitatea din Bucureşti şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.
Se încarcă comentariile...
