Dincolo de propagandă, care este cu adevărat „miza Afganistan“?

Miza o constituie bogăţiile din subsolul Afganistanului. Simplu, logic şi perfect adevărat. Problema a început din momentul în care acţiunea militară occidentală a trebuit, din raţiuni de corectitudine politică, să fie prezentată ca un război just, firesc pentru statele lumii libere care doreau să aducă pe cale cea bună un popor de sălbatici şi primitivi păstori de capre.

Acest tip de propagandă a devenit prioritar pe măsură ce anii treceau, pierderile se acumulau şi apăreau primele semne ale unei viitoare înfrângeri de proporţii istorice.

În acest timp, explicaţia corectă, cea pe care o aveau în dosar serviciile de informaţii,a fost acoperită de din ce în ce mai multe straturi de umbră, asta pe măsură ce politicienii erau absolut neconvinşi de valoarea reală a depozitelor minerale din Afganistan deoarece, pur şi simplu, oricât de greu v-ar fi să cedeţi acest lucru, chiar nu credeau că le-ar fi fost foarte tare de folos.

În primul rând americanii, dar şi europenii din ţările industrualizate, au fost până foarte de curând, până ieri aş putea spune, extrem de reticenţi faţă de perspectivele înlocuirii rapide şi totale a surselor de alimentare cu combustibil clasic. În primul rând pentru sectorul construcţiilro de maşini, automobilele elctrice fiind prezentate drept o utopie, parte din filozofia pernicioasă a progresismului neo-marxist creat pentru a dărâma solidele baze ale economiei americane şi a Occidentului în general. Teză fluturată chiar în chip de stindard de luptă al Administraţiei Trump.

Caz în care, logic, a părărsi Afganistanul nu constituia o problemă şi, de aici, negocierile cu talibanii care, practic, au însemnat începutul sfârşitului pentru soluţia de forţă SUA-Afganistan.

De partea cealaltă, în China, a fost pregătită cu minuţie o strategie contrară, cea care pornea de la nevoia de a judeca importanţa Afganistanului în funcţie de estimarea modului în care va evolua economica mondială şi, mai precis, a vectorilor pe ce se va baza viitoarea producţie industrială.

Celebrul colonel Zhou Bo, autor al concepţiei strategice militare care a modelat dezvoltarea Chinei în ultima perioadă, a spus că "Afganistul are ceea ce China-şi doreşte cel mai mult: oportunităţi de infrastructură şi dezvoltare industrială, precum şi depozite minerale neaccesate vreodată în valoare de 1 trilion de USD". Iată despre ce cantităţi se vorbeşte:

 Simplified map showing the location of the minerals present in Afghanistan which were discovered through Airborne Hyperspectral Imaging (sursa, ANALITIK)

Bogăţii importante. Şi totuşi, asta nu explică întru-totul interesul uriaş pe care-l reprezintă Afganistanul în cazul în care previziunea chineză asupra viitoarei dezvoltări economice şi industriale mondiale se dovedeşte cea corectă. Miza reală a jocului o constituie, în primul rând, rezervele de litiu: este vorba despre cele mai importante rezerve mondiale care, în acest moment, au o imensă valoare strategică deoarece sunt strict necesare pentru producţia de baterii reîncărcabile. Se spune, pe drept cuvânt, că, odată începută exploatarea la scară industrială şi la modul extensiv cum propun acum chinezii, că Afganistanul îşi va merita din plin caracterizarea care se i se face deja ca "Arabie Saudită a Litiului", aluzie la piaţa saudită a petrolului. Asta pentru că, tot acum când încep să iasă public evaluările afgane trimise (degeaba) de oficialiide la Kabul pentru informarea administraţiei americane, se vorbeşte de alte cifre, adică o valoare estimată a rezervelor între 1 şi 3 trilioame $. China a anunţat deja că, în urma discuţiilor cu talibanii, este gata să dezvolte structuri masive de investiţii în Afganistan (se vorbeşte de investiţii viitoare de 14 miliarde $) şi, cel mai important, să includă ţara în proiectul general al Noului Drum al Mătăsii, operând extensia Coridorului Economic China-Pakistan. Iată care ar fi noua lor gigantică infrastructură înspre Europa:

Din acest moment, întrebarea este dacă economiile occidentale mizează în continuare pe soluţiile tradiţionale - vezi despendenţa aproape absolută a industriilor americane faţă de comustibilul clasic (incluzând aici gazele de şist) sau vor căuta o altă soluţie, favorizând sursle de energie verde, inepuizabile cu condiţia să dispună de instalaţiile necesare de conversie. Ori tote acestea (şi nu umai ele) se bazează pe existenţa semiconductorilor în fabricaţia cărora intră lithiu. Marii producători occidentali deja încep migraţia fie în China, fie încearcă să securize conrtacte viitoare care să le permită să-şi continue producţia actuală şi să facă faţă cu succes tranziţiei aproape imediate, legal obligatorii, spre automobile electrice.

Vedem cum, în aceste zile, după dependenţa energetică, apare la orizont al doilea cadru de imensă dependenţă strategică pentru ţările industriale occidentale. Ne interesează în mod deosebit cependenţa spaţiului european în domeniul aprovizionării cu semicondutori, cu cipuri pentru apratele aproape de orice tip şi din orice domeniu. Este o dependenţă strategică deoarece depinde de o singură sursă majoră de aprovizionare cu care, tot la presiunea americana, Europa a început o dezangajare după ce începuse o deschidere promiţătoare pentru ceea ce urma să fie marea piaţă de liber-schimb.

Desigur, problematica asta nu prezintă absolut niciun interes pentru România de azi care nu mai are o industrie relevantă şi se află astfel în multiple dependenţe strategice faţă de din ce în ce mai multe surse de produse. Dar, la cât mai avem, uitaţi-vă ce a început să însemene penuria în domeniul respectiv pentru producţia DACIA. Dar nu aceleaşi raţionamente sunt valabile pentru ţări cu mare producţie industrială, în cea mai mare parte bazată pe tehnologii de vârf sau realizată în mare parte cu ajutorul unor linii automatizate sau cu ajutorul roboţilor industriali.

Foarte greu de estimat modul în care va evolua dependenţa strategică europeană de acum şi dacă, cât, cu ce costuri şi în ce domenii va fi oarecum sau chiar similară dependenţei sale energetice. Un demers comun China-Rusia (coroborat cu alte ţări la nivelul Organizaţiei de Cooperare de la Sanghai) ar putea să determine, în condiţii destul de uşor de anticipat, o presiune cu urmări incalculabil de extinse asupra tuturor economiilor lumii. Se poate? De ce nu, uitaţi-vă la lunga istorie de decizii ale OPEC. Un cartel al controlulului resurselor minerale esenţiale pentru producţia industrială a viitorului ar putea să fie ultima consecinţă a fiascoului din Afganistan.

Deocmdată, doar un scenariu. Deocamdată.