Dincolo de Rusia. Acordul cu Iranul - dilema de tip Catch-22 a Statelor Unite
0
Acordul nuclear dintre Iran şi grupul P5+1 (SUA, Marea Britanie, Franţa, China, Rusia şi Germania), semnat în iulie 2015, a reprezentat la acea vreme o oportunitate pentru a reafirma integritatea principiilor internaţionale şi trecerea de la unilateralismul care a caracterizat sistemul internaţional la începutul secolului 21 spre cooperare, diplomaţie şi reintegrarea instituţiilor internaţionale în procesul decizional global.
Agenţia Internaţională a Energiei Atomice (AIEA) are un rol important nu doar în procesul negocierilor nucleare, ci şi în verificarea subsecventă semnării JCPOA a respectării termenilor acordului de către Republica Islamică. De la data intrării în vigoare a prevederilor acordulului nuclear, Iranul, conform rapoartelor AIEA, a fost în deplină conformitate cu prevederile acestuia, până după retragerea unilaterală a SUA din JCPOA, în mai 2018, în timpul administraţiei Trump. Odată cu impunerea unui not set de sancţiuni americane – deja cunoscuta strategie a presiunii maxime – Republica Islamică şi-a reluat treptat activitatea de proliferare începând cu 8 mai 2019 (exact la un an de la retragerea SUA din JCPOA), când a anunţat că nu va mai respecta limitele impuse privind stocurile de apă grea şi de uraniu îmbogăţit; în iulie 2019 Iranul a făcut public faptul că va depăşi limita de 3,67% de îmbogăţire a U-235 – prevăzută de JCPOA, ajungând până la 25 de kilograme de uraniu îmbogăţit la 60% în noiembrie 2021, în conformitate cu o lege adoptată în decembrie 2020 de Consiliul Gardian al Iranului.
Declaraţia purtătorului de cuvânt al Agenţiei Energiei Atomice din Iran, Behrouz Kamalundi, privind stocurile de 210 kg de uraniu îmbogăţit 20% şi de 25 de kg cu o îmbogăţire de 60%. Sursă: Fars News.
Este esenţial de reţinut faptul că, fie cu acord nuclear sau fără, Iranul este deja aproape de a depăşi pragul nuclear. Însă prevederile JCPOA reuşeau să prelungească momentul obţinerii capabilităţii nucleare de către Iran cu minim douăzeci şi cinci de ani, faţă de cele trei luni la care se aflau iranienii în 2012. Retragerea unilaterală a SUA din JCPOA şi reluarea subsecventă a activităţilor nucleare iraniene, au adus Republica Islamică la câteva luni distanţă de a deveni membră a clubului nuclear. Asta, desigur, dacă acesta este scopul real al Teheranului, deoarece din ultimele declaraţii ale directorului CIA, William Burns, reiese că nu există nicio dovadă că Iranul a decis să îşi militarizeze programul nuclear. Însă administraţia Biden, conform declaraţiilor din timpul campaniei electorale din 2020, îşi doreşte ca problema dosarului iranian să fie din nou introdusă în cutie şi sub prevederile oneroase ale unui acord nuclear astfel încât Washingtonul să îşi poată finaliza mediatizatul pivot asiatic al cărui scop principal este, desigur, gestionarea emergenţei chineze. Însă pentru a ajunge acolo, Washingtonul ar trebui să înceapă să renunţe în primul rând la sancţiunile secundare şi să găsească o modalitate de a comunica direct cu Teheranul, chiar şi informal, la fel cum a făcut-o la final de 2011 şi început de 2012, prin intermediul reprezentantului sultanului din Oman, Salem Ismaily (William J. Burns, The Back Channel, 2019, p. 349).
Directorul CIA, William Burns. Sursă: The Times of Israel.
Diplomaţia nucleară dintre P5+1 şi Republica Islamică Iran a fost reluată în perioada 5-9 aprilie 2021 la Viena, după care au urmat alte cinci runde de negocieri, în acelaşi format. A şaptea rundă de negocieri privind relansarea JCPOA a început la 29 noiembrie 2021 la Viena, după ce discuţiile au fost întrerupte în iunie din cauza alegerilor prezidenţiale iraniene, iar începând cu 3 ianuarie 2022 discuţiile au fost reluate, sub forma unor întâlniri informale.
JCPOA – o dilemă de tip Catch-22 pentru administraţia Biden
Este foate posibil ca pentru profani sau criticii acordului această perioadă extinsă de negocieri să pară inutilă sau chiar lipsită de sens. Cu toate acestea, dinamica relaţiilor dintre SUA şi Iran duc la concluzia că JCPOA este un instrument necesar pentru ambele state însă dorinţa fostului preşedinte Donald Trump de a face o demonstraţie de forţă dar şi de a anula cât mai multe decizii ale administraţiei Obama, au aruncat strategia preşedintelui Biden privind JCPOA într-o capcană de tip Catch-22 (o dilemă sau o circumstanţă dificilă din care nu există scăpare din cauza unor condiţii reciproc conflictuale sau dependente).
Fostul Secretar de Stat al SUA, John Kerry. Sursă: Washington Post.
În acest sens merită menţionat faptul că negocierile care au dus la agrearea JCPOA s-au întins pe mai bine de un deceniu, prima iniţiativă aparţinând chiar Republicii Islamice, prin faimosul fax Grand Bargain, agreat de fostul preşedinte iranian Mohammad Khatami, iar primii paşi concreţi au fost făcuţi în 2013, când s-a agreat o formă preliminară a acordului, Joint Plan of Action (JPOA), urmând ca acordul final – JCPOA – să fie semnat abia doi ani mai târziu. „În 2003, Iranul a făcut o ofertă administraţiei Bush că va face, de fapt, lucruri majore în ceea ce priveşte programul lor [nuclear]; aveau 164 de centrifuge. Nimeni nu a acordat atenţie [propunerii] – nu s-a întâmplat nimic,” a declarat fostul secretar de stat John Kerry într-un interviu din 2013.Documentul ‘Grand Bargain’. Sursă: Washington Post.
Pentru SUA, reinstituirea JCPOA, în forma actuală sau a uneia ulterior agreate (chiar şi fostul preşedinte Trump ar fi reluat negocierile, conform propriilor declaraţii), ar însemna închiderea altui dosar regional, după Afganistan şi Irak, ameliorarea presiunii israeliene privind o intervenţie militară în Iran şi un eventual progres în procesul de neproliferare nucleară. În plus, pentru adminstraţia actuală soluţionarea cât mai rapidă a dosarului nuclear iranian ar însemna o victorie importantă de politică externă (mai ales că la un an de la preluarea mandatului agenda internaţională a administraţiei curente nu a bifat niciun succes marcant în acest sens), revenirea la multilateralismul promovat de Joe Biden în timpul campaniei electorale, diminuarea numărului atacurilor cibernetice iraniene asupra instituţiilor publice şi private americane (numărul acestor atacuri scăzuse semnificativ după semnarea JCPOA) dar şi crearea unui spaţiu de manevră mai larg pentru abordarea competiţiei cu China. Pentru Teheran, un JCPOA funcţional ar însemna, pe lângă promovarea abilităţilor diplomatice ale noii administraţii şi ridicarea sancţiunilor şi reintegrarea în sistemul internaţional SWIFT, sau garanţii suplimentare de securitate. Mai mult decât atât, programul nuclear şi anxietăţile regionale şi occidentale din jurul acestuia şi a revigorării JCPOA au reuşit să menţină Iranul în centru atenţiei sistemului internaţional, ceea ce pentru Teheran reprezintă în sine o victorie.
Însă printre variabilele dependente care încetinesc negocierile nucleare se numără reintroducerea pe agenda discuţiilor a propunerii fostului secretar de stat al administraţiei Trump, Mike Pompeo, de a include în JCPOA ‘comportamentul regional’ al Iranului, acest aspect demonstrând că aliaţii occidentali nu sunt preocupaţi de potenţialul posibilei proliferări nucleare din Orientul Mijlociu ci, mai degrabă, de activităţile regionale ale Iranului. Programul de rachete balistice al Iranului şi problema privind recordul negativ al drepturilor omului sunt alte teme pe care SUA şi semnatarii europeni ai JCPOA le-ar dori revizuite şi chiar incluse în acord. Însă Iranul nu va face niciodată vreo concesie în ceea ce priveşte rachetele balistice, argumentul suprem al Teheranului făcând trimitere la invazia Iranului de către Irakul condus de Saddam Hussein, susţinut la vremea aceea chiar de către occident. Pentru Iran perioada 1980-1988 este deja o lecţie învăţată şi nu va renunţa niciodată, cel puţin nu în termenii sugeraţi de critici, la capabilităţile proprii de apărare. Mai mult, un stat cu profilul revoluţionar al Iranului nu va accepta niciodată un joc cu sumă zero.
În plus, exercitarea unei presiuni privind rachetele balistice iraniene fără o adresare în palalel a deciziei recente a Arabiei Saudite de a-şi dezvolta propriul dispută invocat în discuţiile privind JCPOA, însă realitatea este că întreg Orientul Mijlociu este înţesat de grupuri proxy, finanţate din toate părţile – est, vest şi rest. Dacă apreciem că Iranul fără armă nucleară este deja o ameninţare la adresa securităţii regionale deja profund afectată, să ne imaginăm ce ar însemna un Iran înarmat nuclear.
Preşedintele Saddam Hussein şi Donald Rumsfeld, trimisul special al preşedintelui Ronald Reagan, Bagdad, pe 20 decembrie 1983. Sursă: National Security Archive.
grearea JCPOA în 2015 a fost posibilă deoarece administraţia Obama a înţeles foarte bine atât dinamica regională, caracteristicile de negociere iraniene cât şi implicaţiile unui Iran înarmat nuclear, astfel încât, în ciuda criticilor, a apelat la aşa-numita ‘Track II Diplomacy’, care combină diplomaţia creativă cu presiunea credibilă (păstrarea opţiunii militare), separând, de asemenea, problemele nucleare de celelate teme sensibile menţionate anterior. Însă factorii de decizie occidentali trebuie să fie, de asemenea, realişti cu privire la impactul instrumentelor coercitive economice, politice sau militare. În cazul eşecului negocierilor crearea unei noi presiuni va fi un efort pe termen mediu spre lung, care va dura luni, dacă nu ani, în timp ce programul nuclear al Iranului poate avansa mult mai repede. Mai simplu spus, Iranul poate adăuga noi centrifuge mai repede decât Washingtonul poate adăuga presiune.
Actualul context nu oferă prea multe variante administraţiei Biden. În principiu, atât delegaţia iraniană, cât şi cea americană au avut abordări similare. Formula iraniană este „acţiune pentru acţiune”, cea a SUA „îndeplinire pentru îndeplinirea” obligaţiilor respective. Pentru Iran, aceasta înseamnă eliminarea sancţiunilor şi asigurarea că SUA nu se va retrage din nou, într-o viitoare administraţie, din acord. Pe de altă parte, Washingtonul insistă ca Iranul să revină la conformitate cu termenii JCPOA înainte de ridicarea sancţiunilor. Întrebarea este cine va face primul pas înspre îndeplinirea acestor angajamente.
Principii, politici, multilateralism
Un eşec al negocierilor de la Viena ar avea drept consecinţă dezvoltarea programului nuclear al Iranului care, chiar dacă nu va construi o capabilitate nucleară va fi suficient de aproape să o facă dacă va considera că situaţia o va cere. O astfel de ipoteză este suficientă pentru ca Israelul să îşi pună în aplicare ameninţările repetate şi să atace instalaţiile nucleare iraniene, încercând să atragă SUA în conflict. Iranul ar răspunde prin toate mijloacele sale convenţinale şi asimetrice, ceea ce ar duce la un alt război prelungit şi devastator în Orientul Mijlociu.
Este de aşteptat ca SUA să evalueze până la sfârşitul lunii ianuarie dacă s-au înregistrat progrese suficiente în discuţiile cu Iranul de la Viena, pentru a determina dacă sunt îndeplinite condiţiile privind revenirea la implementarea integrală a prevederilor acordului nuclear, urmând ca cel târziu în luna martie administraţia Biden să ia o decizie în acest sens. Pentru Uniunea Europeană revenirea în conformitate cu prevederile JCPOA – sau agrearea unui JCPOA 2.0 – ar însemna atât recunoaşterea rolului ei în realizarea a ceea ce europenii consideră bijuteria coroanei politicii externe europene, cât şi o revenire, fie ea şi parţială, la multilateralismul promovat de Bruxelles. La începutul rundei a opta a discuţiilor de la Viena delegaţiile au convenit în comun să negocieze un text unic constând din rezultatele negocierilor iniţiate în aprilie 2021 şi două propuneri iraniene. Dacă măsurile de revizuire şi mecanismele de implementare pot fi rezolvate la nivel tehnic, se poate ajunge la un acord în câteva săptămâni, iar după o perioadă de două-trei luni, timp în care părţile implicate să finalizeze procedurile de revenire în conformitate, noul JCPOA să îşi reintre în drepturi.
Dacă negocierile privind viitorul JCPOA se vor prăbuşi definitiv acest lucru va reconfirma o istorie de patruzeci de ani de acrimonie şi disfuncţionalitate între SUA şi Iran, stare de fapt care a debutat odată cu revoluţia islamică din 1979. Acordul nuclear a fost o excepţie rară care a rezultat din ceea ce, în retrospectivă, pare să fi fost un cumul de circumstanţe unice – o comunitate internaţională unită în spatele unei strategii de angajament, sancţiuni şi negociatori talentaţi de ambele părţi care au dezvoltat un raport semnificativ. De asemenea, dezechilibrul de putere dintre SUA şi Iran poate să fi condamnat JCPOA încă de la început. Într-adevăr, SUA şi Iranul nu sunt concurenţi egali – precum erau SUA şi fosta Uniune Sovietică – şi, astfel, Washingtonul a reuşit să-şi încalce angajamentele faţă de Iran cu impunitate. Iranul, la rândul său, nu este încolţit de o superputere şi ar putea prefera să reziste decât să prospere.
***
Articol de Ioana Bercean-Constantin, cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române şi expert LARICS pe problematica Orientului Mijlociu.
Se încarcă comentariile...
