Divide et impera: Strategia Iordaniei de combatere a Daesh

Abu Muhammad al-Maqdisi şi  Abu Qatada / Foto: The Guardian

Încă de la fondarea sa, Regatul Haşemit al Iordaniei a fost direct conectat la dinamicile geopolitice din Orientul Mijlociu, care nu de puţine ori au fost o ameninţare directă la adresa propriei securităţi.

Ascensiunea Daesh în Levant poziţionează acum Iordania în centrul unui triunghi al jihadismului format din Palestina, Siria şi Irak în contextul în care sărăcia, şomajul ridicat sau diminuarea rezervelor de apă potabilă pot conduce către escaladarea tensiunilor sociale. În acest sens, destructurarea unei celule teroriste subordonate grupării lui Bagdadi, în luna martie 2016, în oraşul Ibrid, arată că în ciuda măsurilor de securitate, Daesh poate găsi suficiente breşe pentru a încerca destabilizarea Iordaniei, acolo unde mişcarea salafistă are vechi rădăcini, mulţi dintre mujahedinii prezenţi în Afganistan care au luptat împotriva Uniunii Sovietice provenind din această ţară.

În contrast, autorităţile de la Amman au încercat, şi reuşit cu succes până în prezent, ruperea legăturilor dintre Daesh şi liderii triburilor iordaniene, în ciuda succesului de care se bucură mişcarea salafistă în regiuni precum Salt, Ma’an, Zarqa sau Rusaifa. Un rol esenţial în acest sens a fost dat de strategia guvernului de a atrage lideri salafişti de partea sa, aşa cum este cazul ideologului Mohammad Shalabi, care, arestat în 2004 pentru organizarea unor revolte de stradă şi conexiuni cu grupările jihadiste, a primit o graţiere specială fiind apoi  eliberat în 2011, devenind o punte de negocieri între autorităţi şi liderii tribali.

Mai apoi, pe fondul diferenţelor ideologice,  mişcarea salafistă iordaniană a fost divizată în două ramuri, şi anume: mişcarea salafist-jihadistă, acolo unde un important rol este jucat de către Mohammad Shalabi şi mişcarea tradiţional-salafistă, unită sub vocea unor clerici precum Abu Muhammad al-Maqdisi sau  Abu Qatada, a căror putere a crescut imediat după ce guvernul a decis eliberarea acestora din spatele gratiilor.

Cazul lui Qatada, un palestiniano-iordanian al cărui nume real este Omar Othman, a ţinut capul de afiş al presei occidentale mult timp. Ajuns în Marea Britanie în 1993, acesta a primit azil politic un an mai târziu, negocierile dintre Amman şi britanici pentru extrădarea sa derulându-se mai bine de un deceniu. La rândul său, Muhammad al-Maqdisi a petrecut aproape 20 de ani în închisorile iordaniene, însă ca şi Qatada este exonerat într-un moment sensibil pentru societatea iordaniană, la scurt timp după ce pilotul Muadh al-Kasasbeh  este decapitat şi incinerat de către Daesh, cei doi începând să predice împotriva auto-intitulatului Stat Islamic, criticând tocmai ideologia takfiristă care poziţionează musulmanii unii împotriva altora. Vocea lui Maqdisi, a cărei viziune se axează pe un stat bazat pe sharia care trebuie să unească musulmanii şi nu să-i dezbine, este cu atât mai puternică cu cât acesta este considerat unul dintre mentorii spirituali ai lui Zarqawi, creatorul  grupării pe fundaţia căreia s-a clădit actualul Daesh.

Astfel, divizarea ideologică şi lipsa unor legături puternice cu triburile locale a slăbit capacitatea Daesh de a-şi putea extinde prezenţa în Iordania, acolo unde expansiunea militară este imposibil de realizat, fapt pentru care atacurile teroriste sau atragerea unor tineri luptători pentru frontul din Siria şi Irak sunt singurele oportunităţi pe care jihadiştii le pot fructifica.

Pe termen lung însă, Iordania se va confrunta cu reîntoarcerea acasă a acestor luptători, care indiferent de gruparea pentru care au luptat, vor putea reprezenta un focar de instabilitate. Sigur, regimul de la Amman s-a confruntat cu experienţe similare odată cu întoarcerea în anii 80 a mujahedinilor din Afganistan, însă provocările vor fi mult mai complexe de această dată ţinând cont că mişcarea salafistă câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi în rândul clasei de mijloc, în special în rândul  tinerilor cu studii superioare.

Divizarea s-a dovedit o strategie de succes, însă pe viitor, vocile lui Maqdisi, Qatada, sau ale unor clerici mult mai radicali s-ar putea să fie principala opoziţie politică, într-o regiune în care alianţele sunt în principal unele de moment şi mai puţin rezultatul unor interese comune pe termen lung.