E război, proştilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Logica
războiului cere ca unei declaraţii de război să i se răspundă cu aceeaşi măsură
Logica războiului cere ca unei declaraţii de război să i se răspundă cu aceeaşi măsură

O prea lungă perioadă de pace, fără precedent în istorie, şi persistenţa în utopia eşuată a multiculturalismului îi fac pe cetăţenii narcotizaţi ai Europei să nu conştientizeze că se află de facto în stare de război, cel puţin de la 11 septembrie 2001 încoace. Dacă vrea să evite dezastrul total, Occidentul ar trebui să reînveţe să trăiască în logica războiului, diferenţă care este principalul avantaj, în prezent, al adversarilor săi declaraţi.

Cuvintele profetice ale lui Garry Kasparov (totuşi, una dintre cele mai strălucite minţi ale planetei) ar trebui repetate iarăşi şi iarăşi, de fiecare dată când e posibil: „It’s a war, stupid!“ / „E război, prostule!“ (au fost indirect adresate lui Obama). Poate provoacă până la urmă ceva în minţile îmbâcsite ale liderilor europeni depăşiţi de situaţie sau în cele ale cetăţenilor preocupaţi exclusiv de confort şi de propria îmbuibare.

„The end of the world, as we know it“

Trei sunt fronturile deja deschise pe care luptă în acest moment Occidentul, chiar dacă nu toată lumea este conştientă de acest fapt. Unu: cel al ambiţiilor expansioniste ale „ursului“ rusesc (care şantajează Europa şi prin dependenţa energetică faţă de gazul şi materiile prime ale Eurasiei), acesta fiind cel la care se referea, stricto sensu, Kasparov. Doi, cel al aşa-zisului „terorism“ islamic, evident de multă vreme, de fapt un conflict profund între civilizaţii şi moduri de concepere a lumii complet diferite. Trei, şi nu în ultimul rând, cel cu incredibilul regim despotic al Coreii de Nord (practic, aceşti oameni trăiesc pe altă planetă faţă de noi şi faţă de congenerii lor din Sud), având de fapt în spate imensa forţă politică, militară şi economică a Chinei (după cum au arătat evenimentele de la începutul anului).

E de văzut care dintre aceşti înverşunaţi inamici îi va da până la urmă lovitura de graţie civilizaţiei occidentale – „lumii aşa cum o ştim noi“ – şi dacă acest lucru se va întâmpla totuşi în fapt. În mod evident, Occidentul este sleit şi vlăguit de prea lungul şi crâncenul conflict intern („Războiul civil european“, după expresia lui Ernst Nolte, sau „Războiul lumii: Epoca urii“, de aproape 100 de ani, după cea a lui Niall Ferguson), aşadar îi va fi greu să găsească resurse pentru a-şi combate adversarii pe toate aceste fronturi. În plus, lunga perioadă de pace post-1945 şi boomul economic al „societăţii de consum“ l-au anesteziat pe individul occidental, incapabil de a mai suporta privaţiuni, de a renunţa la propria bunăstare sau, cel mai important, de a-şi apăra într-o manieră războinică propriile valori, clamate cel puţin teoretic.

Un concept nefuncţional: „terorism“

Recentele atacuri teroriste din Franţa au arătat cu claritate o serie întreagă de probleme şi mai ales slăbiciunile de care suferă în prezent nu numai Hexagonul, ci întregul continent. Termenul-umbrelă de „terorism“, ataşat în mod confortabil tuturor atitudinilor şi reacţiilor violente care, evident, nu ne convin (aceasta pentru a scăpa cât mai repede de obligaţia de a analiza fiecare fenomen în parte), nu mai este funcţional de multă vreme. Nu poţi să-i pui în aceeaşi oală pe corsicani, basci, irlandezi, Brigăzile Roşii, gherilele marxiste din lumea a treia şi actualii „jihadişti“, şi după aceea să ai impresia că ai înţeles ceva. Dacă în loc să-i considerăm nebuni nu înţelegem „ce-i mână pe ei în luptă“, motivaţiile acestor oameni (pentru că, da, şi acţiunile lor fac parte din condiţia umană, la fel ca şi confortul, lăcomia şi dorinţa de autoconservare ale occidentalului), nu avem nicio şansă de a descâlci situaţia şi de a rezolva vreodată acest conflict.

Lucrurile sunt complicate de faptul că, în ce priveşte islamismul, frontul este atât extern, cât şi intern. Evenimentele de la Paris au făcut să se mai vorbească cât de cât de situaţia din Orientul Mijlociu – mai ales Siria şi Irak, unde într-o zonă imensă din ambele state funcţionează aşa-numitul califat sau Stat Islamic, ale cărui atrocităţi nu sunt aproape deloc documentate –, pentru că cei implicaţi aveau legături cu zona respectivă. Atrocităţi poate şi mai mari, cum ar fi cele produse de gruparea Boko Haram în Nigeria sau recentul atac ultrasângeros comis de talibani asupra unei şcoli din Pakistan, îşi găsesc loc cu greu sau deloc în mass-media.

Este o primă dovadă a ipocriziei cronice de care suferă Occidentul. Chiar dacă considerăm că evenimentele sunt îndepărtate de noi şi neglijăm faptul că lucrurile au legătură între ele, sunt interdependente, parcă stabilisem că suntem toţi aceeaşi specie şi împărţim aceeaşi planetă. De ce cele 3.000 de victime americane ale momentului 11 septembrie contează, sunt relevante, iar sutele de mii de victime care au urmat de-atunci în acest război care se întâmplă zi de zi alături de noi nu sunt pomenite decât rareori?

Prea multă toleranţă strică

În ce priveşte frontul intern, aici loviturile, atacurile sunt insidioase, pe moment mai greu vizibile (similare celor care au dus, de-a lungul vremii, la prăbuşirea marilor civilizaţii). Desigur, niciodată aşa ceva nu este posibil fără complicitatea celui atacat, obosit – la nivel de civilizaţie – de propria-i luxură, de prea lunga perioadă de splendoare („Aşteptându-i pe barbari“, Kavafis). În momentul actual, în Europa, fac ravagii stângismul, corectitudinea politică şi insistenţa în utopia (în principiu benefică, dar ca orice utopie inaplicabilă) eşuată a multiculturalismului (ideile filozofilor francezi ai anilor ’60 au migrat în universităţile de peste Ocean, de unde s-au întors pe continent într-o formă de multe ori hidoasă). Cei 10.000 de extremişti islamici care se presupune că activează în acest moment pe teritoriu european beneficiază (şi profită) de facilităţile oferite cu prea multă generozitate doar datorită „dreptului la diferenţă“. Cred că, câteodată, prea multă toleranţă (de altfel, ipocrită) strică.

Principala grijă a celor mai mulţi comentatori după declaraţia de război pe care a constituit-o atacul de la „Charlie Hebdo“ a fost ipotetica declanşare a unui val de fobie împotriva imigranţilor, a celor musulmani în special, precum şi la adresa Islamului în general. Alţii sunt îngrijoraţi, pe principiul drobului de sare, de posibila confuzie dintre religie şi acţiunile extremiste, de parcă, totuşi, această problemă nu ar fi fost tranşată – destul de rezonabil, după părerea mea – în intervalul care a urmat lui 11 septembrie 2001. În sfârşit, „umaniştii“ din Hexagon se mai tem şi de – iarăşi eventuala – ascensiune a Frontului Naţional (un paria al scenei politice franceze) în urma acestor evenimente. Dacă, totuşi, acestei forţe politice (şi altora similare din alte părţi) i s-a permis să participe la jocul democratic şi, câteodată, a obţinut rezultate substanţiale, considerate „îngrijorătoare“, de ce mizeria este băgată (ipocrit) sub preş şi nu se discută niciodată despre cauzele profunde ale acestui fenomen?

Românii „nu sunt Charlie“

În România, am mai asistat la un alt fenomen stupefiant, căruia am putea să-i spunem „Eu nu sunt Charlie“ şi căruia i s-au raliat, direct sau indirect, şi figuri a căror morgă contează pentru opinia publică, precum Cristian Tudor Popescu sau Andrei Pleşu („e de văzut până unde poate merge libertatea caricaturii“; nu, până unde merge libertatea şi punct, nu mai e cazul de altceva după acest cuvânt). Ce fac aceştia este să deprecieze cât se poate de mult semnificaţiile activităţii celor de la publicaţia „Charlie Hebdo“ şi ale execuţiei la care au fost supuşi şi să insiste pe determinarea atacatorilor. Cu alte cuvinte, doar islamiştii au o cauză şi sunt dispuşi să moară pentru ea, pe când jurnaliştii executau o activitate imundă, facilă şi de prost-gust sau motivată oneros.

Din păcate, şi aici rădăcinile sunt profunde, prin urmare faptele sunt explicabile. Gestul de frondă la adresa islamismului (termen care presupune, ca orice „ism“, o ideologizare a religiei, pentru că de fapt aici este cheia problemei; mişcările integriste nu sunt, de fapt, mişcări religioase, ci mişcări fasciste, de tip modern) al celor de la „Charlie Hebdo“ se exercita în trei dimensiuni, toate la fel de importante: artistică, jurnalistică şi politică. Cu toate, „spaţiul mioritic“ este, din nefericire, cam paralel (fără să mai vorbim de lipsa cronică a umorului de care suferă mulţi preopinenţi).

Eroi ai libertăţii, şi atât

Artistic: în România, spre deosebire de alte părţi, nu există, pentru cei mai mulţi, noţiunea de artă grafică, de arte ale desenului. Prin urmare, întregi domenii artistice, de mare succes în afară – banda desenată, ilustraţia de carte, afişul de film şi teatru, desenul de presă, caricatura (dar nu doar în sensul de ceva facil şi amuzant) – se zbat la noi într-un semianonimat şi într-un dezinteres total. De aici, insistenţa, în presa noastră, pe termenul depreciativ de „caricaturişti“ şi neglijarea staturii artistice şi intelectuale a multora dintre cei răpuşi la „Charlie Hebdo“ pe 7 ianuarie.

Jurnalistic: aici lucrurile ar trebui să fie clare, dar calitatea din ce în ce mai scăzută a mass-mediei româneşti şi distrugerea presei scrise de către patronate odată cu debutul crizei economice mondiale (care a accelerat şi finalizat un proces oricum în curs) au făcut ca, pentru mare parte a publicului, noţiunea de „libertate de opinie / expresie“ să nu prea mai aibă conţinut.

Politic: se neglijează, se ignoră de fapt, multiplele declaraţii, de-a lungul vremii, ale celor ucişi, care, avertizaţi asupra posibilelor consecinţe, afirmau că preferă moartea decât „a trăi în genunchi”, altfel spus contrar propriilor convingeri. Aşadar, gestul lor de provocare era asumat, conştient şi, departe de a fi ceva facil, o glumă proastă, avea o deliberată dimensiune politică. În orice societate, cel mai mare tabu este religia, dar dacă creştinismul a depăşit această etapă şi este batjocorit zilnic fără nicio consecinţă (şi aşa şi trebuie într-o societate laică) islamul cere această tabuizare nu numai adepţilor săi, ci şi nouă, tuturor celorlalţi. Această atitudine declarată îi transformă pe cei răpuşi la „Charlie Hebdo“ în eroi, în „martiri“ cum ar spune un islamist, ai valorilor occidentale, dar Occidentul şi-a pierdut, de fapt, de mult şi cultul real al eroilor, cum şi-a pierdut şi dimensiunea războinică, „cruciată“.

Creştinism vs. Islam

E de discutat cât de mult reprezintă Islamul „religia păcii“, dar acesta este subiectul altui articol (oricum, orice metafizică şi înţelepciune reale recomandă retragerea din lume, nu implicarea în „zgomotul şi furia“ acesteia). Nu pot să nu observ, totuşi, că, în prezent, toate zonele de contact între creştinism şi islam sunt „fierbinţi“, iar în cele mai multe dintre cazuri creştinii – întotdeauna mult mai evoluaţi cultural şi economic – suportă persecuţia musulmanilor: fosta Iugoslavie (Bosnia şi Kosovo), Caucaz (Armenia, Georgia, Cecenia) – chiar dacă în aceste cazuri unele masacre au fost comise de creştini (sârbi, respectiv armeni şi ruşi) nu se schimbă fundamental datele problemei –, Alexandria egipteană, Siria şi Irak, uitatul acum Timor de Est, numeroasele conflicte din Africa de Nord şi sub-sahariană etc. Mass-media occidentală nu accentuează suficient (de fapt, deloc) că refugiaţii din Siria şi Irak naufragiaţi în largul coastelor Italiei sau care aglomerează oraşele europene sunt de fapt creştini care fug din calea unor persecuţii inimaginabile din partea aşa-zişilor „jihadişti“, dezlocuindu-se astfel nişte străvechi culturi.

Revenind la „războiul civilizaţiilor“, cred că greşeala s-a produs încă din 2005, atunci când nu numai că trebuiau republicate caricaturile daneze cu profetul Mahomed, dar şi atacurile din lumea islamică asupra sediilor ambasadelor occidentale necesitau să primească o ripostă pe măsură. Teritoriul pe care se află clădirea ambasadei aparţine statului în speţă, iar autorităţile ţării respective au obligaţia de a-l proteja, prin urmare astfel de evenimente constituie o declaraţie de război, căreia e necesar să i se răspundă pe măsură. Un conflict amânat şi îngheţat din prea multă precauţie până la urmă tot va izbucni, dar va fi mult mai greu de gestionat în acea fază. Se pare, însă, că Occidentul nu a învăţat nimic din precedentul Hitler. Să sperăm că nu este, totuşi, prea târziu.

Citeşte şi: Adevărata faţă a Rusiei

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite