Ebrahim Raisi şi eşecul strategiei Occidentului. O conversaţie incomodă despre Iran

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ebrahim Raisi FOTO EPA-EFE
Ebrahim Raisi FOTO EPA-EFE

Context. Având în vedere că puterea reală în Iran este deţinută de mai bine de patru decenii de instituţia Liderului Suprem şi de Corpul de Gardă al Revoluţiei Islamice (IRGC), a căror misiune este de a apăra sistemul islamic şi idealurile sale împotriva tuturor provocărilor interne şi externe, apare următoarea întrebare:

Contează cu adevărat cine ocupă preşedinţia, atâta vreme cât deciziile cheie în materie de securitate şi politică externă sunt luate de Liderul Suprem, iar acesta este cel care stabileşte limitele în care pot funcţiona alţi oficiali?

Cu toate acestea, puterea limitată a preşedinţilor Iranului nu înseamnă că preşedinţia nu are nicio consecinţă. Contează din mai multe motive: în primul rând personalitatea preşedintelui poate facilita diplomaţia sau o poate împiedica. Personalitatea afabilă a preşedintelui Khatami şi bunele sale maniere au contribuit la progresele diplomatice ale Iranului, oricât de limitate s-au dovedit a fi. În schimb, comportamentul demagogic şi agresiv al fostului preşedinte Ahmadinejad şi retorica beligerantă din timpul mandatului său din 2005 până în 2013 au făcut practic imposibile orice relaţii între Iran şi Occident, în special cu Statele Unite. Abia spre sfârşitul preşedinţiei sale, în 2012, Iranul a reluat discuţiile privind dosarul nuclear. În al doilea rând, deşi nu poate contesta deciziile Liderului Suprem, preşedintele îi poate influenţa deciziile, mai ales dacă se bucură de încrederea acestuia. Aşadar, câştigătorul scrutinului din 18 iunie are anumite pârghii prin care poate influenţa relaţia Iranului cu restul lumii.

Alegerile prezidenţiale din 18 iunie din Republica Islamică Iran s-au finalizat, aşa cum era de aşteptat, cu victoria convingătoare a şefului sistemului judiciar, Ebrahim Raisi, în vârstă de 60 de ani, care a câştigat aproape 18 milioane din cele aproximativ 29 de milioane de voturi exprimate, potrivit ministrului de Interne al Iranului. Unii experţi sunt de părere că victoria lui Ebrahim Raisi vine în întâmpinarea planului liderului suprem, Ali Khamenei, în vârstă de 82 de ani, de a-l desemna pe viitorul preşedinte drept succesor al său.

Cu toate acestea, mulţi iranieni care sperau într-o reformă a sistemului politic iranian au refuzat să participe la alegeri – prezenţa la vot fiind de 48.8%, cea mai scăzută de la înfiinţarea Republicii Islamice în 1979 –  în semn de protest faţă de descalificarea candidaţilor moderaţi. Majoritatea candidaţilor reformişti şi moderaţi, inclusiv fostul preşedinte al Majlis (parlamentul iranian) Ali Larijani, au fost descalificaţi de Consiliul Gardian, organismul care evaluează candidaţii la preşedinţie, în ciuda referinţelor sale islamiste impecabile. Reformiştii au fost reprezentaţi de Mohsen Mehralizadeh, un politician relativ necunoscut, iar moderaţii de Abdul Nasser Hemmati, fostul şef al Băncii Centrale Iraniene şi apropiat al actualului preşedinte, Hassan Rouhani.

Chiar dacă alegerile din Iran, de altfel singura ţară din regiunea Orientului Mijlociu care organizează un astfel de scrutin, nu au fost niciodată în totalitate transparente, societatea păstra măcar o simplă speranţă că votul lor ar putea însemna începutul unei reforme şi reintegrarea Iranului în sistemul internaţional. Mobilizarea populaţiei iraniene în 1997 şi 2005, când Mohammad Khatami a fost ales preşedinte, sau în 2013 şi 2017 când Hassan Rouhani, un conservator pragmatic cu o abordare mai puţin opacă (şi nu un moderat de bona fide aşa cum adesea a fost prezentat), a candidat promovând o platformă reformistă, este dovada realităţii că iranienii înţeleg nu doar sistemul politic intern ci şi implicaţiile pe care alegerea preşedintelui le poate avea în ceea ce priveşte relaţiile regionale şi internaţionale ale Iranului. La vremea respectivă ambii contracandidaţi ai lui Rouhani au fost doi politicieni din tabăra ultra conservatoare, fostul primar al Teheranului, Mohammad Bagher Ghalibaf, şi actualul preşedinte ales, Ebrahim Raisi. Khatami, care a încercat să promoveze un sistem de reformă precum şi o deschidere faţă de Occident, o viziune opusă celei a Liderului Suprem Khameini, a devenit persona non grata în propria lui ţară, iar Rouhani (al cărui nume a fost vehiculat chiar pentru a-i succede lui Khamenei) a devenit ţinta atacurilor politicienilor din tabăra ultraconservatoare după ce fostul preşedinte american Donald J. Trump a retras SUA din acordul nuclear multilateral (JCPOA) semnat în 2015.

Lipsa diversităţii ideologice a candidaţilor aprobaţi de Consiliul Gardian a cauzat prezenţa scăzută la vot iar în curând preşedintele ales s-ar putea confrunta cu provocări şi întrebări legate de legitimitatea populară. Aşadar, discuţiile din viitorul apropiat vor fi despre Ebrahim Raisi, ascensiunea ultraconservatorilor, strategia regională a noului guvern şi despre JCPOA. Însă cel mai important aspect pe care ar trebui să îl înţeleagă occidentalii este acela că rezultatul alegerilor prezidenţiale din Iran ne arată că Republica Islamică are o bază stabilă de 15-20 de milioane de alegători care votează constant candidaţi conservatori / ultraconservatori, deci o schimbare de regim din interior – aşa cum nu de puţine ori s-a promovat în cancelariile occidentale, în special la Washington, nu se va întâmpla. Cel puţin nu în viitorul predictibil.

Ebrahim Raisi

Cine este Ebrahim Raisi? Apropiat al lui Ali Khamenei (victoria de azi îi netezeşte în mare măsură drumul spre instituţia Liderului Suprem, deci există mari şanse să fie singurul preşedinte post-1980 cu un singur mandat), este Sayyid (descendent al familiei profetului Mohamed), şef al sistemului judiciar, un conservator îndrăgostit de putere şi are un record negativ în domeniul drepturilor omului.

Ce nu este Ebrahim Raisi? Conservator, dar nu zelot. Cunoaşte problemele economice şi sociale şi ştie că cea mai bună şansă de supravieţuire şi legitimare a viitorului guvern este o abordare pragmatică şi deschiderea diplomatică regională şi internaţională, care  are mari şanse să se producă, desigur, în anumiţi termeni, dar cu siguranţă abordarea lui Raisi va fi diferită faţă de cea a lui Ahmadinejad.

Care sunt opţiunile lui Ebrahim Raisi? Preşedintele ales poate construi pe baza strategiei creată de Hassan Rouhani şi de ministrul său de externe, Javad Zarif, chiar dacă în mare parte din cauza presiunii maxime impusă de administraţia Trump procesul de reformă şi încrederea populaţiei în clasa politică moderată au fost subminate. Totuşi, noul preşedinte american, Joe Biden, a ales să reia procesul negocierilor nucleare declarând că îşi doreşte revenirea SUA în JCPOA.

Reprezentantul Iranului la AIEA, Kazem Gharib Abadi, adjunctul ministrului de externe al Iranului, Abbas Araghchi, şi secretarul general adjunct şi director politic al Serviciului European de Acţiune Externă (EEAS), Enrique Mora. Sursă: The Times of Israel.

z

Aşadar, în ceea ce priveşte viitorul acordului nuclear lucrurile sunt destul de clare, negocierile şi revenirea la conformitate a Iranului fiind agreată atât de Khamenei, cât şi de Raisi. Enrique Mora, oficialul Uniunii Europene, care a prezidat şedinţa finală a celei de-a şasea runde de discuţii dintre Rusia, China, Germania, Franţa, Marea Britanie şi Iran, a declarat reporterilor că „suntem mai aproape de un acord, dar nu suntem încă acolo. Există mai multă claritate (...) care ne permite să înţelegem care sunt problemele politice”.

În ciuda criticilor (fie ele generate de un anumit tip de ideolgie sau pur şi simplu de ignoranţă) JCPOA s-a dovedit până acum a fi cel mai eficient instrument de îngrădire a activităţii nucleare militare a Iranului. Dacă după semnarea acordului în 2015 discutam de câteva zeci de kg de LEU (low enriched uranium) şi o îmbogăţire de 3,7%, după retragerea SUA din JCPOA, în 2018, Iranul a ajuns să deţină aproximativ 3000 de kg de LEU şi experimentează o îmbogăţire de 60% care, conform lui Rafael Grossi (directorul Agenţiei Internaţionale a Energiei Atomice) este un semnal clar că Iranul se apropie de obţinerea capabilităţii nucleare. Nici sancţiunile vechi de peste 40 de ani sau cele mai recente din categoria maximum pressure, nici asasinarea oamenilor de ştiinţă sau ameninţările cu războiul nu au oprit epopeea nucleară iraniană.

În ceea ce priveşte politica externă, Iranul operează dintr-o poziţie de forţă. În Irak, Afganistan, Siria şi Yemen, Iranul îşi menţine influenţa. Din momentul în care SUA şi-a manifestat intenţia de de a-şi reduce amprenta militară în regiune, statele arabe s-au îndreptat încet spre un anumit grad de acomodare cu Teheranul, cel mai important pas în acest sens fiind iniţierea discuţiilor, în ianuarie a. c., dintre Republica Islamică şi Arabia Saudită. În Israel lunga guvernare a lui Benjamin Netanyahu s-a încheiat şi chiar dacă succesorii săi, Naftali Bennet şi Yaid Lapid, nu semnalează nicio o dorinţă de a pune capăt rivalităţii amare, şi nici iranienii nu îşi vor retrage sprijinul pentru Hamas sau Hezbollah, spre deosebire de Netanyahu care a refuzat orice fel de dialog legat de acordul nuclear cu administraţia Biden, noul prim ministru Naftali Bennet s-a angajat deja în discuţii cu partenerii americani privind evoluţia diplomaţiei nucleare. De asemenea, există o şansă ca într-un moment de tranziţie atât în Iran, cât şi în Israel, să apară o perioadă de relaxare între cele două state rivale.

Naftali Bennet şi Yaid Lapid. Sursă: Israel Hayom

s

Factorul Persan: Dulce et decorum est pro patria mori

O bună parte a dinamicii interne socio-politice iraniene este influenţată de acţiunile occidentale, iar pentru o mai bună înţelegere a Iranului contemporan observatorii ar trebui să înţeleagă ce semnifică acel „Allah-hu-Akbar!” scandat în Teheran în 1979. Expresia a devenit cunoscută drept un fel de strigăt de luptă fundamentalist musulman, exprimat în fiecare film cu terorişti produs la Hollywood şi la fel de notoriu precum infamele ultime cuvinte ale teroriştilor din 11 septembrie 2001. Dar acel „Dumnezeu este mare!” strigat de iranieni în 1979 precede percepţia pe care o avem acum despre fundamentalismul islamic, pentru că vine dintr-o perioadă în care nu existau grupări precum Hezbollah, Hamas, Al Qaeda, Jihadul Islamic sau talibanii, pe vremea când Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei era încă o organizaţie seculară şi puţini occidentali auziseră de Frăţia Musulmană. Pentru populaţia iraniană, majoritar şiită, acel strigăt a însemnat revolta împotriva unui regim autoritar impus cu forţa de Occident să conducă Iranul. Un regim care după normele vestice era democratic doar pentru că era secular şi dispus să facă diverse concesii cancelariilor din vest, în special companiilor petroliere britanice şi americane. Odată cu îndepărtarea şahului Mohamed Reza Pahlavi iranienii au votat în marea lor majoritate înfiinţarea unei Republici Islamice; chiar stânga tradiţională şi laică, oponentă a regimului lui Pahlavi, a admis că fără acel slogan revoluţia nu ar fi fost posibilă. Islamul şi Khomeini (părintele revoluţiei şi primul Lider Suprem al Republicii Islamice) au fost învingătorii într-o bătălie în care aproape toţi iranienii au fost implicaţi. Iranul era o ţară islamică, o ţară şiită iar acum, doar pentru simplul fapt că însuşi conceptul de Republică Islamică era unul pur iranian şi şiit, neimpus de nicio putere externă, pentru prima dată în sute de ani iranienii îşi defineau propriul sistem politic şi, mai important, propriul destin.

Patru decenii mai târziu şi după un şir de alte mişcări sociale dintre care cea mai faimoasă este Mişcarea Verde din 2009, îndreptată împotriva regimului lui Ahmadinejad, iranienii sunt un popor sofisticat, care îşi doreşte deschidere internaţională dar care nu îşi condamnă în mod particular propriul guvern pentru ostilitatea etalată faţă de Occident. Criticile la adresa conducerii sunt în special legate de corupţie, eşecul reformelor economice şi sociale, dar nicidecum de regimul de sancţiuni, care, de fapt, este principala cauză a recesiunii economice. Sentimentul general în rândul populaţiei este acela de neînţelegere a scopului final occidental privind aceste sancţiuni şi a politicii de îngrădire a Iranului, deoarece dacă acest scop era acela de a pune presiune pe regimul din Teheran pentru a opri programul nuclear şi pentru a stopa emergenţa regională a Iranului, în final s-a dovedit a fi un eşec. Programul nuclear este perceput de populaţie ca un simbol al mândriei naţionale şi nu a existat aproape nicio o presiune asupra guvernului să renunţe la acesta, mai ales când în regiune mai există alte state deţinătoare de capabilităţi nucleare, precum Pakistan, India sau Israel, state împotriva cărora nu s-a adoptat nici măcar o sancţiune economică legată de regimul nuclear.

Însă, chiar dacă pe măsură ce teocraţia islamică se consolida societatea iraniană a încercat să se opună retoricii ultraconservatorilor, simţind că revoluţia a fost deturnată şi acaparată de aceştia, Occidentul nu a găsit voinţa politică şi resursele necesare înţelegerii şi sprijinirii tentativelor de reformă ale politicienilor moderaţi. Recunoscându-şi propriile greşeli, Occidentul ar trebui să îşi asume o strategie pe termen lung în care să includă şi caracteristicile persane ale iranienilor, care nu de puţine ori şi-au arătat dorinţa de deschidere şi angajament, şi nu exclusiv pe cele ale regimului conducător din Teheran. Revenirea în formulă completă la JCPOA şi ridicarea presiunii sancţiunilor economice ar putea permite societăţii iraniene să se organizeze şi să caute noi strategii prin care să îşi avanseze opţiunile electorale.

Eşecul Occidentului

Relaţia dintre occident şi Iran nu a început nici cu nefericitul eveniment al luării de ostatici din ambasada SUA din Teheran, şi nici măcar în 1953.

Persia (Iranul de azi) se afla într-o situaţie disperată la începutul secolului al XX-lea. Pe plan intern era fracturat în triburi, grupări religioase şi elite locale, care contestau suveranitatea guvernului central. Pe plan extern, Persia pierduse cea mai mare parte a Caucazului şi a Asiei Centrale în faţa Rusiei, iar în est suferise înfrângeri militare umilitoare în faţa britanicilor. În consecinţă, s-a trezit prinsă între două imperii iar influenţa sa economică şi militară din ce în ce mai nesemnificativă. Acest lucru a cauzat deteriorarea treptată a suveranităţii sale astfel încât majoritatea deciziilor politice persane trebuiau aprobate de unul sau de ambii vecini imperiali. În această paradigmă a devenit clar că Persia rămăsese independentă doar informal iar prima ingerinţă occidentală s-a materializat în 1901, când William Knox D’Arcy şi Mozzafar al-Din, şahul Persiei la acea vreme, au semnat Concesiunea D’Arcy prin care omul de afaceri britanic primea drepturile exclusive de exploatare a petrolului persan pentru următorii 60 de ani.

O jumătate de secol mai târziu, în 1953, prim ministrul iranian Mohammad Mosaddegh, ales în mod democratic în 1951, a fost îndepărtat printr-o lovitură de stat orchestrată de Agenţia Centrală de Informaţii a SUA şi MI6 din Marea Britanie, eveniment cunoscut sub numele de „Operaţiunea Ajax”, iar la conducerea Iranului a revenit şahul Mohamed Reza Pahlavi, un aliat fidel al occidentalilor. Niciun lider persan nu luase vreodată puterea ca urmare a unei intervenţii străine directe de această natură. În timpul domniei şahului Iranul a devenit cel mai mare beneficiar al ajutorului american în afara ţărilor NATO, reflectând statutul său de aliat-cheie al politicii SUA din Orientul Mijlociu. Revoluţia din 1979 a dus la îndepărtarea şahului şi la crearea Republicii Islamice, relaţia dintre Occident şi Iran fiind, de atunci, caracterizată de o animozitate profundă. În aprilie 1980 a fost impus primul set de sancţiuni, de către administraţia Carter.

La sfârşitul anilor 1990, iranienii au mers la urne în masă pentru a-şi alege primul preşedinte reformist, Mohammad Khatami. La începutul preşedinţiei sale, Khatami a afişat o nouă abordare faţă de SUA atunci când a apărut la un post de televiziune american şi a spus că civilizaţia americană este demnă de respect. Khatami a pledat pentru un „dialog al civilizaţiilor” şi a văzut o oportunitate de cooperare între SUA şi Iran, cum ar fi combaterea ameninţării talibanilor în Afganistan. Dar în urma atacurilor din 11 septembrie 2001, preşedintele George W. Bush a risipit această bunăvoinţă când a numit Iranul „axa răului”. Discursul provocator inutil a şocat iranienii, care nu jucaseră niciun rol în atacuri, mai mult, Khatami a condamnat terorismul de orice factură iar Khamenei a emis o fatwa prin care a interzis sloganul „Moarte Americii!”.

Articol din The New York Times apărut după atacurile din 11 septembrie 2001.

aa

În 2002 este făcut public faptul că Iranul a reluat programul nuclear iar în 2003 preşedintele Khatami încearcă o deschidere diplomatică spre Washington, trimiţând prin intermediul ambasadorului Elveţiei în Teheran, Tim Guldimann, un document intitulat Grand Bargain, prin care regimul din Teheran îşi arăta disponibilitatea să negocieze termenii opririi proliferării nucleare. Însă propunerea a fost respinsă de Washington şi a fost nevoie de mai bine de un deceniu pentru ca un alt preşedinte iranian, conservator dar care a înţeles şi a acceptat dinamica internaţională, Hassan Rouhani, să găsească resursele politice necesare pentru a negocia un acord nuclear cu Marile Puteri. Însă acordul semnat în iulie 2015 a fost denunţat de administraţia Trump, iar în mai 2018 SUA s-a retras unilateral din JCPOA. Politica preşedintelui Trump privind Iranul s-a concentrat pe impunerea unui nou set de sancţiuni, ignorând în acelaşi timp orice demers diplomatic multilateral. Însă obiectivul politic al acestei campanii de presiune maximă a fost inutil, mai mult, a determinat Iranul să-şi extindă efectiv programul nuclear. Mulţi analişti au remarcat că abordarea lui Trump va submina demersul reformiştilor şi moderaţilor iranieni care şi-au asumat angajamentul cu Occidentul. Aceste îngrijorări au fost ignorate de susţinătorii „presiunii maxime”, care s-au opus oricărui dialog cu Iranul şi au dorit, de fapt, ca alegerea unui ultraconservator precum Ebrahim Raisi să fie folosită ca scuză pentru a menţine tensiunile sporite şi pentru a menţine Iranul izolat. În plus, statele europene semnatare ale JCPOA – Marea Britanie, Franţa şi Germania – nu au găsit metodele şi resursele necesare pentru a convinge regimul din Teheran să rămână în termenii prevăzuţi de acord sau să pună în aplicare instrumentele economice necesare pentru a oferi Iranului o oportunitate de redresare economică.

Această politică nu numai că a afectat reputaţia SUA la nivel global, ci a ignorat şi voinţa poporului iranian care a ieşit în masă în 2013 şi din nou în 2017, pentru a-l vota pe Rouhani şi, mai mult, pentru a susţine perspectiva optimistă în ceea ce privea reforma, reducerea sancţiunilor şi reintegrarea Iranului în sistemul internaţional. Atunci majoritatea alegătorilor iranieni au semnalat că vor o societate mai deschisă şi acea relaxare faţă de SUA pe care sperau de mult să o vadă. Iranienii înşişi au luptat împotriva retoricii vocilor dure ale Republicii Islamice, care denigrau SUA şi spuneau că Occidentul nu este un partener de încredere. Astfel, administraţia Trump a nesocotit vocile reformiste şi le-a înmânat celor mai conservatoare şi mai dure elemente din ţară o victorie.

Desigur, neîncrederea şi animozitatea dintre Teheran şi cancelariile occidentale este cauzată şi de factori interni, în special de lupta pentru putere dintre diferitele facţiuni şi grupări politice. Nu există nicio îndoială că Ebrahim Raisi este responsabil pentru încălcarea drepturilor omului şi că supravieţuirea regimului este dependentă de status quo-ul Republicii Islamice. Dar el este noul preşedinte al Iranului şi îşi va începe mandatul în august, într-o ţară  decimată economic şi izolată internaţional, în care singurele speranţe economice, cel puţin momentan, sunt legate de acordul semnat cu China.

Astfel, Republica Islamică intră într-o nouă eră iar felul în care Occidentul va aborda noua paradigmă iraniană poate decide stabilitatea sau instabilitatea regională şi chiar internaţională. Iranul nu este o democraţie după normele occidentale, după cum, de altfel, nici un alt stat regional nu are această caracteristică. Însă acest aspect nu trebuie să excludă diplomaţia, negocierile şi căutarea soluţiilor, mai ales în contextul retragerii SUA din Afghanistan. Dacă Marile Puteri occidentale vor rata  acest moment, să nu părem foarte surprinşi atunci când China şi, de ce nu şi Rusia, vor ocupa vidul lăsat în urmă de Occident în Orientul Mijlociu (aşa cum, de fapt, au început să o facă.)

Analiză de Ioana Constantin-Bercean, membră a Consiliului de Experţi LARICS

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite