În lume

articolul anterior articolul urmator

Enclava Ceuta şi Sahara Occidentală: efectul consecinţelor neintenţionate

4
15 Jun 2021 21:24:08
Radu Carp

Sahara Occidentală este un teritoriu disputat din nord-vestul Africii. 20% din teritoriul său este controlat de auto-proclamata Republică Democrată Arabă Sahrawi (RDAS), iar 80% este administrat de facto de Maroc. Sahara Occidentală este unul din cele mai puţin dens populate teritorii din lume, populaţia sa totală fiind estimată la 500.000 de locuitori.

Acest teritoriu a fost ocupat de Spania până în 1975 când, odată cu sfârşitul epocii Franco, a început procesul de decolonizare. Adunarea Generală a ONU a cerut decolonizarea Saharei Occidentale încă din 1965, solicitând în 1966 ca Spania să organizeze un referendum pentru auto-determinare. Spania a fost de acord ca după 1975 Sahara Occidentală să fie administrată în comun de Maroc şi Mauritania. Mişcarea naţionalistă Sahrawi, Frontul Polisario, a proclamat RDAS, ceea ce a generat un război între acesta, pe de o parte şi Maroc şi Mauritania, pe de altă parte. Principalul partener al Frontului Polisario a devenit Algeria, iar capital auto-proclamatei republici a fost instalată la Tinduf, în Algeria. Mauritania s-a retras din acest conflict în 1979, iar Marocul a intrat în stăpânirea unei vaste părţi a teritoriului Saharei Occidentale.

ONU s-a implicat în negocierea şi semnarea unui acord de pace în 1991 prin care două treimi din teritoriul Saharei Occidentale a intrat în posesia de facto a Marocului (cu sprijinul Franţei şi SUA), iar o treime a intrat în posesia de facto a RDAS (cu sprijinul Algeriei). Acordul de încetare a focului prevedea organizarea unui referendum în vederea auto-determinării, referendum care nu a avut loc până în prezent.

Fiind vorba doar de o administrare de facto, Marocul şi Frontul Polisario au început o competiţie acerbă pentru recunoaştere. Frontul Polisario a acţionat în cadrul Uniunii Africane, obţinând recunoaşterea a 46 de state membre ale acestei organizaţii. Marocul a acţionat în cadrul Ligii Arabe şi în general în relaţie direct cu statele musulmane.

Conflictul dintre Maroc şi Frontul Polisario a fost multă vreme un conflict regional, cu impact la nivelul ONU, fără a avea ramificaţii globale, în sensul implicării unor actori importanţi de pe scena internaţională. Această situaţie a fost valabilă până în 2020 când Donald Trump a negociat cu Marocul în sensul recunoaşterii de către SUA a suveranităţii asupra Saharei Occidentale, în schimbul nornalizării relaţiilor dintre Maroc şi Israel.  Donald Trump a făcut acest gest după pierderea alegerilor prezidenţiale.

Noua administraţie de la Washington, după instalarea lui Joe Biden în funcţia de preşedinte SUA, nu a dat până în prezent niciun semn referitor la problema repudierii sau eventual justificării gestului făcut de fosta administraţie. În lipsa unui semnal concret pe această temă, Germania a criticat oficial în martie curent decizia lui Donald Trump. Reacţia Germaniei a antrenat reacţia oficială a Spaniei care a afirmat că doreşte o soluţie a disputei negociată de ONU.

În acest context, Spania a admis la 17 aprilie intrarea pe teritoriul său a lui Brahim Gali, liderul Polisario, pentru ca acesta să se trateze de covid-19. Circumstanţele acestui gest sunt controversate: poziţia Marocului - agreată în Spania prin vocea lui Pablo Montesinos, vicepreşedinte al Partidului Popular aflat în opoziţie - a fost că Gali a intrat cu un paşaport fals în Spania dar nimic nu este dovedit până în prezent. Răspunsul Marocului la acest gest a fost deschiderea graniţei între 17 şi 19 mai cu enclava spaniolă Ceuta, locuită de 85000 de cetăţeni spanioli. Datorită acestui gest, peste 9000 de refugiaţi au intrat în Spania fără acte.

Spania a fost luată prin surprindere de acest gest inamical al Marocului dar s-a repliat rapid, prin trimiterea în teren a 3000 de militari din garnizoana Ceuta şi prin venirea la Ceuta a primului - ministru Pedro Sanchez care a declarat că Spania îşi va apăra până la capăt integritatea teritorială.

Gestul Marocului a avut un ecou foarte dur în opinia publică spaniolă, fiind făcută imediat paralela cu “Martie Verde”, gestul regelui Hassan al II-lea în martie 1975 - invazia pe neaşteptate a Saharei Occidentale.

Spania a gestionat bine această criză care a apărut surprinzător, majoritatea celor care au trecut ilegal graniţa fiind trimişi înapoi, în afară de aproximativ 1500 de minori neacompaniaţi care, potrivit convenţiilor internaţionale în materie de drepturi ale copilului, nu pot fi returnaţi. Guvernul spaniol a ţinut să sublinieze că Marocul este un partener special, iar cooperarea cu această ţară trebuie să continue.

Întrebarea esenţială care se pune este dacă Marocul a reacţionat mai mult decât era cazul în legătură cu prezenţa liderului frontului Polisario pe teritoriul Spaniei. Trebuie adăugat în acest context că gestul regelui Mohamed al VI-le de recunoaştere a Israelului nu a fost privit foarte bine în Maroc. Este foarte interesant de remarcat că deschiderea graniţei cu enclava spaniolă Ceuta a avut loc aproximativ în aceeaşi perioadă cu izbucnirea conflictului între Israel şi palestinieni. Suveranul Marocului a dorit ca gestul său să ia prin surprindere marii actori internaţionali care ar fi trebuit să fie preocupaţi cu rezolvarea situaţiei din Gaza. Calculul său s-a dovedit a fi fost doar parţial corect, din moment ce SUA nu a arătat interes nici pentru situaţia de la graniţa dintre Maroc şi Spania, nici pentru situaţia din Gaza. Totuşi, acest calcul s-a dovedit a fi şi parţial corect, din moment ce opinia publică internaţională a fost preocupată mai mult de evoluţia conflictului din Gaza decât de incidentul din Ceuta. Marocul a premeditat reacţia sa, cunoscând foarte bine scena politică din Spania. Era de aşteptat ca Spania să trimită înapoi pe cei care i-au forţat graniţa dar totodată se putea anticipa că Spania nu va putea face nimic în privinţa minorilor neacompaniaţi, iar preluarea acestora va genera o discuţie politică internă. Aşa cum a anticipat Marocul, întreaga situaţie a fost intens speculată de partidul ultra-naţionalist Vox. De acum înainte, orice va dori să facă guvernul Sanchez în privinţa Saharei Occidentale va fi atent monitorizat şi criticat de Vox. Nu numai Vox a reacţionat dar şi partidul Popular, aflat în opoziţie, care a cerut demisia ministrului de externe. Poziţia de negociere a Spaniei a slăbit astfel considerabil, iar acesta a fost scopul principal al Marocului.

Ceea ce nu a anticipat Marocul a fost reacţia Uniunii Europene. După criza refugiaţilor din 2015, Uniunea Europeană a înţeles că migraţia necontrolată este un factor considerabil de destabilizare politică. UE a apărat Grecia la începutul anului 2020, atunci când aceasta a fost confruntată cu un flux masiv de migranţi din direcţia Turciei. La fel, în 2021 UE a apărat Spania în decizia de a reacţiona prompt la valul de migraţie dinspre Maroc. Această poziţie nu a exclus o alta a UE, cea de a afirma posibilitatea de a fi mediator între Spania şi Maroc în privinţa incidentului Gali şi de a lua iniţiativa de a fi în contact cu autorităţile de la Madrid şi de la Rabat pentru rezolvarea crizei. Spania a fost avantajată în gestionarea crizei sale cu Marocul de prezenţa în poziţia de Înalt Reprezentant pentru PESC al lui Josep Borrell, provenit din aceeaşi familie politică a socialiştilor spanioli ca şi primul - ministru Sanchez.

Odată ce Gali a intrat în reflectorul media, au început să apară şi acuzaţiile la adresa sa în Spania. A fost acuzat de tortură şi detenţii ilegale, precum şi de genocid şi crime împotriva umanităţii, acte îndreptate împotriva dizidenţilor saharieni sau a prizonierilor de război. Grupările pentru apărarea drepturilor omului din Spania şi-au exprimat temerea că Gali, odată externat din spital, va părăsi teritoriul spaniol şi nu va răspunde niciodată în faţa justiţiei. Acuzaţiile nu au fost suficient de bine întemeiate. Drept urmare, judecătorul însărcinat cu acest caz a decis că Gali este liber să plece din Spania, ceea ce s-a şi întâmplat în cele din urmă, destinaţia liderului Frontului Polisario fiind Algeria.

Pentru a rezuma acest incident şi consecinţele sale pentru evoluţia relaţiilor internaţionale, pot fi enunţate următoarele concluzii:

-        Procesul de decolonizare a fost şi este foarte anevoios, în toate situaţiile. Sahara Occidentală ar fi trebuit să urmeze modelul Timorului de Est, în sensul creării unui stat nou, apărut ca urmare a retragerii unei puteri coloniale. Diferenţa dintre cele două cazuri este doar una singură: în cazul Timorului de Est conflictul generat de invazia Indoneziei a fost mult mai intens, cu mai multe victime şi mai mediatizat decât cel din Sahara Occidentală, ceea ce a determinat implicarea mai fermă a ONU în negocierea unei soluţii între părţi. Mediatizarea unui conflict are consecinţe directe în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii cu implicarea actorilor internaţionali care pot avea o intervenţie decisivă.

-        Referendumul care trebuia să aibă ca obiect auto-determinarea poporului saharian din Sahara Occidentală nu a avut loc, deşi a fost prevăzut ca soluţie în acordul de încetare a focului din 1991. În lipsa unui referendum, Marocul şi-a consolidat dominaţia teritorială în Sahara Occidentală, după modelul coloniştilor evrei din Cisiordania.

-        Multă vreme, conflictul a fost regional, implicarea internaţională rezumându-se la cea a ONU care s-a limitat la adopta rezoluţii, fără a lua în calcul o implicare de substanţă, prin prezenţa pe teren. Situaţia din Sahara Occidentală nu a beneficiat de un avocat puternic la nivelul conunităţii internaţionale. Conflictul a căpătat o altă dimensiune după implicarea SUA în 2020 de partea Marocului.

-        Spania a avut o atitudine ambiguă faţă de procesul de decolonizare din nordul Africii: Sahara Occidentală ar fi trebuit să beneficieze de auto-determinare încă din 1975, iar Spania ar fi trebuit să se implice în crearea unei elite politice locale care să facă posibilă dezvoltarea unei identităţi naţionale proprii. În acest moment, este extrem de discutabil ce înseamnă a fi “saharian”. Ar fi fost foarte greu să fie demarat un astfel de proces, câtă vreme Spania susţine suveranitatea sa asupra enclavelor Ceuta şi Melila. Viitorul Saharei Occidentale este legat de apariţia unei soluţii negociate între Maroc, Algeria şi Spania care să ţină cont şi de viitorul acestor enclave.

-        Administraţia Trump a pus un accent exagerat pe normalizarea relaţiilor între statele arabe şi Israel. Pentru a ajunge la acest scop, perfect legitim, a fost făcut un gest care a bulversat total o posibilă soluţie negociată în privinţa Saharei Occidentale. Marea problemă este că actuala administraţie Biden nu doreşte, deocamdată, să se implice substanţial în problemele Orientului Mijlociu, cu atât mai puţin în delicata problemă a Saharei Occidentale. Incidentele din Ceuta arată foarte clar că orice situaţie nerezolvată pe plan internaţional este legată de toate celelalte. Nu i s-a explicat suficient Preşedintelui Biden că o implicare a SUA în cadrul ONU pentru rezolvarea acestui conflict ar fi semnul definitiv al revenirii la respectul dreptului internaţional. Probabil că la Washington (şi la Bruxelles) se consideră că un eventual referendum în Sahara Occidentală ar redeschide discuţia unui referendum în Kurdistan, referendum cu care niciun actor internaţional sau regional nu este de acord în prezent.

-        Situaţia actuală din Sahara Occidentală demonstrează că evoluţia oricărui conflict de acest gen este strâns legată de evoluţiile pe scena politică a statelor implicate. Acordul cu Israel a avut reverberaţii puternice în Maroc pe plan intern, după cum incidentele din Ceuta au avut un impact substanţial asupra scenei politice spaniole. Fără a cunoaşte sistemul politic intern este imposibil a înţelege cum evoluează conflictele pe scena internaţională.

-        Uniunea Europeană ar putea să folosească acest conflict pentru a genera o soluţie viabilă pentrru Sahara Occidentală, cu respectarea dreptului internaţional. La fel ca şi pentru SUA, situaţia Saharei Occidentale este un test şi pentru UE.

-        Incidentele din enclava Ceuta arată că problema refugiaţilor este privită astăzi în mod diferit decât în 2015: Europa a realizat că are nevoie de controlul fluxurilor migraţioniste, fiind mai solidară în prezent cu ţări precum Grecia, Italia sau Spania, aflate în prima linie a acestor fluxuri.

-        Aceste incidente au avut la origine un efect al pandemiei: dacă Gali nu s-ar fi îmbolnăvit, tensionarea relaţiilor dintre Spania şi Maroc nu ar fi avut loc. Covid-19, refugiaţi, auto-determinare, drepturile copilulului, conflicte regionale, referendum, poziţia UE, a SUA - toate aceste elemente au intrat într-un colimator care ne arată cât de legate între ele sunt toate aceste probleme, indiferent de locul unde are loc un astfel de incident.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

4 Comentarii

Omul UnOm
16.06.2021, 15:03:27

De fapt Marocul face parte dintr-o lista de state, alaturi de celelalte din Africa de nord, unde Europa trebuie sa incurajeze regimuri de mana forte in schimbul unui control sever al frontierelor lor. Este cam singurul fel in care se poate controla emigratia ilegala din Africa spre Europa. Altfel, daca statele respective isi deschid granitele, vor fi niste valuri de emigranti care nu vor mai putea fi oprite. Sa ne gandim ca doar Nigeria avea acum vreo 2-3 ani in jur de 200 de milioane de oameni(si populatia lor s-ar putea dubla nu peste mult timp), deci cam jumatate din populatia intregii UE.

-5 (11 voturi)
asasinul asasinat
18.06.2021, 11:42:44

daca ar fi guverne de barbati in europa, nu ar mai fi nicio migratie. facute lagare si toti inapoi. migratie este din cauza ongurilor sorosiste care lucreaza fix ca si mafia.

-1 (11 voturi)
asasinul asasinat
18.06.2021, 11:43:58

nu exista refugiati. nu te poti refugia doar in tarile bogate din europa, este o ineptie. refugiat ai fi in prima tara fara razboi si sunt o multime in africa si asia. exista in schimb planul Kalergi de distrugere a rasei albe pe care soros cu merkel il deruleaza acum.

-2 (8 voturi)
IonIon Codreanu
21.06.2021, 19:56:29

Nun ”marie verde”, ci ”marșul verde” = almasirat alkhadra'

-6 (6 voturi)
Modifică Setările