Fake news versus adevărul alternativ

„Ştiri false“, „adevărul alternativ“, „post-adevăr“ - aceşti termeni au invadat în ultimii ani spaţiul mediatic. Manipularea informaţiilor este la fel de veche ca şi informaţia în sine, dar epoca digitală şi difuzarea instantanee a informaţiilor multiplică efectele. Prin urmare, manipularea se transformă într-o problemă majoră pentru democraţii, în special în contextul crizei de încredere prin care trece.

Articol scris de Tony Pisaroglu

Mai grav este atunci când manipularea se face printr-o campanie coordonată de difuzare a unor ştiri false cu intenţia politică de a face rău şi atunci când este dusă de un stat contra altuia.

Dar care sunt principale cauze individuale şi colective care permit dezvoltarea manipulării de informaţii? La nivel individual, se bazează pe cauze legate de natura umană, de defectele cognitive şi pe o criză a cunoaşterii. Astfel, lenea intelectuală, părtinirea confirmării, fac ca ţintele să fie mai sensibile la manipulare. În plus, ştirile false au adesea o doză mare de surpriză şi noutate, ceea ce le face să atragă mai mult atenţia şi să se răspândescă mai repede decât cele reale. În cele din urmă, criza epistemologică contemporană, bazată pe interpretare greşită, delapidare şi simplificare, consolidează defectele cognitive şi natura umană şi o face mai vulnerabilă la manipulare. La nivel colectiv, criza de încredere în instituţii şi în presă, precum şi revoluţia digitală explică proliferarea ştirilor false. Platformele digitale şi reţelele sociale joacă un rol important în acest domeniu. Entităţile (actorii nestatali sau statele) care manipulează folosesc acest teren fertil pentru a-şi conduce mai bine războaiele informaţionale.

Sunt de notorietate campaniile de manipulare din ultimii ani ale Rusiei. Mijloacele folosite au fost multiple: (autorităţi guvernamentale, ONG-uri, grupuri comunitare, relee religioase, arsenal media). Rusia practică o propagandă „albă“, adică presupusă, la aceasta se adaugă mijloace de propagandă „gri“ (site-uri de conspiraţie...) şi propagandă „neagră“, cu armate de bots şi trolli sau hackeri. Faimoasa „fabrică de trolli“ din Sankt Petersburg, ce poartă numele Institutul de cercetare a Internetului (IRA), este unul dintre aceste mijloace. Rusia îşi adaptează perfect mesajele în funcţie de obiectivele pe care încearcă să le influenţeze. Manipulează informaţiile, nu creează subiecte noi, foloseşte şi amplifică subiectele existente şi clivajele (refugiaţi, revendicări ale comunităţii LGBT, drepturile minorităţilor). Seamănă temeri, îndoieli şi diviziuni. Odată ce mesajul este calibrat şi direcţionat, acesta va fi difuzat utilizând puterea platformelor digitale (Twitter, Facebook, Google, YouTube) şi va amplifica audienţa prin intermediul botsilor sau trollilor. Scurgerile masive de date (Leaks), falsificarea documentelor şi interferenţele electorale sunt, de asemenea, exemple de manipulare a informaţiilor sau încercări de intervenţie.

Diseminate în mod corespunzător pe reţelele sociale, imaginile, citatele şi videoclipurile „lucrate“, trunchiate, scoase din context vor face furori.

Manipularea informaţiei, titlurile şoc, photoshoparea fotografiilor şi manipularea imaginilor video sunt ingredientele pentru a crea o ştire falsă. În epoca digitală, greutatea imaginii este literalmente copleşitoare. Există programe performante pentru retuşarea imaginilor şi pentru realizarea efectelor speciale care nu pot fi distinse cu ochiul liber. Există, de asemenea, un software care poate reproduce dialoguri false cu un eşantion de voce al unei persoane. Accesul facil la aceste instrumente ar putea duce, în cele din urmă, la inundarea reţelor sociale cu videoclipuri fake.

Dincolo de calitatea tehnică a fişierului video sau audio, cheia succesului pentru o ştire falsă constă în viralizarea sa. Diseminate în mod corespunzător pe reţelele sociale, imaginile, citatele şi videoclipurile „lucrate“, trunchiate, scoase din context vor face furori. În vara anului 2017, doi cercetători de la Universitatea Oxford (Samantha Bradshaw şi Philip N. Howard) au publicat un mic manual care enumeră cele cinci tehnici-cheie pentru a stimula viralizarea unei ştiri false şi a o multiplica graţie „tehnicii de trolling“.

Reactivând o veche noţiune, cea de ştire falsă, candidatul la prezidenţiale Donald Trump s-a dotat cu o armă politică redutabilă pentru campania electorală, jucând pe emoţii şi folosindu-se de reţelele sociale. Aceasta este o reţetă simplă, fundamentul unei noi epoci media-politice, cea a post-adevărului sau a adevărului alternativ: un mesaj scurt, elementar şi direct, care se adresează dincolo de intelect.

Exploatarea ştirii false şi a adevărurilor alternative, în principal, reprezintă o parte a unei dinamici politice care vizează ocuparea mass-mediei şi investirea spaţiului public. Adevărul alternativ sau post-adevărul, cum îi mai spun unii analişti, se referă la o zonă gri, unde nu ştim dacă lucrurile sunt adevărate sau false, şi este mult mai periculos decât minciuna.

Folosit pentru prima dată de eseistul american Ralph Keyes, în 2004, acest termen a fost proclamat „cuvântul anului“ în dicţionarul Oxford, în 2016, după Brexit şi alegerea lui Donald Trump - două evenimente parazitate de multe ştiri false.

Celebrul dicţionar Oxford a definit termenul drept o „referire la sau în circumstanţe în care fapte obiective sunt mai puţin influente în formarea opiniei publice decât apelarea la emoţie şi la convingerile personale“. Profesorul de filosofie Timothy Williamson, de la Universitatea Oxford, spune că termenul de „post-adevăr“ denumeşte climatul politic şi cultural în care oamenilor, mai ales politicienilor, le pasă tot mai puţin dacă ceea ce spun este adevărat.

S-ar putea argumenta că propaganda sau manipularea a fost întotdeauna aşa. Dar dicţionarul adaugă că însăşi ideea adevărului a devenit indiferentă şi depăşită. Aici există o ruptură esenţială cu tipul de minciună practicat, de exemplu, în regimurile totalitare.

În sistemele totalitare, combinaţia dintre ideologie şi teroare conduce la construirea sistematică şi coerentă a unui set de idei false, care vin să substitue realitatea. Dimpotrivă, în democraţii, pericolul se află mai degrabă în tendinţa relativismului, „totul merită“. Adevărul alternativ detaşează faptele de realitatea lor obiectivă şi le transformă în opinii contingente pe care oricine le poate susţine drept „adevăr“. Oamenii ajung să creadă informaţii despre care ştiu totuşi că sunt false.

Specialiştii spun că întotdeauna a existat o multitudine de relatări despre acelaşi eveniment. Ceea ce este nou acum este că aceste povestiri pot dobândi o publicitate globală graţie Internetului: pot coexista pe aceleaşi reţele sociale şi, mai presus de toate, oamenii pot confrunta aceste poveşti în timp real. Noutatea constă în decalajul fără precedent pe care această situaţie îl creează, între acest tip de enunţ şi posibilitatea de a verifica, în momentul de faţă, diferenţa cu faptele, aproape în timp real.

Când citeşte o informaţie, o relatare, publicul trebuie să înveţe acum să-şi pună următoarele întrebări: „Este adevărat sau fals?“, „Cine şi pentru ce face acest tip de declaraţie?“

Dar atunci când un guvern produce ştiri false şi are succes, aceasta reprezintă o problemă serioasă pentru democraţie. Când un om de stat rosteşte neadevăruri în cifre şi acestea sunt identificate imediat ca atare, el dă sentimentul că orice spune, nu contează. Cu toate acestea, în dezbaterea democratică, se presupune că, prin discuţii, vom schimba poziţia fiecărui interlocutor şi, astfel, se poate ajunge la o declaraţie adevărată.

Cel care produce cu bună ştiinţă adevăruri alternative nu are grijă să-i convingă pe interlocutori. El încearcă doar să facă punctul de vedere al celorlalţi să dispară, are drept scop, în primul rând, suprimarea opiniei discordante.

Dar ar fi un pic mai uşor şi nedrept să aruncăm întreaga responsabilitate a ştirilor false către reţelele sociale. Dezinformarea exploatează defectele de altă natură: lenea intelectuală naturală, lipsa de gândire critică, tendinţa de a privilegia informaţiile care ne confirmă ipotezele şi ne confirmă poziţiile noastre, arată un raport recent al Centrului de analiză, prognoză şi strategie (Caps) şi al Institutului de Cercetare Strategică al Şcolii Militare (Irsem) din Franţa.

În ultimul timp, guvernele occidentale caută să combată fenomenul ştirilor false prin lege, dar publicul se teme că se poate ajunge la abuz şi la îngrădirea libertăţilor de opinie. De aceea, specialiştii spun că oamenii trebuie să se obişnuiască să deosebească o ştire falsă de una adevărată şi un adevăr de unul alternativ. Pentru aceasta trebuie să facă un minim efort. Când citeşte o informaţie, o relatare, publicul trebuie să înveţe acum să-şi pună următoarele întrebări: „Este adevărat sau fals?“, „Cine şi pentru ce face acest tip de declaraţie?“

Tony Pisaroglu este Vicepresedinte Senior pentru Afaceri Internationale al companiei H5 Strategies.