În lume

articolul anterior articolul urmator

Fantomele din Nagorno Karabakh: Cimitirul caselor albe din Aghdam

46
19 Apr 2021 07:46:04
Iulian Chifu

Am fost în Nagorno Karabakh. Da, în mod formal, oficial, pe linia autorităţilor de la Baku care mi-au făcut o invitaţie la o conferinţă în care m-am întâlnit cu obişnuiţii specialişti din Caucazul de Sud.

În marja conferinţei organizate de Academia Diplomatică azeră, a fost organizată şi această excursie, care a fost punctul de atracţie pentru care cei mai importanţi analişti şi formatori de opinie şi-au lăsat munca în plină pandemie pentru a călători şi a se supune tuturor testelor pentru a ajunge în zona de conflict. Dar experienţa este inedită, am mai trăit-o în Osetia de Sud, Transnistria sau Bosnia-Herzegovina, şi nu poţi fugi de ea. Merită. Iar pentru cine scrie pe conflicte sau relaţii internaţionale, ar fi o impunitate să o rateze. Fireşte, ea trebuie echilibrată cu audierea celeilalte părţi, la Erevan.

Inversarea raportului de forţe, petrolul şi gazul care au adus regiunea înapoi Azerbaidjanului

Nagorno Karabakh este zonă de război încă din 1988. Mai întâi primul război, declanşat în momentele prăbuşirii Zidului Berlinului şi, ulterior, a Uniunii Sovietice, s-a încheiat cu un acord de încetare a focului în 1994 şi cu preluarea de către Armenia a regiunii Nagorno Karabakh locuită majoritar de armeni şi a alte 7 districte azere, toate situate pe teritoriul RSSAzerbaidjan, ulterior a republicii independente Azerbaidjan. Urmarea a fost epurarea etnică a azerilor din regiune, inclusiv din cele 7 districte folosite ca zonă tampon şi distrugerea completă pe alocuri, alteori punerea la pământ a caselor şi clădirilor din regiune.

În 2020, am avut parte de revanşă. În urma unor provocări succesive – Azerbaidjanul pune asta pe nevoia lui Nikol Pashynian de a avea o victorie şi de a câştiga măcar ceea ce pierduse în 2016 predecesorul său – Azerbaidjanul a declanşat acţiunea planificată din timp şi recâştigarea completă a teritoriului său. A făcut-o utilizând tehnologie militară achiziţionată după 15 ani de la inaugurarea conductelor Baku Tbilisi Ceyhan şi Baku Tbilisi Erzerun, ambele aducând venituri importante Azerbaidjanului, care a finanţat armata sa cu mai mult decât întregul buget al Armeniei.

De neînţeles este de ce Armenia, sub diferiţi conducători, nu a încheiat pacea în condiţiile sale, când era în câştig, o pace care ar arăta, după acordurile de la Madrid, sensibil mai bine decât situaţia de astăzi de pe teren. Ambiţia şi încăpăţânarea de la Erevan, sub diferite conduceri succesive, dar mai ales imboldurile puternicei diaspore azere, au făcut ca azi situaţia să fie una de înfrângere totală, deşi frontierele Armeniei ca stat recunoscut internaţional nu au fost afectate niciodată.

Armenia s-a aşteptat întotdeauna că Azerbaidjanul va avea tentaţia de a-şi recupera teritoriul ocupat. De aceea s-a pregătit să se apere. Accesul în teritoriile azere a fost interzis străinilor şi chiar multor armeni care nu aveau treabă cu lucrul pământului, exploatarea resurselor din minele din regiune sau a apei din rezervoarele naturale. Iar principala lovitură militară urma să aibă loc pe direcţia Aghdam, districtul azer cel mai apropiat de linia de demarcaţie de facto de după 1994 şi cel care beneficia de aprovizionarea pe linia de drum cea mai practicabilă în regiune.

Războiul ciudat din Nagorno-Karabakh: O linie Marginot în plin secol 21

Exact în Aghdam am făcut actuala descindere cu formatorii de opinie, la puţin timp după ce diplomaţilor de la Baku li s-au prezentat deja regiunile eliberate, în măsura în care a fost posibil. E adevărat, şi Armenia a încercat o abordare similară, propunând diplomaţilor să vadă partea de Nagorno Karabakh armeană, controlată de trupele ruse de menţinere a păcii, şi să studieze „respectarea drepturilor omului” de către azeri în regiune. Numai că pătrunderea prin coridorul Lachin – pasaj obligatoriu, controlat de ruşi, către Stepanakert – însemna încălcarea teritoriului azer în mod ilegal, fără acordul autorităţilor de la Baku, în condiţiile în care şi trupele ruse vin în regiune prin traversarea teritoriului azer.

Lăsând la o parte atât componenta propagandistică a prezentării cât şi pe cea victorioasă, naturală, pe care o abordează autorităţile azere, vizita şi conţinutul de imagini, informaţii şi mărturii este impresionant. Şi vine, fără nici un fel de forţare, în beneficiul Azerbaidjanului. Pentru că distrugerile sunt enorme, şi am văzut, cu adevărat, ceea ce am numit un adevărat cimitir al locuinţelor în Nagorno Karabakh. Pentru că în Aghdam există cariere de piatră albă, peisajul e cu atât mai trist şi vizibil, odată ce resturile de piatră albă cresc şi răsar din iarbă în locurile în care au existat case, alteori resturile se mai văd, fantomatic, în timp ce piatra a fost furată de aici şi folosită la alte construcţii în zone apropiate, după cum ne spun gazdele azere.

Pe de altă parte, intrarea prin Aghdam a permis să vedem şi modul de structurare al Apărării armene în regiune. Un sistem de tranşee, ca-n Primul/al Doilea Război Mondial, o linie Marginot în plin secol 21, cu puncte de tragere, de comandă, cu zone de odihnă, schimb şi muniţie amplasată, dar o situaţia complet neverosimilă şi neutilizată, în final. Azerii, beneficiari ai unor achiziţii tehnologice militare de vârf, între care celebrele drone, au utilizat armament modern, de deceniul trei al secolului 21, dobândit de la Israel, Pakistan şi mai ales Turcia, echipament care a depăşit şi războiul electronic rus şi capabilităţile împrumutate Armeniei, ce reflectau, în cea mai mare parte tehnica celui de-al Doilea Război Mondial şi a finalului epocii sovietice.

După înfrângerea suferită de Rusia – prin Companiile sale Militare Private, e adevărat – în Libia, acolo unde capabilităţile sale radio-electronice s-au dovedit neputincioase în faţa dronelor ruse, era evident că acelaşi nivel tehnologic nu avea cum să funcţioneze în Nagorno Karabakh. Diferenţele tehnologice sunt evidente. Ba chiar un coleg turc îmi spunea că Ministerul Apărării turc aşteaptă un răspuns de la omologii români în privinţa producţiei/livrării de drone către ţara noastră. Ştiu că există deja discuţii avansate cu Compania israeliană Elbit care să producă aceste drone în România, dar cred că unele componente tehnologice ale Turciei sunt interesante şi de evaluat.

Imaginaţi-vă, deci, linii succesive de apărare cu tranşee, inclusiv anti-tanc, plasate pe zeci de kilometri. Aici s-au aflat, în Aghdam, peste 10.000 de soldaţi armeni, dacă e să-l cităm pe premierul Pashynian, care a spus că, dacă nu oprea războiul prin Declaraţia tripartită din 10 noiembrie – ceva mai mult de un acord de încetare a focului, subliniază azerii – mureau cei 10.000 de armeni capturaţi între fronturi în Aghdam. Pentru că azerii au ocolit şi abordat preluarea districtelor lor ocupate de armeni de jur împrejur, cu precădere prin sud. Ştiau ce-i aşteaptă la Aghdam, şi au vrut să evite vărsarea de sânge inutilă, aşa că au mers pe eficienţă maximă abordând frontul prin sud şi marşând pe obiectivul de a ajunge la Lachin şi în Shousha, capitala tradiţională a Nagorno – Krabakhului azer, de unde domină toată valea şi pot prelua în orice moment zona de nord locuită de armeni şi protejată de ruşi.

Realităţile flagrante de pe teren: mine, războiul de tranşee, distrugeri masive

Instrumentele de apărare a teritoriilor de către armeni rămân, deci, din istoria interbelică, de unde şi evidenţa lipsei de capacitate de apărare, mai ales în câmp deschis cum e cazul în Aghdam. Astfel, sistemul de tranşee e cvasi-inutil, mai ales când regiunea e înconjurată şi e nevoie să te aperi din două părţi. Deci cei lăsaţi în spate erau pradă sigură dronelor, artileriei şi acţiunilor azere. Totuşi, a rămas un instrument extrem de periculos şi discutabil: minele anti-personal.

Am intrat în Nagorno Karabakh protejaţi de trupele speciale (ale Internelor) – am mai trăit asta în Osetia de Sud, în drumul sub tiruri spre Tamanrasheni – iar în zonele critice, precum Moscheea din Aghdam, am fost însoţiţi chiar de militari. Principala preocupare a gazdelor era să nu iasă careva în afara ariei verificate pentru a nu călca pe o mină. Într-adevăr, asta e marea problemă a reconstrucţiei: deminarea. Sunt câmpuri de mine istorice, puse în apărare după preluarea teritoriilor. Acestea sunt marcate pe hărţi, dar care nu au fost înmânate de armeni azerilor tocmai pentru a avea o monedă de schimb.

Apoi există câmpuri de mine plasate de comandanţi locali, în baza nevoilor proprii, pe care nu le-a mai cartografiat nimeni. În fine, la retragerea din zonă, când aveau 10-14 zile pentru a pleca, trupele armene au mai minat şi alte locuri, de data asta special pentru a îngreuna eliberarea teritoriului şi a avea cât mai multe victime civile, care să blocheze revenirea refugiaţilor şi persoanele strămutate intern în Azerbaidjan. Minele au făcut peste 100 de victime, cu precădere civili dar şi din echipele şi companiile de deminare, dintre care 20 de morţi. Iar problema mersului în grup este că, dacă unul singur calcă pe o mină, explozia îi mătură şi pe cei de lângă el. Era cea mai mare problemă a deplasării.

Fireşte că partea azeră a limitat la maximum riscurile. Dar tot am intrat printre ruine, am văzut diferite construcţii istorice, cimitirul din Aghdam unde fuseseră înmormântate victimele masacrului de la Kojali(comparat cu epurarea etnică de la Srebrenica şi numit genocid de către azeri) acolo unde şi semnele mormintelor au dispărut, fiind refăcute cu greu. Apoi moscheea din Aghdam rămasă în picioare dar, din păcate, folosită ca punct de observare şi de reper pentru artileria armeană, şi ca staul pentru animale, inclusiv porci, de către partea armeană. Cu noi se afla o angajată a Crucii Roşii, care fusese în regiune cu 25 de ani mai devreme şi se ocupase de prezervarea sitului moscheii, inclusiv dând animalele afară şi punându-le într-un ţarc, respectiv a împrejmuit moscheea pentru a nu se mai intra acolo.

Marile mistere ale ocupaţiei armene în Nagorno Karabakh

Fireşte că sunt multe lucruri nespuse şi greu de restabilit factual după 30 de ani. Totuşi câteva sunt flagrante. Mai întâi de exemplu, lipsa cvasicompletă a urmelor de conflict: urme de obuze în clădiri, de gloanţe, în cele care mai sunt în picioare sau în resturile celor distruse. E greu de spus cine şi cum a distrus clădirile? A fost tir de armament greu? Au avut loc lupte? Atunci, dacă a fost linişte, cine a distrus şi cum aceste clădiri?

Există două ipoteze despre care am aflat. Prima, era finalul retragerii în debandadă a armatei azere, în 1994, înainte de armistiţiu, şi nu s-au dus lupte. Armata armeană a pătruns fără mari probleme în regiune. La recâştigarea teritoriului, în noiembrie, trupele armene s-au retras şi au fost lăsate să revină în ţară, deci din nou, nu au avut loc lupte. Cea de a doua, au fost lupte în 1994, dar urmele nu se mai văd, armenii au eliminat urmele pentru a nu se putea determina tipul de arme utilizate, au ridicat obuzele şi gloanţele, nu a mai rămas nici o urmă pentru că au fost şterse.

Am fost în Bosnia Herzegovina şi am văzut urmele de distrugeri, păstrate minuţios de bosniaci chiar şi la 10 ani de la război, pentru a exhiba pentru vizitatorii ce veneau de la aeroport urmele şi costurile. Apoi acestea au dispărut, la modernizarea şi refacerea clădirilor din oraş. Am văzut aceste urme în multe locuri, în Macedonia de Nord, în zona ocupată şi controlată de UCK, în 2001, cu clădirile încă fumegânde. La Aghdam nu am avut nimic de felul acesta. Din contra. Nici o urmă pe nici o clădire. M-am uitat cu atenţie la cele rămase în picioare. Da, oricine putea lua distrugerile ca fiind rezultatul unor bombardamente. Doar că nu mai existau urmele. Au dispărut sau nu au fost niciodată.

Rămâne marea întrebare: atunci cum au fost distruse clădirile din Aghdam? Cu buldozerul? Nu sunt urme de nivelare. Doar pietrele albe răspândite de jur împrejur. Ca şi cum au fost smulse din cladiri, una câte una, şi risipite pe pământ. Apoi unele au fost luate, pentru că cele rămase nu explică diferenţele între grandoarea clădirilor unor oraşe şi sate şi numărul relativ redus care mai rămăseseră în ruine şi sunt risipite pe câmp.

Dar poate cel mai mare mister este cel al greşelilor de tactică. De ce s-a aşteptat Armenia la un atac pe o singură direcţie? De ce credea că azerii nu ştiu să lupte? De ce nu a fost atentă la achiziţiile de armamente moderne – pe care le cunoşteau sau nu, dar le intuiau prin dimensiunea bugetului militar? Oricum a fost vorba despre o greşeală teribilă de calcul. Şi asta s-a întâmplat anterior lui Pashynian, când la conducerea statului s-au aflat oameni proveniţi din Nagorno Karabakh sau care şi-au clădit carierele legat de războiul din Nagorno Karabakh. Cu atât mai grav că nu au sesizat că trebuie să dezescaladeze conflictul, să-şi marcheze câştigurile momentului şi să iasă din joc, nicidecum să accentueze conflictul. Sau să ajungă, cum a fost cazul, la înfruntare directă.

Expoziţia învingătorilor de la Baku. Nevoia generozităţii şi gestiunea potrivită a euforiei victoriei

După defilarea învingătorilor la Baku, nivelul patriotic al populaţiei azere a crescut dramatic. Steaguri azere, dar şi israeliene, turce şi pakistaneze, au fost fluturate atunci, iar azi sunt afişate în vitrinele restaurantelor şi magazinelor din Baku, să le vadă toată lumea. Ba chiar un prieten israelian care ne însoţea părea jenat de asocierea steagurilor, iar prezenţa iraniană între vizitatori nu-l făcea mai încrezător. Totuşi, aceasta e realitatea momentului şi azerii sunt recunoscători tuturor celor care i-au sprijinit.

La Baku, în mijlocul oraşului, Ilham Aliev a creat, practic peste noapte, un muzeu, o expoziţie a capturilor de război din Nagorno Karabakh. Am vizitat expoziţia, care mi-a lăsat un gust amar de neadecvare în luptă a armenilor, văzând tehnica capturată. Tehnică veche, în cea mai mare parte de perioadă sovietică târzie, multă din al doilea război mondial. Puţină tehnică era din complexul militar industrial rus recent, mai ales rachetele Tochka U şi Smersh, de la intrarea în complex, utilizate pentru a distruge case şi ucide civili, în interiorul Azerbaidjanului, în Ganja şi Barda, în încercarea Armeniei de a stopa ofensiva azeră din Nagorno Karabakh.

Iar principalul exponat al Muzeului, unii spuneau chiar motivul pentru care există muzeul, este racheta Iskander M capabilă de a livra încărcătură nucleară, neexplodată (despre care am mai vorbit deja, vezi aici), pusă sub sticlă chiar la intrarea în parc, pentru a demonstra că ruşii au livrat armenilor capabilităţi ilegal şi că armenii le-au şi folosit, dacă nu cumva cei care au manevrat şi lansat racheta capturată nu erau chiar ruşi. O dispută diplomatică în curs, care îi implică pe preşedinţii Putin şi Aliev, dar şi pe miniştrii apărării, totul pentru a obţine avantaje şi concesii în negocierea statutului şi mandatului trupelor ruse în Nagorno Karabakh, respectiv controlul azer asupra frontierei, la Lachin.

Fireşte criticile au fost multiple, mai ales vizând prezenţa unor manechine printre tancuri şi exponate, întruchipând soldaţii armeni. Sau cineva a exploatat uniformele cu care erau îmbrăcate manechinele – în variantă similară Muzeului Madame Tussauds – care ar putea fi luate de la victime, de pe cadavre. Nu era cazul, probabil şi azerii, şi armenii, au numeroase uniforme ale celuilalt, apoi au fost capturate depozite de arme şi cazarmament de către azeri, de unde au ridicat aceste efecte. Şi nici o asemenea uniformă nu era pătată, nu avea urme de război, erau mai degrabă complet noi. Deci presupunerea nu se justifică, este o exagerare.

Fireşte că azerii au acum două probleme: gestionarea victoriei şi, mai ales, a euforiei învingătorilor. Iar lucrul acesta e întotdeauna foarte dificil. Mai întâi pentru că învingătorul real trebuie să fie generos, să nu-şi umilească înfrântul. Dar regulile cavalereşti nu sunt şi regulile logicii războiului, iar suferinţa şi umilinţa îndurate de azeri se răzbună astăzi. Apoi, în cazul euforiei victoriei, iar suntem în contextul unui proces psihologic natural, deci dificil de gestionat în primă fază. Poate înţelepciunea celei de a doua faze a situaţiei post-conflict poate fi de utilă în această direcţie.

Realitatea integrării noilor cetăţeni armeni în societatea azeră: nişa pentru România şi Uniunea Europeană

Pe de altă parte, o altă problemă majoră e cea a armenilor capturaţi de către azeri după momentul închierii armistiţiului, prin Declaraţia din 10 noiembrie, şi după termenul limită de retragere a trupelor din regiunile azere. Rezultatul nu vine de la armeni care nu au reuşit, din lipsă de timp, să se retragă, ci din trupe speciale introduse de armeni prin munţi pentru a marca că ar fi controlat şi alte zone din Nagorno Karabakh. Azerii au capturat peste 62 de armeni, pe care i-au declarat terorişti şi nu prizonieri de război şi i-au deferit justiţiei. Un alt instrument important de negociere.

Oricum, azerii au, la această oră, toate instrumentele la dispoziţie. Mai întâi pe teren, dacă reuşesc să preia controlul frontierei, evită repetarea erorilor din celelalte conflicte îngheţate, din Georgia, Republica Moldova sau Ucraina. Apoi trupele ruse de pe teren pot fi oricând transformate, din cauza raportului de forţe, în trupe ostatice azerilor şi turcilor, nicidecum trupe de ocupaţie care blochează preluarea controlului pe zona de nord a Nagorno-Karabakhului. În fine, juriştii azeri deja studiază oportunităţile declanşării unui potop de procese, unele pentru crime de război ale armenilor – în primul sau al doilea război din Nagorno Karabakh – altele pentru despăgubiri pentru distrugerile suferite în război. Şi aici, precedentele din justiţia internaţională nu sunt deloc favorabile armenilor.

Azerbaidjanul a repurtat o victorie indiscutabilă şi şi-a restabilit teritoriul, în cea mai mare măsură. Acest lucru are efecte majore la nivelul populaţiei. Am văzut familii care şi-au pierdut copiii chiar în acest conflict, cu ochii în lacrimi, văzând tehnica din muzeu şi salutându-l pe Aliev şi pe liderii statului azer, care se bucură astăzi de încredere majoră. Apoi Azerbaidjanul are forţa economică pentru a reconstrui infrastructura, clădirile, drumurile, a pregăti un nivel de viaţă normal cetăţenilor săi care se vor întoarce în teritoriile ocupate. Totuşi un lucru rămâne complicat şi greu de soluţionat: reconstrucţia coeziunii societale şi reintegrarea noilor cetăţeni etnici armeni din nordul Nagorno Karabakh în societatea azeră. Şi buna vecinătate cu Armenia.

Strategia oficială azeră este Conflictul s-a încheiat. Deci nu mai e nimic de soluţionat, ci doar de reconstruit. Dar mai întâi trebuie construită pacea, şi aceasta să fie sustenabilă, apoi trebuie reconstruită societatea. Şi aici e rolul UE şi, de ce nu, al României. Pentru că clădirile şi drumurile sunt lesne de construit cu bani, dar sufletele şi încrederea oamenilor mai puţin. Iar pentru asta, cunoaşterea şi modul empatic şi generos de abordare e necesar.

Dacă la reconstrucţie, Azerbaidjanul aşteaptă propunerile UE şi ale statelor membre, şi distribuie cu generozitate, dar şi cu parcimonie, contracte companiilor provenind din statele care l-au susţinut, în materie de reconstrucţie societală, drumul e mai lung. Există precedente, armeni trăind bine- mersi în Azerbaidjan(inclusiv sora fostului şef de stat major armean) iar la linia de demarcaţie armeni care au rămas pe teritoriul azer şi sunt ajutaţi de instituţiile umanitare azere. Dar, în Nordul Nagorno Karabakh, reconcilierea va fi mai dificilă chiar şi comparativ cu relaţia de bună vecinătate cu Armenia.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

46 Comentarii

Utilizator Adevărul
19.04.2021, 07:57:55

Comentariu considerat abuziv.

Utilizator Adevărul
19.04.2021, 09:07:51

Comentariu considerat abuziv.

profesoru
19.04.2021, 08:03:42

Articol in general corect și echilibrat, o premieră pentru maestrul Chifu. De semnalat însă o chiftea aici: ”Apoi trupele ruse de pe teren pot fi oricând transformate, din cauza raportului de forţe, în trupe ostatice azerilor şi turcilor” - nu se poate, deoarece Azerbaijanul e vecin cu Rusia. Dacă azerii ar încerca așa ceva, Rusia ar pulveriza obiectivele militare din Azerbaijan prin lovituri cu aviația, rachetele și flota de pe Mare Caspică (Baku e port la Marea Caspică).

-5 (13 voturi)
Utilizator Adevărul
19.04.2021, 08:21:35

Comentariu considerat abuziv.

Utilizator Adevărul
19.04.2021, 08:09:16

Comentariu considerat abuziv.

Vezi toate comentariile (46)

Modifică Setările