Fuga către nicăieri

Situaţia relatată de mass-media cu refugiaţii care se agaţă de orice punct posibil pentru a înainta către Vest ar trebui judecată cu celeritate. Cu precădere U.E ar trebui să fie cea care să ofere soluţii având în vedere că emigranţii depun eforturi pentru accederea între graniţele sale. România, din punctul de vedere al siguranţei, traversează o perioadă pozitivă, noi suntem oarecum protejaţi, suntem sub umbrala NATO şi membrii ai U.E.

Conectaţi în mare parte doar la ştirile interne ne îndreptăm rareori şi temporar atenţia la câte un eveniment cu un impact semnificativ. Ca cel al crizei refugiaţilor. 

Semnalele venite dinspre Turcia nu au fost luate în considerare de către europenii parcă prea preocupaţi cu tot felul de probleme. Nici când războiul se află la porţile sale, liderii statelor care au „rezolvat” problemele Orientului Apropiat nu oferă o soluţie viabilă.

Turcia s-a implicat activ în dezvoltarea relaţiilor cu statele din Orientul Mijlociu. Dupa 2010 aproape şi-a dublat numărul ambasadelor, consulatelor, institutelor culturale în zonă. Fiind un stat puternic, stabil, era imperios necesar pentru politica turcă să caute punţi pentru a deveni vioara I în Orient. Avea si premise favorabile! Fraţii musulmani! Statele Unite au interese, ruşii la fel,  europenii şi chinezii de asemenea. Turcii în primul rând promovau aceeaşi cultură, mentalitate şi foarte important aceeasi religie. Aşa a apărut modelul turc! Turcia un stat model pentru lumea arabă!

Cu toate acestea statele cu interese în zonă au adus în mass-media ceea ce nu era greu de observat. Turcia încerca să-şi redobândească rolul din trecut avut de Imperiul Otoman. Cu toate că nu mai este un secret, turcii ca naţie ar trebui să înveţe din istorie şi să caute să fie cum nu stă în firea lor. Mai exact printre caracteristicile acestui popor enumerăm entuziasmul, încăpăţânarea, încrederea în sine şi lipsa răbdării! Acestea amestecate au dus la anularea sintagmei: ” zero probleme cu vecinii” în “atâţia vecini, atâtea probleme”.

Şi în acest moment există ţări prinse sau eşuate graţie revoluţiei arabe şi anume Egipt, Siria, Liban, palestinienii şi cele care se amestecă în treburile lor: SUA, Iran, Arabia Saudită, Qatar, Turcia şi Israel (nu neaparat în ordinea scrisă).  Potrivit graficului de mai jos Iranul îl susţine pe preşedintele Siriei, Bashar al-Assad, iar ţările din Golf sunt împotriva sa. Assad este împotriva Frăţiei Musulmane. Frăţia Musulmană şi Barack Obama erau împotriva generalului Sisi. Statele din Golf erau pro generalul-Sisi. Iranul este pro Hamas, însă Mişcarea Hamas susţinea Frăţia Musulmană. Barack Obama susţinea Frăţia Musulmană, în timp ce Mişcarea Hamas este împotriva Statelor Unite.

“Problemele” Turciei au fost Maroc, Libia, Egipt, Siria, Israel, Iran şi încă sunt. Sunt pentru că interesele sale au fost deja anulate. Nu întâmplător pe străzile din Turcia au fost organizate mitinguri de protest pentru Mohammed Morsi şi Frăţia Musulmană acum nu multă vreme.

Conflicte mai vechi, mai noi au fost susţinute de Turcia. Turcia a riscat mult. Iar azi trebuie să facă faţă atât problemelor interne cât şi cele de la graniţa sa.

Turcia a primit aceşti emigranţi. Acum un an mass-media turcă semnala că pe teritoriul său sunt deja 1 500 000 iar numărul lor va creşte. Rămaşi fără soluţii aceşti sirieni se văd nevoiţi a-şi părăsi casele şi pleca cu gandul la supravieţuire. Tot media turcă anuntă că în prima etapă au venit sirienii, apoi cei din Iraq şi probabil în viitorul apropiat cei din Iraqul de Nord.

 Creşterea puterii armate a kurzilor, susţinerea şi consolidarea fortelor aşa zisului Stat Islamic chiar de către Turcia (conform unor agenţii de presă), indiferenţa cu care este tratat regimul Assad fac din această zonă una de conflict. Parcă indiferenţa forţelor responsabile devin complicele acestor regimuri barbare.

Turcia este prinsă între alegeri, conflictul cu PKK, între polemicile şi reproşurile dintre Republicani şi Naţionalişti, dintre neînţelegerile partidului lui Erdogan şi nou intratul HDP în Parlament (cel al kurzilor), dintre dilema care planează asupra kurzilor şi a liderului lor Selahattin Demirtaş sau Abdullah Öcalan.  În toată această perioadă nefastă pentru turci, care se pare că se vor confrunta şi cu o criză economică după cum declară specialiştii economici, problema refugiaţilor este pasată. În fond europenii şi Statele Unite au contribuit într-un fel sau altul la această situaţie, ei să rezolve problema. Acesta este răspunsul liderului turc. ”Nenorociţii” care vor să ajungă în statele nordice sau Germania să se poată duce.

Dincolo de confortul nostru european şi de aroganţa caracteristică ar trebui să vedem cauzele şi nu efectul acestor oameni care şi-au vândut tot ce aveau pentru a putea scăpa dintr-o zonă de conflict permanent. Acei oameni s-au legat de „sperantă” şi cu această idee utopică şi-au propus să ajungă in vest. Acel vest atât de bine văzut de zona săracă a lumii.

Majoritatea dintre aceşti deveniţi imigranţi sunt oameni educaţi, cu profesii, cu meserii, oameni  de o condiţie decentă care s-au trezit într-o zonă de război. O zonă de conflict, o zonă în care a apărut Statul Islamic cu ale lor aberaţii sau în vecinătatea acestor bestii. Cu siguranţă sărăcia devine principala caracteristică a acestor oameni. În aceste condiţii când viaţa atârnă de şansă iar dacă ai ghinionul de a fi ucis rămâi doar în memoria apropiaţilor, singura soluţie rămâne fuga. Frica şi teama pentru protejarea propriei familii te fac să alergi către nicăieri cu preţul a orice.

Astfel, mii de fugari au ajuns pe fundul Mării Mediterane. Alţii aleargă către Vest prin Balcani. De ce oare nu merg către Occident prin Tunisia, Algeria sau Maroc nu pot pricepe. State ca Libia, Algeria, Maroc par mult mai simplu de tranzitat decât statele din Balcani. Cu siguranţă că reuşita ajungerii în state ca Germania sau Suedia nu le conferă liniştea.

Ruperea de trecut, de ţară, de mediu social în care au evoluat nu poate fi ştearsă din memoria colectivă. Cu siguranţă responsabilitatea acestor drame o poartă principalele state din U.E cât şi Statele Unite. Altfel cum putem explica interventia NATO în Libia dar tolerarea războiului din Siria cât şi indiferenţa cu care se observă doar dezvoltarea Statului Islamic?

Nu ar fi mai util ca aceşti emigranţi să fie preluaţi de către Statele Unite sau Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie dacă aceste puteri nu se implică în rezolvarea situaţiei? De ce trebuie state ca Grecia, Serbia, Bulgaria să suporte aceste mii de refugiaţi, având în vedere că au o situaţie precară economic? Mai mult, acestea nu au nicio legatură cu nenorocirea acestor oameni.

Vedem că Amnesty International acuză Serbia şi Macedonia de rele tratamente aplicate imigranţilor. Cum ar fi tot statele periferice sunt de vină. Până atunci statul granită Schengen, Ungaria s-a apucat de construit un gard. Azi blamăm zidul Berlinului pe care-l considerăm o aberaţie dar la graniţa Europei construim un altul. Şi observăm că modelul unguresc este adoptat şi de alte state de graniţă.

Imaginile cu lupta acestor oameni de a se urca şi a prinde un loc într-un tren, tranzitarea acestora cu trenurile închise pentru a nu se putea coborî mi se par dezolante şi arată că nu învătăm mare lucru din istoria nu foarte îndepărtată.