Geopolitică aplicată (episodul 01): Dilema de dincolo de coapsa goală a femeii (de marmură)

Vizita iranianului Rohani nu este, deocamdată, business as usual. Iranul e capabil de boacăne (precum devastarea recentă a unor spaţii diplomatice saudite), dar şi de surprize plăcute (pe care le dorim).

De regulă, nu dau replici textelor publicate în blogurile Adevărului, din mai multe motive. Principalul este acela că platforma e un spaţiu de idei efervescent, cu propria sa dinamică, iar farmecul amalgamului de nume şi teme de aici tocmai în aceasta constă: în oferta largă pe care o propune, în care se regăsesc marote şi conspiraţii sau, dimpotrivă, informaţii şi interpretări interesante.

1. Care e problema? Voi face acum o excepţie, pentru că autorul este un coleg de idei dilematice, iar subiectul e unul care mi se pare a avea bătaie mai lungă. Autorul, Mircea Vasilescu, e un bun cunoscător al mediului intelectual şi jurnalistic italian & european, iar textele sale, de mulţi ani, sunt o pledoarie constantă pentru valoarea culturii şi eficienţa bunului-simţ. Într-un text publicat aici pe 27 ianuarie a.c., Mircea Vasilescu deplângea acoperirea cu cutii de pânză a statuilor antice din Muzeul Capitoliului – unde prim-ministrul italian Matteo Renzi l-a primit pe preşedintele iranian Hassan Rohani în ziua de luni 25 ianuarie a.c. M.V. comenta mai pe larg incidentul şi îşi încheia reflecţia astfel: “Cum să accepţi să acoperi statuile uite-aşa, că vrea cineva (indiferent cine-ar fi)? E ridicol!”.

Poate că Mircea are dreptate. Eu propun, totuşi, o altă lectură a evenimentului. Şi o fac ca pledoarie pentru un pragmatism (realpolitik) despre care istoria ne arată că, pe termen mediu şi lung, nu e niciodată perdant. Iar Occidentul (încă mai) conduce astăzi lumea tocmai pentru a ştiut să presare sarea pragmatismului în orice sos al idealismului de circumstanţă.

2. Protocolul media al vizitei. Vizita în Europa a preşedintelui Rohani nu este un eveniment obişnuit. De exemplu, preşedintele Iohannis a vizitat Franţa în noiembrie 2015, iar premierul Cioloş l-a urmat în ianuarie a.c. ‒ dar aceste vizite sunt unele între parteneri (din fericire), ele oferă rar potenţiale scandaluri şi mai rar titluri de primă pagină. La fel ar fi stat lucrurile dacă la Roma ar fi venit cancelara Merkel sau britanicul Cameron. Ar fi business as usual. Ei bine, vizita iranianului Rohani nu este, deocamdată, business as usual. Iranul e capabil de boacăne (precum devastarea recentă a unor spaţii diplomatice saudite), dar şi de surprize plăcute (pe care le dorim).

Pentru cei realmente interesaţi, să vedem cum se pregăteşte o astfel de vizită (cei care cred în teoriile conspiraţiei mai bine nu vor citi continuarea – oricum vor fi dezamăgiţi). Echipele de protocol ale oaspetelui şi ale gazdei stabilesc totul în privinţa agendei. După informaţiile de care dispun, statuile din Capitoliu nu au fost învelite pentru că s-ar fi ruşinat Rohani să vadă goliciuni de femei de marmură (iranienii sunt mai sofisticaţi decât credem!), ci pentru a reduce riscul unor fotografii cu potenţial de scandal. Ca să înţelegem mai bine: aduceţi-vă aminte de o anume fotografie a ex-preşedintelui Emil Constantinescu în care, în spatele capului său, se văd patru litere (bănuiţi care) dintr-un panou pe care scria “POPULARĂ”. Între noi fie vorba, a fost o dovadă de crasă lipsă de eleganţă la adresa unui preşedinte (chiar şi ex-) al României; dar fotograful cu siguranţă şi-a vândut poza foarte repede.

Am dat acest exemplu doar pentru a explica temerile oricărei echipe de protocol. O eventuală fotografie a preşedintelui Rohani trecând prin faţa unui corp de femeie cu ceva nuditate, chiar şi de marmură, nu l-ar fi ajutat cu nimic în lupta sa politică de acasă (vezi mai jos). La fel o eventuală fotografie a lui Rohani lângă o sticlă de vin Bordeaux – el, preşedintele unui stat islamic! Aşadar, protocolul italian a avut de ales: putea ori să restricţioneze accesul presei/fotografilor/cameramanilor la evenimentul primirii (ceea ce ar fi fost un atentat la libertatea presei, tocmai în ţara care a dat noţiunea de paparazzo!), ori putea să acopere un fragment de interior prin care preşedintele iranian urma să treacă – ceea ce s-a întâmplat. De ce nu s-a ales un alt decor, un palat fără nuditate? Din simplul motiv că politica lucrează cu simboluri: există centre ale puterii (politice sau culturale) în fiecare stat. În România, Palatul Victoria trimite la ideea de premier, iar Cotroceniul la ideea de preşedinte; dar dacă vrei să înţelegi ceva din tradiţia noastră, vei merge la Muzeul Satului – şi nu la Palatul CEC-ului. La fel este şi în Franţa (Élysée e reşedinţa oficială a preşedintelui, Matignon e reşedinţa oficială a premierului, Luvrul este epicentrul cultural) sau în alte state. În Italia, Muzeul Capitolin e o comoară naţională – şi, dacă nu mă înşel, cel mai vechi muzeu din Europa. Primindu-l acolo, premierul Renzi a vrut dea un caracter cultural unei vizite pentru care oricum urma să fie criticat de către opoziţia de dreapta (acesta e rolul opoziţiei într-o democraţie) şi totodată să arate unui iranian (id est: şeful unui stat ai cărui strămoşi ahemenizi se luptau acum 2500 de ani cu grecii la Thermopile etc.!) cât de valoroasă este cultura italiană. Două precizări aici:

i) potrivit protocolului prestabilit, Renzi şi Rohani au fost fotografiaţi împreună lângă statuia ecvestră a împăratului roman Marcus Aurelius – iar statuile nud din apropiere sunt cele care au fost acoperite cu panouri de pânză albă, din motivul explicat mai sus;

ii) protocolul italian a mai făcut ceva similar în octombrie 2015, la o vizită în Florenţa a prinţului moştenitor Mohamed bin Zayed bin Sultan, din Abu Dhabi – atunci, o anume statuie nud semnată de Jeff Koons (fostul soţ al Ciocciolinei – dacă vă spune ceva!) a fost discret izolată cu un cordon[1]. De ce? Pentru ca prinţul arab să nu fie pozat lângă ea.

Deci: miza de acum nu a fost dacă roşeşte sau nu H. Rohani văzând o statuie nud de marmură – ci grija de a nu-l pune în genul de situaţie pe care o aminteam mai sus. Într-o epocă în care o imagine jenantă furată cu un telefon mobil poate ajunge instantaneu pe toată planeta şi poate zace prin servere vreme de ani de acum încolo, orice om politic devine FOARTE precaut. Oricare dintre dvs., dacă aţi fi lucrat pentru protocolul lui Rohani, aţi fi făcut la fel.

3. Contextul geopolitic al vizitei. Vă propun câteva idei dintr-un tablou de ansamblu al relaţiei lumii occidentale cu ţara lui Rohani.

i) Iranul este din 1979 o republică islamică – în urma unei revoluţii care a dat peste cap întreaga tablă de şah a Orientului Mijlociu şi a intereselor occidentale şi/sau sovietice acolo;

ii) Iranul (principala putere a islamului şiit) este văzut drept marele inamic de către o parte a lumii sunnite (o să revin altădată asupra acestei sciziuni şi asupra consecinţelor sale în tot ce se petrece acum);

iii) Societatea iraniană (cu peste 80 de milioane de locuitori - de patru ori populaţia României, pe o suprafaţă de trei ori mai mare decât a Franţei) este una complexă, chiar dacă acolo funcţionează, de 37 de ani, o dictatură religioasă: există bărbaţi şi femei ultrahabotnici, cu toate accesoriile exterioare ale credinţei, după cum există şi organizaţii feministe (apar sau dispar în funcţie de evoluţia politică internă) sau bărbaţi care beau alcool în media anuală a unui european;

iv) Dincolo de importantul aspect religios, Iranul are nu numai o veche cultură, ci şi un sentiment imperial foarte puternic – ceea ce, din perspectiva noastră, ca români, nu-i nici bine şi nici rău; doar că noi, nefiind vreodată imperiu, nu înţelegem prea bine această paradigmă;

v) Hassan Rohani este, din iunie 2013, preşedintele Iranului. A fost, atunci, singurul candidat moderat, alături de alţi cinci candidaţi conservatori ‒ dar iranienii l-au ales din primul tur, cu 51% din voturi[2]. Biografia sa anterioară (vreme de 14 ani secretar al Consiliului Securităţii Naţionale iranian, printre altele[3]) şi faptele sale recente îl recomandă drept un reformator. Pentru lumea liberă el este “faţa frecventabilă a Iranului” (cum îl numea în aceste zile Le Monde) şi e oricum de preferat unui preşedinte gen populistul Mahmud Ahmadinejad (2005-2013), care a blocat reformele interne şi a acutizat relaţiile externe ale ţării sale;

vi) în iulie 2015, Teheranul a semnat la Viena un “acord nuclear” cu P5+1 (ţările din Consiliul de securitate al ONU plus Germania), acord care, în măsura în care va fi respectat, va readuce Iranul în rândul ţărilor credibile şi ‒ spuneam ‒ frecventabile;

vii) Rohani are partizanii săi în Iran, ca şi cuveniţii contestatari (destui!). La finalul lui februarie 2016, în Iran vor fi alegeri legislative. Cu atât mai mult, orice fotografie stânjenitoare pentru Rohani nu ar ajuta tabăra reformatoare;

viii) ultima vizită la Roma şi Paris a unui preşedinte iranian s-a petrecut în 1999, într-o atmosferă cu mult mai reţinută decât azi  ‒ preşedintele de atunci, Khatani (1997-2005), era tot un reformator. De ce vizita de acum este mai importantă? Să o recunoaştem, în spiritul realpolitik de care vorbeam: lumea occidentală şi Iranul au un inamic comun – aşa-numitul “Stat islamic”, care este o excrescenţă nefericită a salafismului sunnit radicalizat. Criza din Siria (în care Iranul şi Rusia sunt principalele forţe din spatele lui Başar Al-Assad), ca şi alte alte dosare ale Orientului Mijlociu (Hezbolah-ul din Liban, Hamas-ul din Gaza etc.), nu vor putea fi soluţionate durabil fără un acord cu Iranul;

ix) pe de altă parte, Iranul are o reală nevoie de o reconciliere cu Occidentul. Economia locală este în haos, după 10 ani de sancţiuni venite din partea Naţiunilor Unite şi Europei (sancţiunile SUA sunt mai vechi) – sancţiuni care au fost ridicate în bună parte pe 16 ianuarie a.c., ca urmare a “acordului nuclear” de anul trecut[4];

x) în fine, rămâne de judecat la rece câte concesii a făcut fiecare parte. Rohani a fost însoţit, în această vizită, de 6 miniştri şi de 120 de şefi de întreprinderi locale (!). El a venit cu cecurile la el şi cu dorinţa de a cumpăra tehnologie occidentală de ultima oră – recunoscând astfel că ţara sa, din cauza sancţiunilor, este pândită de spectrul înapoierii antreprenoriale. S-a speculat, în presa de opoziţie din Italia, că guvernul din Peninsulă ar fi fost cumpărat, drept care ar fi batjocorit/camuflat arta europeană pentru suma de 17 miliarde de euro – adică suma teoretică a contractelor pe care iranienii le-au semnat la Roma. Lucrurile, evident, sunt mai nuanţate: Iranul, e drept, este o piaţă în ascensiune. Germania va fi principalul beneficiar (1,9 miliarde euro exporturi până în 2017), Franţa va fi pe locul secund (1,3 miliarde euro), Italia va ocupa a treia poziţie (900 de milioane euro), iar Marea Britanie o va urma la oarecare distanţă (600 de milioane euro) – toate estimările[5], repet, până în 2017.

4. Există o concluzie? Iată perspectiva mea: este în interesul lumii occidentale să-l susţinem pe H. Rohani şi, prin el, reforma statului iranian. În momentul de faţă, ne place sau nu ne place, lumea occidentală şi Iranul au câteva interese comune. Nu există aici un şmecher şi un fraierit. Nu e vorba numai despre miliardele de euro pe care (repet, teoretic) occidentalii le-ar putea contracta. Ci este vorba despre următoarele date, pe care vi le ofer din perspectiva unui istoric: i) sprijinul pentru Rohani înseamnă, în acest moment, sprijinul pentru partea modernizatoare, reformatoare a peisajului politic de la Teheran; ii) relaţiile relansate cu Iranul sunt un mesaj pentru Arabia Saudită – o ţară cu oameni suficient de dibaci pentru a-l înţelege. De peste un deceniu, lumea occidentală preferă să nu se întrebe care a fost rolul real al unor magnaţi saudiţi în expansiunea radicalismului religios şi terorismului sunnit (ajungând chiar la Al-Qaida şi la 11 septembrie 2001!). În momentul de faţă, rămâne de văzut cum va suporta Arabia Saudită şocul prelungit al unui preţ mic al petrolului, după cum rămâne de văzut impactul real al schimbărilor la vârful politicii dinastice saudite (poate voi reveni asupra subiectului); în fine, iii), relansarea relaţiei dintre Iran şi lumea occidentală este un mesaj către Rusia. După al Doilea Război Mondial, URSS a îndrăgit atât de mult Iranul încât a vrut să-l ocupe – şi numai presiunea britanicilor şi americanilor l-au calmat pe Stalin (care, oricum, avea ca prioritate Europa de Est, y compris România). În conflictul din 1980-1988 cu Irakul (în care Iranul a fost atacat!), conducerea teocratică de la Teheran a fost sprijinită de Moscova – nu pentru că sovieticul Leonid Brejnev ar fi avut vreo afinitate cu regimul ultra-religios al ayatollahului Homeiny, ci din simplul motiv că laicul-cvasi-socialistul irakian Saddam Hussein era atunci sprijinit de americani & occidentali. Ei bine, prin vizita din Europa de acum Rohani trimite Moscovei mesajul că prosperitatea de mâine a Iranului, ca şi alianţele sale politice, nu vor depinde exclusiv de Rusia! Nota bene: orice stat cu pretenţii de putere regională (Iranul are toate datele pentru aşa ceva) nu îşi rezumă politica externă doar la jocul pe o singură carte – ci caută să aibă alternative; este ceea ce face Iranul acum.

5. Câteva sugestii pentru cei interesaţi. Nu neglijaţi Zilele culturii iraniene, care urmează la Bucureşti între 2 şi 7 februarie a.c. şi aduce inclusiv câteva dintre noile producţii cinematografice locale – filmul iranian contemporan fiind un puternic exponent al modernizării şi reformei din această societate care pare că se redeschide spre lume. În plus, pentru a înţelege ceva din evoluţia atât de alambicată a ţărilor din Golf în secolul XX şi acum, e indicat să citim cât mai mult despre istoria locurilor – altfel nu se înţelege mare lucru din curentele de profunzime.

[1] Stephanie Kirchgaessner, “Rome spares Iranian presidentʼs blushes by covering nude statues”, The Guardian.com, 26 ianuarie 2016.

[2] Vezi dosarul “Iran – le retour”, în Questions internationales, nr. 77, ianuarie-februarie 2016, p. 14.

[3] Pentru o biografie comentată a lui Rohani, vezi Ghazal Golshiri & Louis Imbert, “Rohani, président dʼun Iran fréquentable”, Le Monde, 27 ianuarie 2016, p. 1-2.

[4] Louis Imbert & Philippe Ridet, “Une visite pour renouer les liens politiques et économiques avec Rome et Paris”, Le Monde, 27 ianuarie 2016, p. 2.

[5] Claire Guélaud, “Les Européens profitent de la levée des sanctions”, Le Monde, 27 ianuarie 2016, p. 3.