Geopolitica şi bisericile ortodoxe

„Credinţa îşi întinde mesajul nu doar către cele reglementate de legi, ci şi asupra gândurilor omului, precum şi asupra unor fapte care nu pot fi pedepsite de legea oamenilor decât cu mari eforturi.”

În anul 2015, o ştire a înconjurat planeta: SUA şi Cuba s-au înţeles să reia relaţiile diplomatice. Faptul că la acest acord s-a ajuns prin medierea Vaticanului a făcut pe mulţi să ridice din sprâncene, pentru că a readus în discuţie rolul religiei şi a clerului în geopolitică.

Din aceste considerente, apare un subiect: există o geopolitică a religiilor? Iar dacă răspunsul la această întrebare ar fi afirmativ, putem să identificăm cumva şi o geopolitică în interiorul fiecărei religii? Adevărat – în ambele cazuri, iar consecinţele sunt uriaşe atât în prezent, cât şi pentru viitor. Tocmai mărirea acestora, însă, face aproape imposibilă scrierea unui text despre relaţia geopoliticii religiilor, pentru că sute de pagini ar trebui scrise, şi tot ai fi sigur că ai scris prea puţin.

Bombele atomice si religia pot fi alăturate, dacă ne dorim; toate marile religii ale lumii au cel puţin un stat care o posedă sau ar putea sa o posede, dar din motive istorico-juridice nu au construit-o încă. Universităţile – loc unde se creează elitele unei ţări şi se formează profesional tineri – au fost de multe ori sprijinite puternic de către biserici, şi numeroase alte instituţii de cultură îşi datorează existenţa şi/sau progresul pe baza relaţiilor avute cu bisericile.

Credinţa religioasă este eternă, deoarece niciodată ştiinţa nu va putea explica toate lucrurile care ne înconjoară şi ne afectează. Sentimentul religios este la baza multor eforturi extraordinare făcute de oameni pentru a se autodepăşi şi a progresa, împletindu-se cu raţiunea, deoarece credinţa şi raţiunea pot şi trebuie să trăiască împreună în echilibru şi armonie. Interesant, regăsim la mulţi oameni de ştiinţă fie o credinţă profundă, fie recunoşterea faptului că ceva este peste puterile logicii umane de explicaţie. De asemenea, printre profesiile care au foarte aproape natura umană – medici şi practicieni ai dreptului, spre exemplu – regăsim foarte mulţi având o credinţă puternică, pentru că situaţiile întîlnite cotidian fac din ei nu doar profesionişti, ci şi oameni care încearcă să înţeleagă complexitatea vieţii şi evenimentelor.

Relaţia dintre religie, biserică şi politică

Atunci, unde plasăm relaţia dintre religie, biserică şi politică? În primul rând, în planul analizei, deoarece nu poţi judeca şi aplica criteriile politicii asupra bisericii, fiind vorba de planuri de manifestare mult diferite.

Trebuie să observăm că partidele politice trăiesc doar pentru planul uman vizibil. Astfel, partidele judecă totul prin prisma a ceea ce aduce voturi, iar „viaţa activă” a omului politic este de 20 – 40 de ani, cu doar puţine excepţii peste această limită superioară. De aceea, cu excepţia oamenilor de stat – ei fiind cei care se gândesc nu doar la prezent sau la alegerile viitoare, ci la generaţiile ce vor urma, după cum spunea Churchill – partidele îşi organizează viaţa după ciclurile electorale, având în vedere mereu câştigarea de voturi. Doar că partidele trăiesc – se înfiinţează, şi dispar după ani sau zeci de ani, ori se transformă total, ceea ce înseamnă că la un moment dat nu au mai avut oameni de stat în rândul lor care să le proiecteze un viitor, aşa cum au facut-o pentru ţara lor.

Bisericile au, însă, alt plan de gândire şi acţiune. Ce este de fapt o biserică: este locul de unde o credinţă este „administrată”. Credinţele religioase se raportează întotdeauna la două aspecte, care ţin atât de viaţa omului, cât şi de momentul naşterii acelor credinţe.

Credinţa îşi întinde mesajul nu doar către cele reglementate de legi, ci şi asupra gândurilor omului, precum şi asupra unor fapte care nu pot fi pedepsite de legea oamenilor decât cu mari eforturi.

Astfel, orice credinţă religioasă va oferi un scop omului nu doar în viaţa de pe pământ, ci şi după moarte. Credinţele se separă de orice altă activitate umană prin această conştiinţă a vieţii posterioare decesului, care este eternă. Dacă oamenii în viaţa lor reglementată de instituţiile statului pot avea garanţia că respectând întocmai legile nu vor fi niciodată pedepsiţi; sau dacă nu sunt prinşi, pot spune că au trecut pe lângă efectele coercitive ale legilor, bisericile şi credinţele religioase nu pot garanta nimic, în absenţa faptelor care respectă codul comportamental prescris de divinitate. Credinţa îşi întinde mesajul nu doar către cele reglementate de legi, ci şi asupra gândurilor omului, precum şi asupra unor fapte care nu pot fi pedepsite de legea oamenilor decât cu mari eforturi. Soarta finală a sufletului – el fiind elementul-cheie care lipseşte legii oamenilor – este decisă de forţa supremă, care este mereu atotcunoscătoare.

Partidele judecă după termenii „acum”, „alegerile viitoare” şi „plan de 5-10-15 ani pentru ţară”. Prin definiţie, acestea sunt limitate temporal. Bisericile judecă pe termen etern, deoarece o credinţă religioasă, odată creată, dă mereu un mesaj de mântuire după moarte a societăţii umane întregi, nu doar a ţării unde s-a lansat credinţa respectivă. Toate credinţele religioase sunt universale ca spaţiu, cuprinzând întreaga planetă ca pretenţie teritorială, şi eternă ca pretenţie temporală. O credinţă religioasă moare doar când nu mai are nici măcar un adept: până atunci adevărul ei subzistă cu aceeaşi putere, indiferent că are un miliard de credincioşi sau 100. Toate credinţele religioase au o cosmogonie si o teogonie, şi toate au tip de judecată a credincioşilor şi necredincioşilor undeva, într-un final necunoscut oamenilor, ci numai divinităţii. Nici o construcţie politică nu poate oferi această îmbinare între eternitate şi recompensă, deşi tocmai ea este esenţa răbdării şi suferinţelor umane, acceptate ca destin. De aceea, pentru credinţă se fac sacrificii, pe când pentru partide şi programele lor neatinse de esenţa credinţei sacrificiile lipsesc.

În numele credinţei, în 1916, românii au plecat la război, iar conştiinţa identităţii naţionale sublinia credinţa ortodoxă, iar nu diferite servicii publice de calitate, mai bine organizate în Ardeal – de care, oricum, românii nu prea aveau parte, în virtutea legislaţiei discriminatorii ungureşti. Bela Kun nu era doar un conducător al ungurilor care a atacat România în 1919, ci şi un ateu comunist, iar acest lucru a contat pentru soldaţii din tranşee.

O ţară are nevoie de spitale bune, dar sănătatea este nu doar o problemă a alocărilor de bani, a paturilor, medicilor şi medicamentelor: ea presupune o educaţie diferită, practicarea sportului, o alimentaţie corectă, mersul anual la controlul medical obligatoriu. Această complexitate de factori care jalonează întreagă situaţie a sănătăţii într-o naţiune nu se referă şi la sănătatea sufletului şi a minţii omului care nu poate şi nici nu trebuie să meargă zilnic la spital.

Auzi uneori expresia: „a murit de inima rea”. Practic, neliniştea sufletului nu poate fi oprită de nici un doctor sau spital, iar o societate bolnavă mental – din motive de ură indusă, de politicianism şi alte asemenea rele create de proasta administrare şi reaua guvernare – nu poate fi vindecată în nici un spital. Oricum, nu poţi obliga un om să doneze pentru un spital sau o biserică. Nici cel mai bun sistem de asigurări sociale nu poate acoperi zbuciumul sufletului – un copil care îşi vede părinţii murind, sau un părinte care îşi îngroapă copilul nu pot fi consolaţi de instituţiile seci, oricât de eficace ar fi în rezolvarea unor cazuri „mecanice”.

Bisericile şi credinţele, imposibil de schimbat

A doua mare problemă a bisericilor şi credinţelor religioase este aceea că ele nu se pot schimba. Din momentul în care profetul unei religii a murit, sau se consideră că o carte sfântă a fost finalizată în urma dictării divine, la ea nu se mai poate modifica. Este o problemă reală, într-adevăr, dar aici bisericile sunt neajutorate, faţă de partide. Partidele şi oamenii se pot adapta, dar o carte sfântă nu se poate modifica, oricât ar dori credincioşii de la un anumit moment. Aceasta, pentru că incumbă un risc real: ai certitudinea că modificarea ta va fi acceptată de divinitate? Evident, nu.

Să nu confundăm vieţuirea – mai mult sau mai puţin corectă politic – cu corpusul unei credinţe religioase. În politică se fac alianţe, se modifică programe politice, se dau mesaje în funcţie de diferitele preferinţe ale zilei, pentru că acestea sunt regulile politicii. Normele morale sunt mai ales consecinţa unor credinţe religioase, şi pentru a le schimba pe primele, ai nevoie să anihilezi înainte religia.

Însă o religie nu poate să se modifice, ea rămâne în ceea ce priveşte textele ei neinterpretabile ca o bucată de metal ţinută în condiţii de laborator. Dacă eşti credincios, nu poţi să fii credincios doar pentru 80% din religia ta, şi pentru 20% din alte religii. Poate că esti adept al unor concepte din budism, al altora din creştinism şi al unora din islam. Cu toate acestea, nu poţi fi credincios decât unei singure religii... sau îţi creezi religia ta, devii profet şi faci cum doreşti. Cum această ultima variantă este foarte greu realizabilă, majoritatea oamenilor vor rămâne adepţii unei religii sau atei. Variantele intermediare, grosso modo, tot în aceste două categorii te încadrează. Cum marea majoritate a planetei crede în ceva superior voinţei umane, trebuie să fii conştient că dacă doreşti să le schimbi anumite opinii, trebuie să îi transformi în atei  Credincioşii bisericilor sunt anti sau pro o mulţime de lucruri. Ei nu au de ales şi nu trebuie judecaţi; majoritatea credinţelor religioase şi-au finalizat de multe sute de ani concepţiile asupra unui aspect sau altul. Dacă divinitatea nu le-a oferit o „procedură de modificare” a cărţilor sfinte, atunci omul contemporan – politician sau lider de opinie – nu poate să schimbe corpusul doctrinar al unei religii, pentru că nu poate fi recunoscut ca fiind purtător al mesajului divinităţii.

Fără îndoială, temele sensibile sunt de multe ori teme morale, care implică foarte mult şi religia, doar că raportările sunt diferite. O credinţă religioasă se raportează la eternitate, pe când oamenii, la maxim 70 – 80 de ani, cât le este viaţa lor conştientă măsurată pe pământ. O credinţă este abordată de cler şi credincioşi nu doar în raport de prezent, ci şi de cărţile sfinte – scrise, întotdeauna, în trecut – dar şi de viitor. Acest viitor include obligatoriu şi o judecată finală a omenirii, iar clerul are o dublă problemă: a faptelor proprii, ca oameni, dar şi răspunderea pentru grija pe care au trebuit să o poarte credincioşilor, pentru că membrii clerului joacă mereu rol de intermediari între divinitate şi omul obişnuit.

Situaţia bisericii greco-catolice, prezente în special în Ucraina şi România, este complicată din acest punct de vedere, pentru că nu s-a trecut de la ortodoxie la catolicism, ci s-a luat de la fiecare câte ceva şi a reieşit o biserică nouă.

Nu se poate nega în România ura înverşunată a calvinilor unguri împotriva acestei noi biserici, deoarece permitea românilor să devină naţiune acceptată, ceea ce ei, din 1437, şi mai ales 1517, interziseseră cu desăvârşire. De fapt, Mihai Viteazul, prin actul de unire realizat în 1599 – 1600, începuse să modifice ierarhia politică şi religioasă din Transilvania, după cum o magistrală „Istorie a Transilvaniei” ne relevă. Paginile dedicate acestui subiect dezvăluie că preoţii ortodocşi români erau persecutaţi şi transformaţi de nobilimea ungurească în iobagi, ei realizând serviciul religios doar în timpul liber dintre corvezile pe care iobăgia le impunea zi de zi, ceea ce impieta asupra calităţii actului sacerdotal. Reacţia ungurească de după moartea lui Mihai Vodă a fost una de strângere a jugului asupra românilor, atât sub aspect religios, cât şi politico-economic şi social. Chiar şi catolicismul a suferit în acel secol, ceea ce a făcut alianţa politică dintre ortodocşii români şi catolicii din Ardeal o mare ameninţare pentru nobilimea ungurească, deoarece a crescut numărul contestatarilor puterii lor.

Credinţele lumii sunt numeroase, dintre ele însă, cel mai tare ne suscită interesul geopolitic ortodoxia, prin prisma poziţionării noastre pe hartă. Bisericile ortodoxe au unul dintre temeiuri reprezentat de ceea ce Iisus a spus şi a fost consemnat în Evanghelia sfântului apostol Matei, cap. 25, versetele 31 şi 32:

„31. Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. 32. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre.”

Această separaţie este, însă, şi sursa altor probleme, deoarece în fiecare ţară găsim oameni care se cred dintr-un „neam ales”, ei fiind singurii cunoscători ai tuturor adevărurilor, meritând să conducă ţările în cauză sau chiar planeta. Părintele Constantin Necula (foto dreapta) puncta elegant, într-un articol care ar trebui citit de două-trei ori de către orice român, că „nu trăim într-un laborator canonic, unde toate merg conform lucrării Părinţilor Bisericii, dar cum să spui aceasta unora care se cred direct din Duhul Sfânt...”. Aceşti indivizi, „profeţi de internet”, speculează conştient sau nu situaţia de haos şi criză în care ne aflăm astăzi, şi caută ei să demonstreze că ştiu ceea ce nimeni altcineva nu ştie: cine este Antihristul – de obicei o ţară sau alta, un sistem sau altul, când şi cum se va produce Apocalipsa... S-or fi gândit oare că Antihristul ar putea fi superficialitatea în gândire şi lectură? Le recomandăm pentru limpezirea minţilor lor Evanghelia după Matei, care precizează în cap. 24, versetele 24 şi 36:

„24. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. 36. Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”.

Lumea creştină s-a schimbat, din păcate, în momentul în care a căutat puterea politică. Anii de început ai martirilor şi ai credinţei puternice a fost înlocuită în timp de dorinţa de a conduce lumea, sau cel puţin unele state. Înalţi clerici au jucat roluri politice majore, dar nu pentru a îmbunătăţi viaţa credincioşilor, ci strict pentru puterea lor politică a lor, cu efecte negative pe termen lung.

Ortodoxia a depins de consolidarea târzie a statelor din estul Europei, din motive care ţin mai degrabă de marile migraţii, dar naţiunile s-au cristalizat cu secole mai devreme. Ierarhia ortodoxă, însă, a înţeles că rolul său nu este de a se opune puterii politice în interiorul statului, ci de ajuta viaţa credincioşilor, pentru că ceea ce este al Cezarului trebuie să fie al Cezarului (conducătorului politic). Istoria sângeroasă a acestor ţări a lăsat şi urme specifice asupra bisericilor ortodoxe, politizându-le destul de mult pe unele dintre ele.

Chilii săpate în stâncă, pe Muntele Athos

O biserică foarte politică este acea greacă. Constituţia greacă precizează că statul sudic este ortodox, steagul având la lance o cruce. Referirile la biserica ortodoxă sunt numeroase, de la preambul, la faptul că Muntele Athos are statut constituţional, alături de alte câteva mănăstiri. Având o poziţie privilegiată în societate, averea bisericii ortodoxe elene este uriaşă, iar abuzurile ce decurg de aici sunt constante. Din păcate, în Grecia biserica se implică foarte mult în politica statului, fiind un adevărat actor de bază al jocului social. Am fost surprins când am văzut – timp de o campanie electorală întreagă – dezbaterile politice la televiziunea publică greacă: după candidaţi, întotdeauna vorbea cu mult patos... un preot.

Influenţa geopoliticii greceşti în exterior a condus la nerecunoaşterea caracterului autocefal al Bisericii Ortodoxe a Macedoniei, dezvoltând războiul pentru numele oficial al statului de pe Vardar. Tot Biserica Ortodoxă Greacă presează în sudul Albaniei, acolo ducându-se o politică mai largă, sub aspect temporal şi geopolitic, privind vechiul Epir. Criza economică a Greciei a dat naştere unor răspunsuri furibunde din partea unor ierarhi ortodocşi bine situaţi financiar, şi care preferă să dea vina pe străini toate relele, decât să vadă putreziciunea din propria ţară.

Macedonia are, însă, pe teritoriul său o localitate numită Ohrid. Deoarece în Evul Mediu oraşul a fost capitală succesivă atât a imperiului bulgar, cât şi a imperiului sârb, ambele biserici ortodoxe de astăzi caută să aibă în titulatura oficială cumva şi acest oraş, care însă azi nu face parte din nici unul dintre cele două state.

Ortodoxia, neocolită de conflictul pentru supremaţie

Politicul şi geopolitica nu ocoleşte ortodoxia, astfel încât o să regăsim şi aici conflictul pentru supremaţie. Existând o patriarhie ecumenică, se doreşte instalarea unei ierarhii mai stricte la nivelul întregii ortodoxii. „Stimaţi telespectatori, avem în prim-plan echipele Atenei şi Moscovei. Suporterii fac agitaţie în tribune, jucătorii primesc ultimele indicaţii şi antrenorii vor să ştie dacă îl pot păcăli pe arbitru.” Constituţia greacă, în art. 3, precizează indirect că supremaţia aparţine Greciei. Moscova, însă, este locul unde s-a născut ideea celei de-a „treia Rome”. Dorinţa de supremaţie politico-religioasă nu a făcut niciodată bine bisericii, indiferent cum s-a numit aceasta, pentru că nu se învrăjbesc doar clericii, ci şi naţiunile. Avem nevoie de pace, de echilibru şi de colaborare pragmatică, deschisă, care să sădească încrederea reciprocă, iar nu de note dizarmonice. Dezbaterea din jurul sinodului ortodox din Creta din acest an pare mai degrabă un joc al muşchilor geopolitici în biserica ortodoxă, decât o discuţie reală asupra problemelor societăţii contemporane.

Moscova are un alt stil de ortodoxie, deoarece este singurul loc unde patriarhul a încercat să preia conducerea ţării, prin patriarhul Nikon (foto dreapta), la 1652 – 1658. Pierde lupta politică cu ţarul, iar peste o jumătate de veac Petru cel Mare nu mai convoacă nici un sinod, numind în funcţia de conducător al bisericii ortodoxe ruse un procuror, afectând foarte puternic independenţa bisericii faţă de stat. Se ajunge inclusiv la canonizarea diferiţilor sfinţi s-a făcut la ordinul direct al ţarului, fără ancheta anterioară, pe care procedurile o prescriu în orice biserică ortodoxă – printre beneficiari fiind Serafim de Sarov.

Geoffrey Hosking, specialist în problematica rusă dezvăluie într-o lucrare un aspect interesant. Astfel, în Rusia putem considera că s-a născut ecumenismul, deoarece „ţarul Alexandr I a dezvoltat despre sine concepţia că el este depozitarul ideii de reconstrucţie a Europei pe principiul moralităţii creştine. A fondat Sfânta Alianţă – evident, o alianţă geopolitică pentru păstrarea puterii imperiilor timpului (n.n). – iar statutul ei a fost lipit pe pereţii bisericilor, unind apoi Sfîntul Sinod cu Ministerul Educaţiei şi cu administraţia celorlalte biserici, creând astfel Ministerul Afacerilor Spirituale şi al Iluminării Poporului” – sau, cum îl numeşte istoricul religiei Gheorghi Florovski, „ministerul propagandei religios-utopice”. Intenţia sa a fost aceea de a crea o sinteză a credinţelor creştine, un fel de creştinism „intern” sau „universal”, ca bază a reconcilierii numeroaselor popoare ale imperiului şi, totodată, a tuturor popoarelor Europei. Această credinţă atotcuprinzătoare trebuia popularizată în toate şcolile şi universităţile”. Acelaşi autor sublinia că Biblia s-a tradus şi tipărit în limba rusă după publicarea în aceeaşi limbă a „Capitalului” lui Marx.

Biserica ortodoxă rusă a intrat în conflict cu catolicismul în Polonia şi în partea Ucrainei unde biserica greco-catolică domina. În acelaşi timp, ea a fost folosită pentru propaganda pan-slavistă în Balcani, precum şi ca argument al solidarităţii cu popoarele creştine, împotriva Imperiului Otoman – a se vedea câteva romane din seria „Erast Fandorin”. În acest al doilea caz, relaţia foarte bună pe care o are Moscova cu Belgradul se manifestă şi astăzi, pe plan religios. De asemenea, relaţiile dintre Moscova şi Sofia, sub raport al bisericilor ortodoxe, este foarte bună.

Triunghiul ortodox-geopolitic Rusia – Bulgaria – Serbia este, însă, puţin apreciat la Kiev, deoarece Kievul şi-ar dori să aibă un rol mai important în ortodoxie, iar pentru aceasta are nevoie de sprijin din partea a cât mai multe capitale, cu prioritate a statelor slave. Mai problematice sunt rivalităţile dintre ruşi şi ucraineni relativ la rolul principilor oraşului Kiev faţă de creştinarea slavilor răsăriteni. Conflictul din ultimii trei ani de la est de Nistru a dus şi la o confruntare directă între ortodoxia rusă şi aceea ucraineană, soldându-se cu aproape o anarhie canonică în Ucraina.

Biserica ortodoxă sârbă are problemele sale geopolitice în cadrul fostei Iugoslavii, relativ la sârbii din Bosnia-Heţegovina şi Croaţia, plus situaţia specifică a Macedoniei. Trebuie să menţionăm în plus rolul nociv al bisericii ortodoxe sârbe în ceea ce priveşte deznaţionalizarea minorităţilor, în special a celei româneşti. Agresiunile pe care autorităţile sîrbe le fac la adresa românilor sunt mari, cu sprijinul direct şi la instigarea bisericii sârbe, schimbându-se numele de familie ale românilor, fiind pedepsiţi administrativ în orice situaţie etc. Astfel, deşi avem doar două biserici româneşti pentru o comunitate de sute de mii de oameni, politicienii sârbi vor să dărâme una dintre ele, şi să nu uităm că la momentul construcţiei acesteia, în presa sârbă erau articole care instigau la distrugerea ei imediată.

PR-ul funcţionează şi în lumea bisericilor, cu scop mai ales financiar, şi în secundar politic.

Cum patru ţări slave înconjoară România, este lesne de remarcat că neîncrederea geopolitică din zonă are şi un temei religios, mai ales că în ultimii ani inclusiv în ţara noastră a crescut numărul de cărţi şi articole despre sfinţi ortodocşi din alte ţări – Rusia şi Grecia, mai ales – uitând că ortodoxia românească are sfinţii ei, martiri săi şi mari trăitori şi teologi. PR-ul funcţionează şi în lumea bisericilor, cu scop mai ales financiar, şi în secundar politic. Sub aspectul unei publicităţi reuşite remarcăm pelerinajele stupide de la Meteora – localitate turistică ce puţin mai are în comun cu trăirea monahală autentică – care demonstrează o dată în plus şi că românii nu îşi cunosc prea bine ţara şi istoria, crezând că minunile şi lucrurile bune vin exclusiv din afara ţării.

De fapt, conflictul dintre bisericile ortodoxe naţionale se învârte în jurul banilor şi politicii. Cu cât mai mulţi credincioşi practicanţi, cu atât mai mulţi bani. Numeric, unii stau mai bine, politic au alţii o poziţie superioară – un amestec de situaţii care nu ajută la înţelegerea frăţească dintre creştini. Există complicaţii din faptul că pentru că unele doctrine naţionale ale statelor leagă cetăţenia de apartenenţa strictă la religie, ceea ce naşte probleme în materia drepturilor omului. Apoi, comunismul a lăsat urme puternice în societate, ajungându-se la practici necanonice – căsătorii făcute şi în zile pe care în biserica nu le acceptă, spre exemplu – şi, mai important, reducerea numărului de credincioşi practicanţi.

Foarte interesantă este ortodoxia în Caucaz, cu o rivalitate istorică între georgieni şi armeni, care caută mereu sprijin şi în afara frontierelor celor două state.

Este o obligaţie naţională, nu doar religioasă, ci şi geopolitică, de a avea o catedrală patriarhală pe măsura forţei creştine pe care o are poporul român.

Problema catedralelor naţionale este una mai dificilă decât o cred naivii care pe forumuri critică construcţia catedralei din Bucureşti. Cea mai mare din ortodoxie nu este la Moscova, ci la Tblisi, în Georgia, la mai puţin de 100 de metri de palatul preşedintelui ţării. Este o obligaţie naţională, nu doar religioasă, ci şi geopolitică, de a avea o catedrală patriarhală pe măsura forţei creştine pe care o are poporul român. Ierarhii noştri greşesc când nu subliniază apăsat că rolul acestei catedrale nu este doar religios, ci şi demonstraţia prezenţei României în ortodoxiei.

Nu este oare interesant că, din punct de vedere al ierahiei construcţiilor politico-administrative, Palatul Parlamentului nostru se află pe locul II în lume, după clădirea Pentagonului? O ţară îşi proiectează imaginea în lume nu doar prin ceea ce produce în întreprinderi şi ferme, ci şi prin construcţiile sale civile şi religioase. Faptul că suntem a doua naţiune ca număr în ortodoxie – deşi prima la nivelul calităţii teologice – iar ultima la nivelul reprezentării centrului religios naţional arată o bipolaritate în acţiune. Cum această catedrală este lângă clădirea Parlamentului / Reprezentanţei Naţionale, remarcăm simbioza puterii civile provenită de la naţiune cu aceea a divinităţii.

Catedrala Mântuirii Neamului

Aceasta, însă, nu înseamnă că nu trebuie să trecem cu vederea greşelile clerului român, pe care l-am văzut uneori lăudând diferiţi lideri politici – unii ajunşi între timp prin închisori pentru furturi, iar nu pentru credinţa lor cea uriaşă manifestată în faţa anti-creştinilor. Nu i-am auzit protestând în apărarea pădurilor – masacrate în complicitate de firme, primari, consilieri locali, poliţişti şi alte autorităţi din zonele de deal şi munte. În autobuzele româneşti, vocea poporului se aude tare pe subiecte controversate, chiar şi de la 4-5 locuri mai departe – şi acele voci critică pe drept cuvânt luxul automobilelor multor membri ai clerului, solicitându-le în acele dezbateri rutiere „să îşi cumpere Dacii şi să dea banii diferenţă de pe maşinile de lux la catedrală”. Criticile sunt multe, au temei în multe cazuri, pentru că haosul şi criza morală din interiorul naţiunii noastre lasă urme adânci şi acolo unde ar trebui să fie cele mai reduse, adică în biserica ortodoxă română. Biserica trebuie să fie un zid de sfinţenie, protejând naţiunea: dar ce vedem în prea multe cazuri?

O ultimă idee: cultele au nevoie de finanţare de la stat, după cum o sublinia şi Rabinul-Şef al României:

„Nu e sănătoasă situaţia în care preotul, rabinul sau imamul trebuie să fie cel care depinde de congregaţie pentru a aduna bani. Pentru că creează o dependenţă mult prea mare faţă de congregaţie. Nu e bine ca duhovnicul să fie robul financiar al comunităţii... Altfel, e pus în poziţie de cerşetor”.

Trebuie să preîntâmpinăm situaţia în care membrii puternici politici şi / sau financiar transformă preoţii în slujitori ai propriilor interese, cum se încearcă astăzi unele partide cu instituţiile publice pe care le conduc, în virtutea algoritmului politic. S-ar ajunge la neîncrederea întregii comunităţi religioase în biserici şi implicit ar scădea puterea spirituală de rezistenţă a naţiunii, pentru că privilegiile au acest efect: rup unitatea necesară trecerii peste marile încercări ale istoriei şi vieţii şi lasă loc dezbinării. Dezbinarea societăţii nu înseamnă individualism, ci este primul pas către eşecul unei societăţi, a unui stat, instituţii sociale etc. De aceea, trebuie să recunoaştem finanţarea cultelor de către stat, după cum spuneam mai sus, nici o instituţie politico-administrativă nu poate oferi pacea sufletească completă.

Comunismul şi dorinţa de a explica raţional totul – cartezian – au decreştinat o mare parte a Europei, iar acum invazia musulmană obligă liderii politici să înţeleagă că oamenii se separă mai repede decât se unesc, religia fiind una dintre cauzele principale ale delimitărilor dintre oameni. Naţiunile din ortodoxie au înţeles acest aspect de sute de ani, iar geopolitica lor este şi a bisericilor lor ortodoxe. Cei care laudă anumite biserici sau practicile din acele biserici şi acel state de cele mai multe ori nu au fost în ţările respective, sau dacă au ajuns acolo, au văzut doar ceea ce au dorit să vadă. Este normal să fie aşa, omul nu poate trăi dacă vede mereu doar partea goală a paharului. Şi totuşi, este imposibil ca între dimensiunea calitativă politico-socială şi aceea spirituală să fie diferenţe prea mari în interiorul unei naţiuni.

De aceea, să ne uităm cu obiectivitate în jurul nostru şi să înţelegem cât mai bine cum sunt fiecare stat în parte. Bisericile nu pot fi prea departe, dar naivitatea unora poate merge până la orbire. Să citim şi să căutăm să înţelegem cât mai multe – în final adevărul va triumfa şi ne va răsplăti pentru eternitate.