George Friedman: Porturile, punctul slab al Chinei. De ce are nevoie de Cuba

Pentru a compensa vulnerabilitatea faţadei sale maritime şi a realiza o reechilibrare strategică, regimul de la Beijingul ar putea opta pentru plasarea unui pion în Cuba, estimează celebrul politolog George Friedman.

Din punct de vedere militar, China este într-o poziţie dificilă. Este o putere comercială care are nevoie de acces la oceane pentru a ajunge peste tot în lume. Dar porturile sale importante se află pe coasta de est. Prin urmare, marea sa frică este ca Statele Unite, sau orice altă putere, să nu blocheze într-o zi aceste porturi şi să-i oprească astfel importurile şi exporturile. Ceea ce i-ar lovi dur economia, scrie fondatorul companiei de previziune şi analiză geopolitică „Geopolitical Futures”.

Statele Unite dispun de suficiente puteri navale şi aeriene pentru a închide aceste porturi. În plus, pot conta pe o vastă reţea de ţări aliate: Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Filipine, Indonezia, Singapore şi Australia. Singurul punct slab este că nu există o organizaţie care să reunească toate aceste ţări împotriva Chinei, aşa cum era NATO împotriva Uniunii Sovietice. De altfel, toate aceste ţări întreţin relaţii economice bilaterale cu China. Aşadar, în caz de criză, reacţiile pot fi imprevizibile.

Totuşi, accesul la mări şi oceane este fundamental pentru China. Iar eventualitatea unei blocade este destul de mare pentru ca Beijingul să o considere drept principala problemă a ţării. Când vine vorba de interesul naţional fundamental, nimic nu este mai înspăimântător decât incertitudinea, chiar şi atunci când există posibile alternative, cum ar fi legăturile feroviare incluse în proiectul „Noile drumuri ale mătăsii”, menit conectării Chinei cu Europa.

Beijingul are nevoie de certitudine şi îşi menţine o imagine oarecum supraevaluată a încrederii într-o lume în care Statele Unite sunt potenţialul lor adversar. De fapt, în timp ce produsul intern brut (PIB) al Chinei se ridică la aproximativ 15 trilioane de dolari, ţările cu care se confruntă au un PIB total de aproximativ 33 de trilioane de dolari. Ca să nu mai vorbim că Beijingul nu are practic aliaţi oficiali, chiar niciunul în vecinătatea sa. În schimb, Statele Unite au relaţii strânse sau cordiale cu majoritatea vecinilor săi.

China ar putea rupe arhipelagul din jurul său fie prin presiuni economice, fie printr-o invazie a Taiwanului, scenariul cel mai probabil. Dar războiul amfibiu constituie o provocare în epoca submarinelor şi a rachetelor antinavă. Un prim val de militari ar putea ajunge în mod clar în Taiwan, dar esenţa războiului amfibiu este de natură logistică: este necesară o aprovizionare masivă şi continuă a forţelor care au debarcat şi sunt angajate în luptă.

Ori este imposibil pentru China să-şi imagineze că Statele Unite şi aliaţii săi nu vor reacţiona, cum ar fi prin blocarea aprovizionării. Ceea ce le-ar reuşi. Un asalt amfibiu eşuat ar avea consecinţe politice negative enorme pentru prezenţa Chinei în regiune şi, eventual, chiar şi pentru regimul de la Beijing. Aceasta este îngrijorarea legată de declanşarea unui război: China ar putea pierde. Şi astfel s-ar regăsi într-o poziţie mai rea decât înainte. Marea problemă a Beijingului în cazul unei invazii a Taiwanului este că nu poate să prevadă reacţia Statelor Unite şi a aliaţilor săi şi că nu are nicio pârghie pentru a influenţa această situaţie.

Uniunea Sovietică, mai puţin dependentă de comerţ decât China

Faţă de Statele Unite şi NATO, Uniunea Sovietică se afla într-o poziţie similară. Dar cu unele nuanţe: era mai puţin dependentă de comerţ decât este în prezent China şi avea mai multă experienţă în război. Dar problema ei de bază era, de asemenea, că nu putea controla acţiunile americanilor şi ale aliaţilor lor din NATO şi se afla în incapacitatea de a le anticipa.

Asemeni Chinei, Statele Unite sunt la rândul lor o putere comercială. Două dintre cele mai importante porturi ale sale au fost şi sunt şi astăzi New Orleans şi Houston. Ambele sunt situate în Golful Mexic şi necesită acces la două strâmtori delimitate de Cuba, una către Peninsula Yucatan (est) şi alta către Key West (vest). Cele două strâmtori ar putea fi blocate cu submarine şi avioane. Dacă sovieticii ar fi reuşit acest lucru, ar fi controlat astfel porturile New Orleans şi Houston şi ar fi avut o pârghie politică considerabilă în raportul lor de putere cu Statele Unite.

Instalând arme nucleare în Cuba, ei puteau să garanteze inviolabilitatea insulei comuniste şi să controleze accesul în Golful Mexic. Îşi asigurau, totodată, o putere importantă de negociere. Era de asemenea o formă de reechilibrare, în condiţiile în care Statele Unite controlau Bosforul şi strâmtorile Danemarcei, ceea ce afecta mişcările sovieticilor pe mare.

Sovieticii nu îşi doreau un război nuclear, dar vedeau Cuba ca vector de egalare a strategiei maritime americane. Obiectivul era obţinerea parităţii pe mai multe planuri. Dacă Statele Unite nu ar fi detectat la timp desfăşurările de rachete în Cuba, manevra ar fi putut funcţiona.

Durerile de cap ale chinezilor sunt similare celor ale sovieticilor - nu sunt identice, dar suficient de asemănătoare încât să atragă atenţia. Beijingul se vede nevoit să limiteze acţiunile Statelor Unite împotriva comerţului său maritim în mările din estul şi sudul Chinei. Nu poate să ducă un război la scară mare pe care l-ar pierde cu siguranţă, dar are nevoie de o pârghie pentru a împiedica Statele Unite să întreprindă acţiuni pe care nu le poate tolera.

Cuba, pietricica din pantoful Statelor Unite

Cuba este de mai mult timp o pietricică în pantoful Statelor Unite, chiar de pe vremea când insula era sub dominaţie spaniolă. Cine controlează Cuba poate deţine cheia celor două porturi vitale pentru Statele Unite, la fel cum Statele Unite au în prezent cheia porturilor vitale pentru China şi aveau pe vremea Războiului Rece cheia porturilor vitale pentru Uniunea Sovietică. Strategia sovieticilor consta în a utiliza iniţial Cuba ca bază nucleară şi apoi ca monedă de schimb pentru accesul maritim în Golful Persic.

Chinezii nu au nevoie de Cuba pentru o disuasiune nucleară. Dar ei au nevoie, în schimb, de mijloace de egala strânsoarea americanilor din jurul porturilor lor şi de a constrânge Washingtonul la un acord politic. Tot ce le trebuie este o ameninţare credibilă care să le permită să negocieze de pe o poziţie solidă.

Cuba, a cărei economii este la pământ, are la rândul ei nevoie de un aliat economic. China deţine deja reţeaua de telecomunicaţii a Cubei şi este activă în toată regiunea Caraibelor. Costul unei consolidări a implantării sale în Cuba ar fi minim, iar elita cubaneză, aflată într-o situaţie precară, ar fi foarte fericită.

Despicând firul logicii geopolitice, se poate constata că Beijingul nu are o pârghie pentru a îmblânzi Statele Unite şi nu o va găsi în niciun caz pe coasta sa pacifică din Pacific. Dar are neapărat nevoie să intimideze Statele Unite, aşa cum Statele Unite procedează împotriva sa chiar în proximitate, permiţându-şi astfel accesul maritim în toate mările şi oceanele lumii. Singurul mijloc de balansare, care nu ar cere desfăşurarea unei flote uriaşe, rămâne Cuba, conchide George Friedman.