George Maior are dreptate, dar ne uităm un pic peste Ocean?

La cei 45 de ani ai săi, directorul S.R.I. este o piesă importantă pe tabla de şah a prezentului şi viitorului României.

Interviul acordat de conaţionalul George Cristian Maior, unui cotidian important, m-a determinat nu doar să parcurg atent răspunsurile sale - cerebrale, cu mesaje laconice, dar limpezi, tipice celui ce ştie cui şi în ce context se adresează -, ci şi să comentez/completez unele dintre afirmaţiile liderului Serviciului Român de Informaţii. Focalizate pe aspecte ce ţin de realităţi ignorate, la anumite nivele de decizie.

Prima afirmaţie notabilă a celui ce conduce acum S.R.I. este că România trebuie să aibă forţa de a-şi extrage puterea adecvată unor discuţii de pe picior de egalitate cu Rusia, putere pe care şi-o poate extrage doar din apartenenţa la NATO şi la UE.

Recenta instituire a legăturii telefonice directe, între generalii care conduc structurile militare ale NATO şi Rusiei, eliminarea nominalizării Alianţei Nord-Atlantice ca inamic, din noua concepţie de raportare a Moscovei la realităţile geopolitice ale lumii de azi, constituie nu doar semne încurajatoare, pentru destinderea dorită în viitor, ci şi baza unui alt tip de dialog, cu partenerii potenţiali, situaţi dincolo de frontiera răsăriteană a comunităţii euro-atlantice.

Ultimele două mutaţii menţionate sunt privite cu speranţă, de diplomaţi ruşi activi în Bucureşti, singura preocupare a lor fiind, cel puţin la nivelul unui schimb informal de opinii, pe care l-am avut  zilele trecute, garanţia solicitată Statelor Unite că sistemul antirachetă nu va fi folosit contra Rusiei. Care ar putea fi acceptată şi într-o formulă diferită de ceea ce public s-a sugerat până acum.

                              "Nu ne mai trageţi pe dreapta..."

Un alt enunţ inedit al directorului SRI a fost cel referitor la situaţia de peste Prut, unde  - afirma George Maior -  sunt şi probleme serioase în interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană de la Chişinău, pornind de la felul în care anumite mecanisme statale funcţionează acolo. Eu sper ca elitele moldovene să continue pe acest drum bun spre UE, în mod solidar şi unit.

Un mesaj limpede. Fără echivoc. O bătaie pe umărul european al interlocutorului din ceea ce eu unul obişnuiesc să numesc Al Doilea Stat Românesc. O sintagmă multiplicată de conştiinţa celor care privesc calm, dincolo de actuala furtună, din paharul cu apă relativ… democratică, de la Chişinău.

A urmat un semnal scurt, dar edificator, pentru o stare tranzitorie de lucruri. Fiind întrebat ce rol poate juca România la Chişinău, George Maior a urcat la altitudinea specifică unui observator astronomic, afirmând că România este activă în sens economic, politic, iar SRI are o relaţie bună cu serviciul moldovean în curs de reformare şi sper să continuăm pe această direcţie.

Sintagma “în curs de reformare” confirmă, indirect şi elegant, sincope în conduita dezirabil europeană, a unei instituţii de la care, cel puţin la Bruxelles, se aşteaptă depăşirea mentalităţii de “luptă”, în care apărarea este, cum mai cred unii şi prin România, mai degrabă... omnidirecţională. Ca şi cum azi, în Europa, fiecare este cu insuliţa şi standardele lui, chiar dacă acestea din urmă devoalează reflexe cel puţin impardonabile, la nivel neoficial.

Un exemplu, de ultimă oră, fiind repetarea modului de a trage maşina pe dreapta, a persoanelor indezirabile. Recent a fostului ataşat militar român, la Chişinău. Mai ieri, a preşedintelui Mihai Ghimpu, liderul uneia dintre cele trei formaţiuni politice care au creat Alianţa pentru Integrare Europeană.

Numai naivii ar putea crede că unii poliţişti - de peste Prut - au fost atât de vigilenţi la... detalii care ţin de munca specifică unui alt areal profesional, ce susţine un alt tip de ordine în societate.

                              Nume de cod? 2014

Un alt comentariu, al intervievatului este cel în care consideră că foşti şefi de servicii secrete îşi pot aduce un aport pozitiv în consiliere, fiindcă au un bagaj de cunoştinţe extrem de folositor. Aici fiind vorba de consilierea unor lideri politici.

Partea amuzantă? Din câte am observat, cei vizaţi se şi supraveghează reciproc! Ca în filmele celebre, cu James Bond... 

Diferenţa specifică? Numele lor de cod nu este 007, ci 2014 – anul alegerilor prezidenţiale...

                              Win-win

Ultima afirmaţie care mi-a atras atenţia este aceea vizând o serie de... rezervişti.

Intervievatul se referea la ex-ofiţeri de informaţii, pe care îi dispreţuieşte pentru ceea ce fac, prin încălcarea eticii profesionale pe care au respectat-o, când erau activi.

Dincolo de specificitatea referirii sale există un aspect mai general, nerezolvat de instituţiile abilitate, neglijat de societatea civilă.

Ba chiar mi-aduc aminte când un sociolog, altfel lucid, fost ofiţer activ, în cadrul forţelor armate, nu la informaţii, referindu-se la protestele unor pensionari militari, afirma - dezinvolt, într-un studiou de televiziune - că aceştia au prea mult timp liber!

Sărăcuţul de el! Sociologul. Ce ocupat era, de grija altora...

Ne uităm un pic peste Ocean? Asta dacă vrem un model democratic, nu unul autocratic, ca în Estul bătrânului nostru continent.

Acolo există demersuri instituţionale, prin care, la trecerea în rezervă, cadrele militare sunt recomandate în diferite zone ale sectorului privat.

După principiul win-win, conform căruia toată lumea câştigă.

Cum? Simplu.

Instituţia militară plasează interlocutori pragmatici  - care-i cunosc priorităţile şi posibilităţile -, în arealuri ce pot fi utile viitoarelor programe de modernizare ale forţelor armate.

Cei care schimbă uniforma militară, cu restricţiile aferente, pe statutul de cetăţean cu responsabilităţi adecvate potenţialului lor personal real, nu au niciun motiv să aibă reacţii ostile.

Tocmai pentru că nu le este ignorată expertiza şi capacitatea de acţiune. Ambele utile societăţii americane.

Iar angajatorii devin posesorii unor capete profesionale de pod, în relaţiile viitoare cu tot ceea ce ţine de Departamentul Apărării. Semnal de încredere al Pentagonului, în partenerii de dialog din lumea oamenilor de afaceri.

De ce nu ar fi aşa ceva şi la noi?

Din comoditate. Ignoranţă. Dezinteres. Prejudecată.

Rezerviştii de valoare nu trebuie conectaţi la un flux special de informaţii.

Fiecare, în raport de evoluţia sa anterioară, în cariera militară, ştie cum să îşi menţină vie curiozitatea şi ştiinţa de a discerne stagnarea de progres, involuţia, de metamorfoza utilă mai binelui national.

Lipseşte însă un cadru adecvat...

Unul comparabil cu cel american, care să redea speranţa majorităţii rezerviştilor, că mai pot fi de folos ţării în care trăiesc.

În mediul privat.

M-a amuzat finalul interviului pe care l-am comentat.

Mai precis  întrebarea referitoare la pericolul ca anumiţi rezervişti să pună mâna pe anumite zone de putere, într-o formă sau alta.

Ca scenariu SF, pentru un nou episod, din  serialul cu James Bond, poate ar merge.

Dar realitatea bate filmul imaginat de autorul întrebării.

Rezerviştii care s-au apropiat de zona politică, chiar şi cei mai irascibili, nu exprimau decât frustrarea, de a nu fi fost folosit potenţialul lor real, în schimb fiind stigmatizaţi în raport de interesele diverselor tabere politice. Exagerat. Artificial.

Niciun cetăţean lucid nu doreşte să devină un inamic public.

Cu atât mai mult un rezervist cu capul pe umeri, care ştie cum se raporta la instituţiile statului când era activ.

Nu rezerviştii au o problemă! 

Ci societatea indiferentă la potenţialul lor.