Independenţa Veneţiei şi Europa postmodernă

Mai toate articolele de presă despre referendumul început duminică, ce vizează independenţa regiunii italiene Veneto, încep sau fac trimitere la istoria glorioasă a Veneţiei, care, în cei peste 1.000 de ani de independenţă, şi-a păstrat statutul de putere navală a Europei timp de opt secole.

Se vorbeşte apoi despre cucerirea acesteia de către armata lui Napoleon, trecerea în componenţa Austriei, şi abia mai apoi, în 1866 anexarea sa în cadrul Regatului Italiei. Scurta cunoaştere a istoriei regiunii este necesară însă pentru înţelegerea evenimentelor actuale, cu atât mai mult cu cât adepţii secesiunii argumentează mai mereu că: Italia este o creaţie de 150 de ani în timp ce Veneţia este mult mai înrădăcinata în istoria Europei.

Despre ce este, însă, vorba? Locuitorii regiunii Veneto, care cuprinde printre  altele oraşele Treviso, Vicenza sau Verona sunt aşteptaţi în perioada 18-21 martie, în reşedinţa de capitală  Veneţia, pentru a vota dacă sunt sau nu de acord cu obţinerea independenţei. Separatiştii sunt inspiraţi de evenimentele petrecute în Scoţia sau Catalonia, motivându-şi acţiunuea nu numai prin circumstanţele istorice ci şi prin diferenţele culturale regăsite chiar în dialectul diferit faţă de cel folosit în Roma. Principalele probleme sunt, însă, de ordin economic, iar aceste nemulţumiri sunt prezente de câteva decenii în nordul Italiei care este din ce în ce mai sufocat de taxele şi impozitele plătite pentru a susţine un stat în care partea de sud este mult mai puţin productivă.

Veneto este casa unor branduri precum Benetton sau  Electrolux, însă cu toate acestea suma totală trimisă bugetului naţional sub forma de taxe şi impozite este mult mai mică în comparaţie cu investiţiile şi beneficiile întoarse. Decalajul ar fi unul imens, aproximatv 20 miliarde de euro anual, iar pe fondul crizei economice impactul său devine mult mai vizibil.

Indipendenza Veneta, principala organizaţie aflată în spatele procesului de secesiune, a luat naştere în mai 2012, înaintând mai apoi guvernatorului Veneto, Luca Zaia, o petiţie cu  20.000 de semnături ale unor persoane care susţineau secesiunea regiunii. În septembrie 2012 au realizat un miting de susţinere a acestei idei, pentru ca în martie 2014, la mai puţin de doi de la înfiinţare, să dea startul referendumului mai sus discutat. În Italia nu se vorbeşte mai deloc despre acesta. La radio sau  TV foarte rar se face trimitere, iar asta pentru că în esenţa sa referendumul este unul fără semnificaţie juridică şi nu numai.

„Noi, veneţienii,  refuzăm să îi mai susţinem pe cei săraci din cauza unei clase politice incapabile să ne protejeze interesele. Cea mai mare parte a oamenilor din Veneto susţin independenţa regiunii, iar acesta este motivul pentru care referendumul este inevitabil” -Lodovico Pizzati, lider al Indipendenza Veneta, într-un discurs din septembrie 2012

Conştienţi de toate acestea, dar mai ales că nu există o bază constituţională care să permită scindarea teritorială a Italiei, adepţii independenţei ameninţă, însă, că dacă rezultatele referendumului vor fi unele pozitive vor demara acţiuni mult mai complexe printre care chiar şi impunerea unor măsuri de reţinere a impozitelor sau emiterea unei declaraţii unilaterale de independenţă. Sigur, sunt afirmaţii imposibil a le vedea puse în practică în viitorul apropiat, însă sunt fapte care ne fac să reflectăm cu privire la viitorul Europei.

Ideea este una susţinută în Veneto conform mai multor sondaje realizate. În septembrie 2012, Corierre della Sera declara că aproximativ 80% din locuitorii regiunii ar accepta secesiunea.

Fie că este cazul Cataloniei, Scoţiei, bascilor, flamanzilor sau veneţieneilor, de remarcat este că discursul secesionist nu numai că nu ia în calcul separarea din cadrul Uniunii, ba din contră, vorbeşte despre viitorul alături de aceasta. Cu o puternică construcţie  geoeconomică, Europa însăşi oferă le oferă propriile modele. Danemarca, Luxemburg şi chiar Malta sunt exemple de succes economic al unor state reduse din punct de vedere al populaţiei şi al teritoriului. Să ne uităm chiar şi în Orientul Mijlociu şi să comparăm nivelul de trai din micuţul Qatar cu cel din Arabia Saudită, şi să ne amintim că saudiţii dispun de rezerve mult mai mari de petrol.

Cu toate acestea nu există niciun cadru juridic în urma căruia Bruxelles-ul să accepte în mod automat integrarea noului stat. Va trebui acesta să urmeaze paşii necesari aderării? Ar mai fi apoi profitabilă independenţa? Cum îşi va asigura securitatea? Va rămâne membru NATO? Dar dacă Roma se va opune accederii în UE şi NATO? Aceste răspunsuri nu sunt aduse într-un mod convingători de adepţii independenţei. Problema există, însă. Corupţia, incapacitatea politică, proasta guvernare, accentuează aceste clivaje economice între nord şi sud şi vor conduce inevitabil către apariţia unei noi paradigme a concepţiei de stat.