Interesele Chinei în Orientul Mijlociu. Competiţie sau cooperare cu SUA ?

În ceea ce priveşte actorii externi  din Orientul Mijlociu, o atenţie deosebită se acordă Chinei fapt pentru care multe voci susţin că Beijingul va deveni  principala putere dominantă, în dauna Statelor Unite, mult prea rodate ca urmare a intervenţiilor din Afganistan (2001) şi Irak (2003). Mai mult, se consideră că atenţia crescută a Washingtonului către Asia-Pacific va crea un vid de putere ce va permite creşterea influenţei Beijingului.

China este unul dintre principalii parteneri economici ai Consiliului de Cooperare al Golfului, alături de care pune bazele unei pieţe de liber schimb. Pentru Beijing, interesul prioritar constă în asigurarea securităţii energetice, Orientul Mijlociu rămânând principala sursă de aprovizionare în ciuda politicii de diversificare către Rusia şi pieţele din Asia Centrală. Această deschidere economică a fost alimentată de ultima intervenţie a SUA din Irak, înţeleasă şi ca o posibilă strategie a Washingtonului de a controla piaţa energetică globală.

În prezent, China importă zilnic peste 2,9 milioane de barili de petrol din Orientul Mijlociu, învestind sume uriaşe în infrastructura regională şi alte componente în încercarea asigurării interdependenţei economice ca formă de relaţionare. Drept urmare, începând cu 2014, 22% din investiţiile totale efectuate în Orientul Mijlociu sunt făcute de către firmele chineze, fapt ce a transformat regiunea în cea mai mare piaţă de export al armamentului militar chinez, în special a armelor de calibru mic, capitol unde China este principalul furnizor.

Politica Beijingului este una ce ţine de soft power, urmată de crearea unor Centre Confucius şi canale TV care să promoveze cultura şi valorile chineze. În tot acest context, s-a urmărit întărirea relaţiilor cu marile centre de putere: Egipt, Arabia Saudită, Israel, Turcia (în ciuda unor divergenţe privind minorii uiguri) şi Iran.

Spre exemplu, domeniul dezvoltării tehnologice din Israel se bucură de investiţii chineze masive, în timp ce mineritul, consturcţiile de cale ferată, sectorul sanitar din Arabia Saudită sau telecomunicaţiile din Iran sunt doar alte câteva domenii unde capitalul chinez este prezent.

Marea vulnerabilitate a Chinei constă însă în propria strategie, deoarece această politică a echilibrului regional, bazată pe bune relaţii cu principalii actori nu îi permite o masă largă de manevră politico-diplomatică. În consecinţă, China este un vector economic însă nu şi unul politic, situaţie care o va îngrădi cel puţin pe termen mediu, poate chiar şi lung întrucât nici din punct de vedere militar nu îşi poate asigura prezenţa prin binomul portavion-submarin nuclear.

Este de ajuns a privi Irakul pentru a înţelege limitele regionale ale Chinei, acolo unde deşi Beijingul este cel mai mare investitor în industria petrolieră, securitatea şi viitorul politic al ţării sunt dependente de politica SUA.

Elocvent este şi turneul de 11 zile făcut în Orientul Mijlociu de Wu Sike în vara lui 2014. Fostul ambasador chinez în Arabia Saudită şi Egipt, vizita din postura de şef al Direcţiei Speciale a Orientului Mijlociu din Ministerul Chinez de Externe, opt state din regiune, printre care Israel, Egipt, Irak, Qatar sau Arabia Saudită încercând să medieze conflictul dintre Hamas şi Israel.

Deşi nu şi-a propus absolut deloc, vizita a creat tensiuni pe axa Tel Aviv – Beijing. Toate acestea, pentru că Wu a încercat mediatizarea crizei palestiniene printr-o soluţie a creeării unui stat palestinian independent cu capitala în Ierusalimul de Est şi o întoarcerea a Israelului la graniţele din 1967.

Complexitatea Orientului Mijlociu, marcată de paradigma realistă şi pluralismul actorilor, face ca nici măcar această politică a soft power-ului să nu fie una fără consecinţe negative. Deşi există numeroase sondaje ce arată că Beijingul în unele cazuri este mult mai apreciat de arabi în comparaţie cu Washingtonul sau Moscova, apropierea de Israel este o altă vulnerabilitate ce conduce către critici. Iar orice decizie a chinezilor riscă să fie apreciată de o parte şi contestată de alta. Să nu uităm că steagul Chinei a fost incendiat în mai multe capitale arabe după ce China a folosit dreptul de veto pentru a stopa intervenţia militară externă în Siria.

Dincolo de geoeconomie, terorismul de sorginte fundamentalist islamică reprezintă o ameninţare directă pentru China care se vede nevoită pentru prima dată să îşi apere securitatea naţională la mii de kilometri distanţă de propria graniţă, ca urmare a exportului ideologiei jihadiste de către Statul Islamic în sânul comunităţii musulmane chinze.

Conform oficialilor de la Beijing, peste 700 de chinezi s-au alăturat până în prezent Statului Islamic. Concomitent, tensiunile escaladează în provincia Xinjiang unde etnicii uiguri sunt majoritari. Drept urmare, dacă până în prezent Beijingul era unul dintre principalii critici ai acţiunilor externe militare ale SUA, apariţia Statului Islamic schimbă această paradigmă, aducând cu adevărat China şi America în aceeaşi barcă a luptei anti-teroriste. În concluzie, ne vom aştepta ca Beijingul să susţină campaniile conduse fie de către SUA, fie de către ţările arabe, cel puţin prin schimburi de intelligence.

Practic, interesele Chinei şi interesele Statelor Unite în Orientul Mijlociu sunt convergente, atât economic, cat şi politico-militar. Contextul creat ar putea pune bazele unei noi relaţii pe scena internaţională, unde cele două super puteri ar asigura un binom soft şi hard power în dauna competiţiei regionale.

În momentul de faţă, Washingtonul trebuie să îşi calculeze strategiile evaluând în principal atât Beijingul cât şi Ankara.

La rândul său, China nu poate găsi o contrapondere în dezvoltarea unui parteneriat cu Federaţia Rusă, atât ca urmare a intereselor diferite în ceea ce priveşte preţul petrolului, cât şi ca urmare a unor diverende teritoriale aflate în stare latentă. Să nu uităm ca în ciuda acordurilor din 1990, elevilor chinezi încă le este predat în şcoli faptul că Moscova a furat 1,5 milioane de km² din teritoriul cuvenit de drept Chinei. Presiune asupra Siberiei şi popularea masivă a acesteia de către chinezi este privită cu îngrijorare la Moscova, acolo unde politicile de creştere demografică încă nu dau rezultatele aşteptate. Mai apoi,  în contextul preţului scăzut al petrolului, dacă China va sprijini financiar Federaţia Rusă aflată sub embargo economic, mai mult ca sigur se va aştepta să primească avioane, submarine şi alte echipamente militare de ultimă generaţie. Pentru ruşi, aceasta ar fi  o soluţie pe termen scurt dar o bombă cu ceas pe termen mediu şi lung.