Intrigă la nivel înalt: bani, politică şi muzică

Este posibil (cel mai probabil că rezultatul îl vom afla azi) ca Israelul, a doua oară în istorie, să joace un renghi urât celor de la Eurovision, declarând că nu are banii necesari (12 milioane Euro) cu care să constituie garanţia cerută de organizatori pentru desfăşurarea ediţiei din 2019 a concursului.

UPDATE: Cu câteva ore înainte de de expirarea timpului acordat Televiziunii de stat israeliene pentru a comunica dacă a euşit la facă rost de suma de 12 milioane de euro, organizatorii de la Ierusalim au transmis oficialilor de la EUROVISION că s-a ajuns la un acord cu Ministerul de Finanţe din Israel care va deschide o linie de credit, astfel încât banii să fie depuşi până în această seară în contul celor de EBU. Foarte interesantă precizare înscrisă în acord: dacă, dintr-un motiv sau altul, depozitul bancar este pierdut, atunci Ministerul de Finanţe se angajează să ajute Televiziunea de stat israeliană să-şi poată plăti datoria. Oare pentru ce anume s-a făcut această precizare expresă?

Chiar este posibil să se repete episodul similar din 1980 când tot Israelul ar fi trebuit să organizeze concursul după ce Gali Atari cu „Aleluia“ câştigase în 1979 primul loc, iar oficialii din ţara sa au anunţat în ultimul moment că renunţă la organizare, tot din motive financiare? Da, este foarte posibil, a răspuns deja Israel Broadcasting Authority care zice că n-are bani şi a cerut, un ultim răgaz de 2 săptămâni pentru a încerca mobilizarea unor resurse financiare externe, răgaz acordat şi care expiră azi. Situaţia este extrem de serioasă deoarece ministrul de Finanţe Moshe Khalon a spus că guvernul nu va aloca niciun fel de linie financiară suplimentară televiziunii de stat care, pe de altă parte, refuză să contracteze un împrumut extern pentru a-şi onora obligaţiile.

E vorba oare numai despre bani? Greu de crezut că guvernul nu ar putea debloca din rezervele de urgenţă o asemenea sumă complet derizorie. Există însă diverse rapoarte din zonă, pe circuite apropiate serviciilor de informaţii, care emit o serie de ipoteze concordante care duc problema la un alt nivel şi rescriu povestea în termenii unei analize de risc şi securitate.

În rapoartele respective se vorbeşte despre asigurările pe care televiziunea de stat din Israel trebuie să le dea, în numele guvernului, privind asigurarea securităţii participanţilor la concurs în contextul în care climatul din zonă se tensionează permanent şi se înregistrează numeroase acte de terorism. Drept urmare, pe 22 mai, Thomas Hanses de la Eurovision dă un prim avertisment oficial, un tweet prin care cere fanilor concursului să fie prudenţi şi să nu cumpere încă pachetele transport/cazare.

Cei de la Channel 10 spuneau atunci că cea mai mare problemă care apăruse era poziţia câtorva ţări (printre care Islanda, Irlanda şi Suedia) care erau în favoarea unui boicot din cauza situaţiei politice din Israel. Colegii de la The Times of Israel arătau că, în Islanda, peste 25000 de persoane semnaseră o petiţie cerând ca evenimentul Eurovision să fie organizat în altă parte „datorită abuzurilor comise de Israel asupra palestinienilor în ce priveşte drepturile omului. Michael Mac Donncha, primarul din Dublin, a spus că va sprijini o poziţie similară, iar Partidul Stângii din Suedia şi Liberal Democraţii şi Laburiştii britanici au afirmat şi ei că sunt în favoarea unui boicot la adresa Israelului“.

Evident,un alt apel la boicot a fost formulat de organizaţiile palestiniene ale artiştilor şi se pare că ar fi luată foarte serios în discuţie posibilitatea ca statele arabe să ia decizia de a nu transmite concursul în cazul în care se va ţine la Ierusalim.

Politic, este încă un episod al luptei deschise pe care o cunoaşteţi foarte, iar ceea ce este (sau poate fi nou) o constituie motivaţia palestinienilor care pun accentul pe faptul că ţările europene care vor accepta să participe la concursul din Ierusalim vor valida şi decizia luată de guvernul Israelului de a proclama acest oraş drept capitala istorică indivizibilă a Statului Israel. Promiţând deja acţiuni violente de protest.

Toate acestea sunt elemente ale analizelor de risc din acest moment şi nimic nu este încă decis. Mai ales că nu există încă siguranţa asupra modului în care va evolua situaţia politică internă din Israel, aflată încă sub umbra ameninţării unor alegeri anticipate, posibil a fi convocate de Netanayahu care nu reuşeşte să treacă prin Knesset o lege din sistemul de securitate, opoziţia venind din partea unui partid ultra-religios. În plus, este foarte greu de presupus care vor fi condiţiile regionale de securitate din regiune în 2019, la orizont fiind şi probabilitatea unei acţiuni militare la scară mare în Gaza dar şi a unei ofensive împotriva Iranului. Dar şi, dătătoare de oarecare speranţe, sunt semnalele despre posibila semnare, la finele acestei luni, a unui Tratat de pace cu Hamas, rezultat al negocierilor pe textul propus de Egipt şi al eforturilor intense ale coordonatorului special al ONU, diplomatul bulgar Mladenov.

Posibil, probabil, dar nimic absolut sigur. Şi asta ne întoarce înapoi la punctul de start al discuţiei, criza niciodată rezolvată din Orientul Apropiat şi urmările sale în plan umanitar, cultural şi social. S-a spus de atâtea ori că, în momente de mare criză, arta, cultura, actul artistic pot fi treptele pe care oamenii ar putea păşi spre un altfel de realitate, depăşindu-şi condiţionările date de secole de ură şi intoleranţă. Un discurs frumos, elegant, de tip UNESCO sau de intelectuali fini aflaţi la o discuţie cultă despre oameni şi vremuri. Realitatea este însă alta, iar violenţa străzii îşi poate impune propriile sale reguli, câteodată devenite principii de joc politic.

Nu e vorba numai de Eurovision, ci despre o intrigă despre bani, putere şi muzică. În adâncime, se joacă o altă partidă, aceeaşi care, de atâtea ori, a determinat tragedia fără sfârşit a oamenilor folosiţi ca pioni într-un joc pe care cred că-l înţeleg şi de care vor profita mereu alţii, maeştrii păpuşari din umbră.