Irak, victimă a luptei între Iran şi Arabia Saudită pentru dominaţie regională
0
De data asta nu (doar) americanii-s de vină. Soarta Irakului se decide la Teheran şi Riad, nu la Bagdad, nu la Washington. Orientul Mijlociu este astăzi scena unui război prin terţi pentru dominaţie regională între Iran şi Arabia Saudită. Irakul şi Siria sunt teatre ale acestui război.
De aceea nici rezolvarea conflictelor nu poate fi decât regională - politică, nu militară. Statele Unite vor negocia cu cele două state-pivot, nu se vor angaja în operaţiuni armate inutile.
S-a scris deja mult despre eşecurile strategiei americane în Irak, cât şi ale actualului guvern irakian, mai interesat de stabilirea dominaţiei şiite decât de o pace multiconfesională - ambele cu rezultatul vizibil în aceste zile: recăderea ţării în haos, fundamentalism religios, sectarianism etc. A fost identificată drept cauză principală marginalizarea sunniţilor, care s-au văzut nevoiţi să recupereze teren prin insurgenţă. Explicaţia este corectă, dar ratează adevărata problemă, mult mai amplă.
Viitorul Irakului se decide la Teheran şi Riad. Nu la Bagdad, nu la Washington
Nimic din Orientul Mijlociu nu mai poate fi gândit astăzi în termenii conflictelor, problemelor, intereselor sau evoluţiilor naţionale. Totul este regional şi nu poate fi gestionat decât la nivel regional.
În primul rând din binecunoscutul motiv că graniţele în care se află aceste state nu sunt decât în mică măsură unele naturale, ci rezultatul deciziilor coloniale, al pierderilor şi câştigurilor teritoriale de-a lungul a numeroase conflicte istorice mai recente sau mai îndepărtate. Astfel, cu atât mai mult într-o lume globalizată şi cu intense fluxuri comerciale şi de populaţie, interesele şi identităţile sunt tribale, etnice, religioase, traversând graniţele politice (vezi de pildă cazul cel mai cunoscut, al kurzilor).
În al doilea rând, pentru că în contextul în care regiunea a fost destructurată politic de conflicte (Irak, Siria, Liban, Yemen, Egipt etc), globalizare, mişcări populare cauzate de opresiune politică, sărăcie, crize alimentare, dezvoltarea miliţiilor fundamentaliste şi a organizaţiilor teroriste, două puteri regionale au intrat într-o competiţie acerbă pentru a-şi stabili dominaţia asupra întregii regiuni, de-a lungul principalei linii de demarcaţie - şiiţi vs sunniţi: Iranul şi Arabia Saudită. La rândul ei, Turcia încearcă să se impună ca principal model, "lider luminat" al regiunii, făcând un joc complicat şi adesea riscant (cum a fost lăsarea combatanţilor străini să intre în Siria şi Irak).
Astfel, deşi fiecare dintre aceste conflicte are în mod cert dimensiunea sa naţională (revolta împotriva lui Bashar al Assad în Siria, transformată apoi în luptă pentru supremaţie teritorială a diverselor grupări rebele; lupta anti-insurgenţă în Irak, transformată apoi de guvernul al-Maliki în instituire a dominaţiei şiite asupra sunniţilor care fuseseră favorizaţi pe vremea lui Saddam Hussein), cu nenumărate complicaţii ulterioare, niciunul dintre acestea nu va putea fi rezolvat în mod sustenabil doar la nivel naţional.
Conflictul sectar sunni-shia a devenit în ultimii ani un Război Rece prin terţi între două state-pivot, pentru dominaţie regională
Falia sunni-shia a devenit în mod deosebit relevantă şi vizibilă odată cu slăbirea sau căderea regimurilor laice (cum a fost şi cel al lui Saddam, sau al lui Mubarak, sau Ghaddafi, cum este cel al lui al-Assad). Atunci, cei asupriţi de-a lungul atâtor ani, sau care nu au fost lăsaţi să-şi practice religia, au găsit momentul propice de a-şi afirma acest drept, adesea în mod agresiv sau resentimentar. De asemenea, pe fondul lipsei capacităţii sau dorinţei de a pune în loc un guvern incluziv, pe fondul incapacităţii de a reintegra foştii combatanţi (după de-baathificare, de pildă), de a propune un proiect naţional valabil, apartenenţa la şiism sau sunnism au servit drept element de coagulare a identităţii. La asta au contribuit din plin puterile regionale, care au turnat gaz pe foc susţinând politic şi finanţând terorismul, miliţiile, guvernele care le puteau servi interesele. Astfel, elementul nou faţă de acum câţiva ani este că de această dată competiţia sunni-shia este o manifestare a unui "Război Rece" prin terţi între două state, Arabia Saudită şi Iran, care nu concep să lase regiunea să se coaguleze într-o formă care să le submineze în vreun fel interesele. Ba, din contră, Teheranul şi Riadul găsesc că starea actuală a regiunii, de mişcare aproape browniană şi fragilitate a statelor după Primăvara Arabă şi toate dezvoltările care au urmat, este ocazia ideală de a-şi maximiza câştigurile.
Astfel, un conflict până acum mai mult inter-religios, interetnic, a devenit din ce în ce mai politic, iar confruntările diverse de tip "combinări de n luate câte k" s-au simplificat întrucâtva, osificându-se de-a lungul axei Teheran-Riad, într-un conflict shia vs sunni. Succesul militar al organizaţiei Statului Islamic al Irakului şi Levantului (ISIS), cât şi numele acesteia, arată că gradul de organizare politică şi militară a acestui conflict a crescut.
Fundamentalismul religios, ca mod de organizare a luptei politice
Din motive care ţin de geografia sa (singura ieşire a Iranului peste munţii care îl înconjoară ca o cetate inexpugnabilă, acolo unde nu se află Marea Caspică sau Golful Persic, este în sud-vest, peste graniţa cu Irak), Iranul nu îşi poate permite un Irak ostil (lucru pe care l-a învăţat şi din istoria războiului dus de Saddam împotriva lui Khomeini). De aceea, imediat după intervenţia americană şi profitând de vidul de putere, Teheranul a devenit extrem de activ în a susţine şiiţii persecutaţi până atunci de Saddam. Astăzi, relaţiile Iranului cu guvernul de la Bagdad sunt dintre cele mai bune şi mai apropiate. Este şi motivul pentru care şi-a oferit prompt sprijinul pentru o contraofensivă împotriva ISIS.
Interesele Iranului se ciocnesc de ISIS şi în Siria, unde Iranul a susţinut regimul alawit (derivat din şiism) al lui al-Assad, iar împreună cu acesta a susţinut Hezbollahul în Liban, împotriva Israelului şi nu numai.
Pe de altă parte, ISIS este desprins din al-Qaeda şi s-a organizat ca miliţie fundamentalistă odată ce modelul al-Qaeda de tip reţea de celule teroriste a fost parţial destructurat de războiul american împotriva terorismului, iar parţial a pierdut din popularitate când Primăvara Arabă a adus la putere mai degrabă mişcări organizate, politice, la vedere, în genul Frăţiei Musulmane egiptene sau al Hizb ut-Tahrir şi Ennahda din Tunisia, care puteau propune şi un proiect alternativ, dincolo de a sabota ordinea preexistentă.
Al-Qaeda este sunnită şi a fost intens finanţată de Arabia Saudită. După intervenţia americană în Afganistan şi succesul campaniei globale împotriva al-Qaeda, multe dintre mişcările afiliate acesteia s-au dezvoltat strict în plan local - dar extrem de periculos şi de eficient, din Nigeria (Boko Haram), până în Somalia (al-Shabaab), Sudan, Yemen, Irak, Siria etc.
Din punct de vedere religios, salafismul (wahhabismul) din Arabia Saudită şi Qatar - două dintre statele cele mai bogate şi deci capabile să furnizeze training şi finanţare pentru mişcările fundamentaliste sunnite - se revendică în mod militant drept versiunea cea mai "pură" şi mai radicală de sunnism. Irakul este extrem de important pentru sunnism, pentru că a fost mai mereu sub conducere sunnită, de la Califatul Abbasid cu capitala la Bagdad, care a durat 500 de ani şi a fost considerat epoca de aur a Islamului, până la birocraţia instalată de britanici după Primul Război Mondial. De partea cealaltă, în Irak se află cele mai importante locuri sfinte ale şiismului (Najaf, Karbala, Samarra, care comemorează cele mai dramatice episoade ale credinţei, din secolele VII-IX).
Mai important însă, atât Irakul cât şi Siria sunt mize esenţiale din punct de vedere politic şi al sferelor de influenţă care se joacă acum în Orientul Mijlociu. De aceea, dacă nu este imposibil ca ISIS să fie combătut într-un orizont de timp mediu (ca şi talibanii în Afganistan, nu beneficiază de popularitate şi adeziunea populaţiei, din cauza versiunii extreme de islam pe care o practică şi a cruzimii lor, aşa încât pot pierde destul de repede baza de sprijin, mai ales dacă forţele politice legitime, cu sprijin militar, financiar şi training extern, vor şti să-şi ralieze populaţia), stabilitatea pe termen lung este imposibilă fără Iran şi Arabia Saudită.
Aşa ceva este exclus însă pe termen scurt şi nu poate fi decât rezultatul unei negocieri de durată, fără îndoială presărată în continuare cu conflicte sângeroase. Aceasta pune Statele Unite într-o situaţie delicată, iar refuzul preşedintelui Obama de a se angaja mai profund în conflictele din regiune vine cel mai probabil din înţelegerea complexităţii problematicii, care face ca SUA să prefere să încline balanţa de la distanţă în favoarea unuia sau altuia dintre actori, fără a mai risca amestecul într-o situaţie care excede cu mult o rezolvare militară.
Statele Unite, între aliatul periculos şi răul necesar
Riadul este un partener esenţial al Washingtonului. Petrolul său este în continuare important, în ciuda evoluţiei SUA către autonomie energetică sporită. De asemenea, business-ul mondial, de la finanţe la petrol, este afectat în mod decisiv de deciziile saudiţilor, iar SUA nu îşi pot permite să îi aibă drept inamici, mai degrabă decât aliaţi. În plus, Iranul nu poate fi lăsat să "zburde" după voia sa în regiune, având în vedere atât ameninţarea nucleară, cât şi forţa sa destabilizatoare (Hezbollah & Co) şi istoria relaţiilor cu America, iar Arabia Saudită este o contrapondere binevenită.
Pe de altă parte, Iranul este la rândul său o contrapondere necesară la Arabia Saudită, care se află până la urmă la originea formelor de terorism cele mai ameninţătoare pentru Occident. De asemenea, în fond Iranul este un stat modern, moştenitor al avansatei civilizaţii persane, cu o societate dezvoltată. Iar în ciuda statutului său de Republică Islamică, se foloseşte foarte mult de religie ca ideologie/ instrument politico-social, având altfel o abordare destul de laică din multe puncte de vedere, cu drepturi destul de avansate pentru femei, de pildă, sub "vălul" public al virtuţii islamice, iar liderii săi par (desigur, sub presiune vestică şi de teama contagiunii în contextul tulburărilor regionale) a fi capabili de o atitudine raţională. Statele Unite şi Europa au tot interesul să încurajeze o relaxare a relaţiilor cu Iranul, fără care nu poate exista o ameliorare a situaţiei din Orientul Mijlociu, dacă acesta va dovedi la rândul său bună credinţă.
Şi Iranul şi Arabia Saudită au atât motivaţia să menţină tulburările regionale, ca instrumente de extindere a influenţei lor, cât şi de a le limita, atunci când acestea ajung să fie o ameninţare chiar la adresa lor. În timp ce Teheranul are interesul ca ciocnirile sectare să nu se extindă, pentru a nu aprinde scânteia conflictelor similare în Iran, Riadul este interesat în principal ca răsturnările de regim şi rebeliunile să nu dea idei contestatarilor monarhiei saudite. Ambele capitale însă citesc în orice schimbare de situaţie din regiune potenţialul avantaj sau implicare a celeilalte, înainte de orice, iar orice intervenţie, oriunde, este de fapt făcută cu un ochi la inamicul numărul 1.
Peste toate, Turcia face şi ea un joc complex, prin care încearcă să-şi proiecteze influenţa ca jucător esenţial, care poate determina câştigătorul ("kingmaker"), fără a-şi atrage însă nici animozitatea vreunuia dintre ceilalţi jucători, fără a-şi asuma în mod direct răspunderea gestionării situaţiei regionale şi fără a-şi agrava problemele interne (kurzi, contestarea lui Erdogan etc). În acest sens, Ankara merge pe sârmă între statutul de membru NATO, partener major al Washingtonului şi exigenţele contextului regional şi ale celui intern.
Orientul Mijlociu va rămâne mult timp o zonă de conflicte sângeroase. SUA vor lăsa rezolvarea în mâinile puterilor regionale şi vor negocia cu statele-pivot
Cheia regională obligatorie pentru citirea crizelor din Irak şi Siria dezvăluie aşadar şi evoluţia acestora pe viitor. Statele Unite se vor feri pe cât posibil să mai intervină în mod direct în Orientul Mijlociu. Puţin probabil să repete în 2014 greşeala din 2003 (ca şi din 2001 în Afganistan!), de a ignora faptul că niciun demers de stabilizare a unui stat nu va funcţiona în aceste regiuni fragmentate politic, sectar şi etnic, dacă vecinii acestuia şi puterile regionale influente nu vor fi direct interesate să funcţioneze. De aceea se vor concentra mai degrabă pe negocierea unui acord cu Iranul şi pe negocieri cu Arabia Saudită şi statele din Golf care să ofere acestora stimulente de a-şi intensifica eforturile de stabilizare a regiunii. Până la cristalizarea situaţiei într-un mod satisfăcător pentru Teheran şi Riad, dar şi acceptabil de către miriadele de alţi actori statali şi substatali, va trece însă mult timp şi Orientul Mijlociu va rămâne timp îndelungat pradă unui mediu de securitate volatil şi conflictual.
Siria va rămâne un dezastru umanitar până ce va exista (posibil) un guvern de uniune naţională care să aducă alături de al-Assad forţele moderate, pentru că nimeni din Vest nu se mai înghesuie să dea jos regimul pe fond de haos jihadist - ba chiar şi după aceea. Dacă Irakul va stăvili sau nu avansul ISIS, în oricare variantă guvernul (al-Maliki sau altul!) va trebui să includă sunniţii la putere, dacă vrea să evite colapsul total. Tensiunile vor dura însă mult timp de acum înainte, iar alte state din regiunea Orientului Mijlociu extins (de la Liban, la Yemen etc) vor avea de suferit la rândul lor perioade de instabilitate. Nu există soluţie simplă sau rapidă.
Se încarcă comentariile...
