Iranul: mielul sau lupul cu blană de oaie?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La o primă vedere, mulţi sunt tentaţi să privească politica internaţională a Iranului ca fiind influenţată decisiv de ideologie – în acest caz cea de sorginte şiito-islamică. Totuşi, ultimele luni au demonstrat opiniei publice internationale că liderii iranieni sunt capabili a oferi lumii, o lecţie fină de pragmatism în relaţiile diplomatice cu statele din regiune, precum şi cu marile puteri occidentale.

După peste trei decenii marcate de adânci transformări interne, dominate de întoarcerea spre un conservatorism religios care aminteşte de vremuri întunecate din istoria lumii, Iranul se află astăzi într-un punct de cotitură ,cel puţin în ceea ce priveşte politica sa externă. Alegerea noului preşedinte, un apropiat al liderului religios suprem, Ayatollah-ul Khamanei , a determinat o schimbare aproape instantă a abordării relaţiilor cu restul statelor.

Desigur, după un şef de stat inflexibil, precum Ahmadinejad, care a reuşit să izoleze ţara, observând neputincios cum economia iraniană şi standardul de viaţă al poporului său se prăbuşeşte sub ochii săi, nu era prea greu ca, la o primă impresie, noul lider să aibă o alură de salvator. Hassan Rouhani  nu a beneficiat numai de comparaţia – net avantajoasă- cu fostul şef de stat Mahmoud Ahmadinejad. Noul preşedinte a pornit în forţă cea mai suprinzătoare campanie de relaţii publice a unei ţări, pe care planeta a văzut-o în ultimii ani.

Rouhani şi echipa sa de consilieri au demarat procedurile de schimbare radicală a imaginii ţării lor, provocând un şoc general în rândul marilor lideri ai lumii. Şi cum  Vorba dulce mult aduce, puterile occidentale nu au putut decât să zâmbească încurcate, la început uşor neîncrezătoare, ulterior ,mult mai relaxate şi să invite Iranul la masa negocierilor. Care negocieri? Este simplu: ridicarea sancţiunilor economice care au afectat profund populaţia persană, şi programul nuclear al ţării.

Iată cum, în câteva luni, printr-o fină lecţie de diplomaţie, prin care liderii iranieni se prezintă lumii drept nişte oameni binevoitori, ospitalieri, zâmbitori şi blânzi ca nişte mieluşei (deşi Bibi Netanyahu spune că sub această blândeţe se ascund colţii lupului), la masa negocierilor Iranul nu mai este inamicul nr. 1, ci speranţa ce vine din Orient.

În politica internaţională, pragmatismul este foarte important, deoarece cei care înţeleg că pentru a-şi atinge interesele trebuie să joace indiferent de ceea ce le dictează conştiinţa sau Allah, sunt cei care reuşesc să se ridice deasupra condiţiei lor. Ideologia, indiferent de ce natură este ea, înfrânează atingerea obiectivelor şi, implicit, progresul. Iar noua strategie de la Teheran este cea mai bună exemplificare a acestui lucru.

Cu o economie la pământ, sancţiuni internationale asupra băncilor, oamenii sunt din ce în ce mai nemulţumiţi, săraci şi deziluzionaţi. Mulţi şi-au pierdut afacerile, tânăra generaţie se luptă cu un şomaj în creştere şi incapacitatea de a putea să îşi întemeieze şi să susţină o familie. Ultimii ani de sancţiuni atârnă prea greu pe umerii unei populaţii milenare care locuieşte într-o ţară atât de bogată în resurse, dar şi cultural.

Iată de ce până şi conservatorii lideri de la Teheran au înţeles că mai presus de credinţa Ayatollahului că vestul este diavolul, se află bunăstarea poporului, pentru că ea este cheia prin care un stat poate fi mai bine controlat- ea este principala metodă care ţine sub control revoltele sociale devastatoare, care ar putea duce la o prăbuşire a actualului regim. Clericii şi forţele lor de securitate au reuşit să reprime frustrarea acumulată a tinerei generaţii prin reducerea la tăcere a revoluţiei din 2009, după ce, în urmă cu patru ani reuşiseră să obţină neparticiparea fostului preşedinte, Khatami, un reformist desăvârşit, la alegerile care l-au adus la putere pe Ahmadinejad.

Însă forţa urmaşilor persanilor antici este nebănuită, iar acumularea unei tensiuni generale, pe fondul sărăciei şi a declinului calităţii vieţii, este cea mai mare ameninţare la adresa liderilor religioşi de la Teheran.Iar tactica lor din ultimele luni demonstrează foarte clar aceste temeri.

Cu toate acestea, marii jucători ai lumii ar fi naivi să creadă în promisiunile nedemonstrate încă ale oficialilor iranieni. Deschiderea faţă de ei este binevenită şi trebuie salută de o lume întreagă, însă intuiţia verişorilor de la Ierusalim nu greşeşte nici de această data.

Premierul israelian înţelege mult mai bine decât orice negociator occidental jocul pe care îl face Rouhani. Îl înţelege pentru că este un stil pe care numai cei din acel fierbinte Orient Mijlociu, a căror existenţă este pusă la îndoială în fiecare zi, pentru care viaţa este un hazard, pot aborda cu succes o asemenea strategie (aparent în contradicţie puternică cu credinţele lor).

Mai este nevoie de timp…Teheranul trebuie să facă concesii, să îşi demonstreze bunele intenţii, iar Washingtonul are nevoie de o negociere ceva mai îndelungată şi mai profundă pentru a duce la bun sfârşit – pentru întreaga regiune- această nouă oportunitate. Nu se pune problema unei prietenii, cum de altfel nu este nicio relaţie în această lume crudă a politicii mondiale, însă, aşa cum îmi spunea un bun prieten, am putea vorbi de un friendenemy – un prieten/inamic, termen ce defineşte alianţele de moment, pentru anumite interese, fără a existe un sentiment general de solidaritate şi înţelegere.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite