Iranul şi ameninţarea kurdă. Sub semnul războiului hibrid

Semnarea Acordului Nuclear ca urmare a negocierilor dintre Teheran şi puterile occidentale a scos Iranul de pe celebra Axă a Răului precum şi din marginalizarea sa internaţională, transformând-o într-o ţară atractivă pentru potenţialul său economic.

Însă problemele pentru Teheran d-abia acum încep, iar asta nu doar  pentru că trebuie să demonstreze că respectă etapele convenite  pentru a convinge că rămâne un actor predictibil,  dar şi pentru că provocările interne  devin din ce în ce mai complexe.

Cu un puternic mozaic inter-etnic, format dintr-o majoritate persană de doar 61%, urmată de azeri -19%, kurzi -10%, luri-6%, arabi -2%, turkmeni -2% sau balusci -2%, Iranul va trebui să gestioneze cu mare atenţie tendinţele iredentiste ale acestor grupuri iar metodele de tip hard power s-ar  putea să aibă un impact negativ pe termen mediu şi lung, în contextul în care presiunea internaţională ar putea face trimitere către respectarea drepturilor omului şi ale altor valori de acest tip. În acest sens, la Teheran se calculează cu foarte mare atenţie paşii ce vor trebui urmaţi, cu atât mai mult cu cât, actualul regim se teme că posibila deschidere către Vest poate reprezenta o vulnerabilitate prin perspectiva căreia Occidentul în general, dar Statele Unite în particular, ar putea creea pârghiile prin care  să poată orchestra acţiuni specifice războiului psihologic, conducâd către schimbarea leadership-ului politic.

Problemelor din zona arabă sau baluscă li se adaugă acum cele din zona de Nord-Vest, unde dosarul kurd s-a redeschis începând cu această vară, iar tensiunile continuă să escaldeze.

Asrfel, sute de kurzi au protestat la începutul lunii octombrie în oraşele  Mariwan şi  Mahabad   acuzând persecuţia la care sunt supuşi de către Teheran.

Activistul kurd Dewran Rida, care conform declaraţiilor sale fusese reţinut şi agresat în timpul interogatoriilor făcute de către forţele iraniene, afirma:

„Scopul protestelor este acela de a rupe tăcerea şi de a ne exprima indignarea noastră cu privire la arestările arbitrare şi execuţiile în masă realizate în Iran.”

Evenimentul are loc după ce sediul Gărzii Revoluţionare din oraşul kurd Piranshahr a fost luat cu asalt pe 24 septembrie, fiind ucişi 30 de soldaţi şi alţi câteva zeci răniţi. Atacul a fost realizat de către aripa militară a Partidului Democrat din Kurdistanul Irakian (KDPI), cea mai veche formaţiune politică kurdă din Iran, şi care în ciuda istoriei violente, militând pentru independenţă încă din 1945, a încheiat în 1996 un acord de pace cu Teheranul.

Ciocniri de acest tip au avut loc şi în Marivan, Saghez, Sardasht, Oshnavieh, Mahabad, Urmia sau Sarvabad, iar Secretarul General al KDPI, Mustafa Hijri, justifica acţiunile susţinând:

„Luptătorii noştri merg acum în teritoriu, discută cu oamenii şi se pregătesc pentru a se apăra. Dar în viitor nu vom ezita să atacăm. Iranul nu ne-a lăsat alternative. Încearcă aici, în zona kurdă, să distrugă activităţile civice şi politice. Sunt mai agresivi în comparaţie cu restul ţării.”

Reluarea conflictului după 20 de ani de către KDPI vine într-un context regional şi internaţional destul de sensibil, iar kurzii iranieni pot deveni mai uniţi şi mai puternici decât în ultimele decenii, prin intermediul celor trei grupări semnificative:

• Partidul Democrat din Kurdistanul Irakian (KDPI), a cărei aripă militară, Peşmerga,  a operat cu precădere în Irak;
• Partidul Vieţii Libere din Kurdistan (PJAK), afiliat PKK, care a întreprins în ultimii ani mai multe atacuri împotriva autorităţilor iraniene;
• Partidul Libertăţii Kurdistanului (PAK), fondat în 1991.

Avansul Daesh în Levant i-a adus pe toţi aceştia în faţa unui adversar comun, fără opţiuni politice, profitând în acelaşi timp de pregătirea militară oferită de către Occident. Astfel, spre exemplu, înaintea izbucnirii crizei din Siria şi Levant, capacităţile PAK erau destul de limitate, pentru ca în prezent gruparea să joace un rol esenţial în recucerirea oraşului irakian Kirkuk. Însăşi liderul grupării, Hussein Yazdanpana,  recunoaşte aportul Vestului, afirmând: „Am profitat de fiecare oportunitate avută, şi am reuşit să ne perfecţionăm stilul de luptă, fiind instruiţi de americani, francezi sau britanici. Am învăţat multe, dar trebuie să ne perfecţionăm continuu”.

Dar,  declaraţiile lui Yazdanpana nu se opresc aici: „Modul în care Daesh a măcelărit comunitatea Yazidi se aseamănă cu ceea ce au păţit kurzii în Iran începând cu 1979. Eram tânăr pe atunci, îmi amintesc bine cum forţele de ordine au distrus localităţi întregi.” Nu în cele din urmă, acesta nu ezită să facă publice planurile de viitor: „În Iran ne vom face datoria. Ne vom opune barbarilor”.

Sigur, Teheranul în momentul de faţă nu priveşte ameninţarea kurdă doar  din punct de vedere militar, în ciuda faptului că aceştia ar putea avea acum o strategie unitară, ci se teme mai degrabă de natura pe care aceasta ar putea căpăta-o. Dacă privim cu atenţie afirmaţiile de mai sus, observăm o retorică construită practic pe apărarea valorilor democratice, libertăţilor civile sau drepturile omului, punându-se în acelaşi timp semnul egal între Daesh şi Iran.

Teheranul nu a ezitat să acuze Arabia Saudită şi chiar statul Israel pentru sprijinul acordat kurzilor ca urmare a interesului acestora privind destabilizarea Irakului şi Iranului. Acuzele au fost infirmate, însă saudiţii nu se sfiesc să îşi exprime public susţinerea pentru opoziţia iraniană iar prezenţa Prinţului Turki al Faisal, fostul şef al serviciului saudit de intelligence, în cadrul unui mitting organizat la Paris de către susţinătorii fostului Şah, este un exemplu cert în acest sens.

Ceea ce Iranul nu spune, este faptul că la rândul lor, saudiţii acuză Teheranul pentru sprijinirea minorităţii şiite din Regat şi Bahrain, în scopul de a destabiliza Consiliul de Cooperare a Golfului şi a-şi extinde capacitatea de proiecţie a puterii în regiune. Executarea clericului şiit Nimr al Nimr de către Arabia Saudită a venit pe acelaşi fond. De altfel, după Primăvara Arabă, saudiţii şi iranienii s-au implicat în susţinerea unor tabere diferite atât în Egipt, cât şi în Liban, Irak, Siria sau Yemen, transformând întregul Orient Mijlociu într-o tablă de şah a jocului geopolitic. Într-un final, aceste războiae proxy capătă o formă hibridă în  momentul în care sunt importate de cei doi actori aflaţi acum în lupta pentru statutul de hegemon regional, motiv pentru care securitatea societală devine astfel principala provocare pentru acestea.