Israelul şi lumea faţă cu un proxim armistiţiu

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gaza

În timp ce presiunea acceptării armistiţiului creşte, Israelul se confruntă şi cu riscul inerent amplorii naraţiunii antisioniste în mass-media, inclusiv românească, plină de false echivalări şi comparaţii pro-teroriste.

Pare că un acord de încetare a focului între statul evreu şi grupările teroriste din Gaza e iminent. Deşi teoretic dezirabilă, o asemenea înţelegere e o spadă cu două tăişuri. Ar salva pe moment vieţi. Dar ar ameninţa altele, net mai multe, dacă, încheiată prematur, sub crescânda presiune internaţională, riscă serios să compromită capacitatea disuasivă a statului evreu, asupra populaţiei civile a căruia s-au abătut aproximativ 3.500 de rachete.

Neslăbit suficient, agresorul terorist ar putea relua oricând, cu arsenale sporite şi modernizate, tirul ucigaş. Iată de ce e imperativă analiza conflictului şi a aspectelor sale nu doar militare, ci şi a noutăţilor şi constantelor lui, ca şi a impactului lor asupra comunităţii internaţionale. Între care, nu în ultimul rând, asupra europenilor şi românilor.

Noutăţi

Nouă ar fi capacitatea Hamas de a scăpa relativ uşor dintr-o confruntare soldată cu moartea a numai circa 160 dintre combatanţii ei şi alte zeci de extrem de regretabile victime civile, după ce a pricinuit moartea a 12 civili israelieni, între care doi copii şi a repurtat câteva succese considerabile.

Între ele, nouă şi foarte îngrijorătoare pentru statul evreu e capacitatea organizaţiilor extremiste şi a mediilor antisemite interne şi externe de a inflama eficient fanatismul şi a provoca astfel ciocniri interetnice şi interreligioase în interiorul Israelului şi în oraşe cheie.

Nu mai puţin alarmantă, pentru singura democraţie din regiune, ar fi putinţa islamiştilor, de a-şi păstra nu doar capacităţi balistice redutabile, ci şi abilitatea de a genera presiuni internaţionale şi a se erija în forţa conducătoare în interiorul ecuaţiei palestiniene, în care liderul autorităţii autonome, Abbas, a ajuns derizoriu şi gruparea sa, Fatah, pare caducă.

Nouă, remarcabilă şi, pentru statul evreu satisfăcătoare, e în schimb atitudinea ponderată şi reţinerile Rusiei şi statelor arabe în reacţie la un conflict demarat de o tabără arabă. E clar că ţările arabe, din care unele şi-au normalizat, cu sprijinul administraţiei Trump, raporturile cu statul evreu, sunt conştiente că în spatele conflictului actual se situează nu atât legitimele aspiraţii palestiniene, cât interesele şi arsenalul inamicului comun, iranian.

La rândul ei, Moscova se simte între ciocan şi nicovală. Rusia, al cărei grup etnic rus are o demografie deficitară şi e o federaţie cu o importantă şi crescândă minoritate musulmană, îngroşată perpetuu de imigraţia din Asia Centrală, dominând copios zone şi republici sensibile, precum cele din nordul Caucazului, are de ţinut cont de agendele aliaţilor ei mai vechi sau mai noi de la Teheran, Ankara şi Beijing. Kremlinul n-are însă niciun interes să vadă un stat naţional, vădit nesupus agendei globaliste, antinaţionale, a elitelor occidentale, să sucombe în faţa presiunilor unor forţe aliate cu fundamentalismul islamist.

Constante

Veche rămâne în schimb ura antisemită clocotind invariabil când în cauză e statul evreu. Din pricina sensibilităţii subiectului, la orice conflict militar implicând Israelul, presa apuseană explodează. Şi, de regulă, dă pe dinafară cu osândiri ale statului evreu. Se umple de false echivalări şi comparaţii ale crimelor terorismului islamist de tip Hamas şi Jihadul Islamic cu faptele, uneori criticabile, ale democraţiei israeliene. E doldora de contestări şi înfierări ale măsurilor de apărare ale statului evreu şi de falsificări ale raportului de forţe, astfel încât Hamas să fie acreditat ca un soi de eroic David redivivus, iar forţele armate israeliene să apară ca un părelnic monstru antedeluvian.

Unul, chipurile, ”ucigaş” de copii (a căror viaţă e ameninţată, în realitate, de terorism), căruia, în virtutea presupusei lui răutăţi şi omnipotenţe, nu i se admite dreptul elementar al unor măsuri de autoapărare.

Din presă, naraţiunea antisionistă, în fapt antisemită, de vreme ce le refuză doar evreilor dreptul la un stat propriu, se exportă global, se vinde ca pâinea caldă, inundă reţelele sociale şi produce presiuni politice antiisraeliene. Şi antidemocratice.

Noutăţi şi constante româneşti

Fenomenul e valabil, mai nou, pentru întregul spaţiu european şi chiar şi pentru zone care, precum cel dintre Carpaţi şi Dunăre, s-a distins mult timp prin neutralitate, ori simpatie faţă de un stat evreu democratic, adăpostind, totuşi, aproape jumătate de milion de oameni vorbitori de limbă română, sau descendenţi ai acestora.

De la Antonescu, legionari şi de la epoca planurilor de genocid antisemit ale stalinismului târziu încoace, când evreii urmau să fie deportaţi dincolo de Ural, pentru ca apoi să fie lichidaţi în lagăre, iudeofobia nu s-a vădit mai ameninţător prezentă în discursul public românesc.

Această ură se conexează natural, la vechi resurse de antisemitism gardiste şi antonesciene. Dar cât şi unde e structurată ideologic, ura iudeofobă se coagulează în jurul naraţiunii antisemite postmoderne, alimentate din varii surse ”antisioniste”, între care, mai ales, din discursul anticapitalist, neomarxist, apusean.

Acest ”progresism” prevalent în reţele sociale cochetează fatal şi reacţionar cu fanatismul religios musulman, promovând islamism chiar şi sub forma lui teroristă. În acest scop avansează argumente falacioase, minciuni sadea, poveşti de groază, manipulări subtile, toate menite să discrediteze Israelul şi pe evrei şi să poleiască imaginea grupărilor teroriste gen Hamas şi Jihadul Islamic, precum şi teze demonstrabil false, ca presupusul ”furt” evreiesc de ţară arabă, ori a ”genocidului” palestinian.

Ce curios ”genocid”! Care se soldează nu atât cu nimicirea arabilor în Ţara Sfântă, cât, dimpotrivă, cu permanenta creştere a numărului palestinienilor din Gaza şi Cisiordania. Şi cu sporirea nu doar a numărului arabilor israelieni, ci şi a prezenţei lor în universităţi, partide şi foruri de elită, în Parlamentul israelian de la Ierusalim, în funcţii de stat de reală răspundere.

Or, această realitate, situată la antipodul îndoctrinărilor, nu pare în stare să relativeze o naraţiune devenind agitprop virulent mai cu seamă în contextul unor altercaţii militare iscate de campanii teroriste antiisraeliene. Toxicul amestec rezultat din relatări de presă chipurile echidistante, în fapt masiv dezechilibrate, e otrăvit suplimentar, între Carpaţi şi Dunăre, de mica parte fanatizată a tot mai amplelor şi intenselor raporturi româneşti cu lumea musulmană palestiniană, sau extrapalestiniană.

Acest amalgam dăunează nu doar imaginii statului evreu ci şi celei a românilor şi ar putea fi deosebit de pernicioasă şi riscantă pentru tânăra şi fragila democraţie românească.

Care depinde de înţelegerea justă a propriei situaţii, ca şi a complexei situaţii regionale şi globale, de vreme ce, în satul global al societăţii informaţionale, ele sunt interdependente.

Or, nimic nu sminteşte mai rău şi împiedică mai eficient această justă înţelegere decât permanenta repetare şi reşapare de mituri, falsificări şi minciuni istorice şi contemporane.

Miturile faţă cu realitatea

Una afirmă o falsă şi moralmente monstruoasă echivalenţă între statul evreu şi grupările teroriste, care, spre deosebire de forţele armate ale micului stat democratic agresat, atacă deliberat populaţia civilă a inamicului. Aceste organizaţii poartă împotriva statului evreu un război prin interpuşi cu sprijinul altor grupări similare, toate finanţate, înarmate şi teleghidate din ţări terţe, de felul Iranului, sau al bastioanelor din Turcia şi Qatar ale Frăţiei Musulmane, a cărei filială palestiniană este Hamas.

Până şi ministrul de Externe ale stângistei administraţii americane, Blinken, s-a văzut deci silit să amendeze, recent, ceea ce a numit, textual, într-un interviu acordat televiziunii norvegiene, ”falsa echivalenţă dintre Hamas, un grup terorist atacând nediscriminat civili israelieni şi...Israel, un stat ce se apără”.

Spre a contracara evidenţa, mitologia postmodernă, pro-teroristă, vrea să acrediteze falsa impresie a unui stat evreu uriaş, aparent invincibil, de tipul lui Goliat, încercând să sugrume un mic şi simpatic David palestinian. Care, departe de a fi terorist, punând în pericol şi fiinţa naţională palestiniană şi interesele ei, ar apăra-o chipurile.

Nimic mai neadevărat. Înarmat cu o praştie, David a ieşit la luptă dreaptă împotriva gigantului, dar n-a lansat, laş, rachete dindărătul unor scuturi vii, din preajma caselor de locuit, a grădiniţelor, spitalelor şi lăcaşurilor de rugăciune, spre a combate şi împuţina copii, femei şi restul populaţiei civile a duşmanului, iar nu armata lui.

Concomitent, alianţa susţinând terorismul Hamas e formidabilă, de vreme ce a ajuns să pună în pericol şi pacea internă a multor ţări europene. De pildă, în oraşele britanice în care se agresează şi se maltratează rabini, cum i s-a întâmplat recent spitalizatului Rafi Goodwin, bătut măr, din senin, pe stradă, de doi adolescenţi musulmani. Ori în cele germane. În care, în ciuda avertismentelor şi măsurilor de protecţie oficiale, imigranţi, nu arareori islamişti, precum şi activişti ai extremei stângi, atacă tot mai frecvent, in corpore, sinagogi, ard drapele israeliene, scandează lozinci antisemite, iar autorităţile prea adesea tac, se arată pasive, ori dau înpoi în faţa unor demonstraţii ”pro-palestiniene”, neradiografiate clar de presă.

„Răcnetul Carpaţilor” şi „Vocea Patriotului Naţional”

Nici vorbă nu poate fi, deci, de o confruntare dezechilibrată cu Israelul în rol de Goliat. Ci doar de una asimetrică, defavorizând statul evreu când, de partea coaliţiei antiisraeliene, activează şi bună parte din presa internaţională. Cum altfel să se explice maniera în care agenţii de presă majore, ca Associated Press, admit să se lase recrutate în campania propagandistă antisionistă?

Când statul evreu a bombardat recent, în reacţie la miile de rachete lansate din Gaza, un bloc turn adăpostind oficiile AP şi ale postului tv Al Jazeera, al emiratului Qatar, cel controlat de Frăţia Musulmană, şeful agenţiei, Pruitt, s-a arătat consternat. S-a pretins ”şocat şi oripilat”, sugerând că n-ar crede versiunea autorităţilor israeliene, potrivit cărora edificiul adăpostea structuri de spionaj ale Hamas. Căci AP nu ar fi avut indicaţii că Hamas e în clădire.

Pe cuvânt de onoare? Să ”nu ştie” agenţia şi aliaţii ei de la ONU şi din lumea ONG-urilor de ideologia totalitară, islamistă a organizaţiei aflate în fruntea minusculei fâşii? De faptul că Hamas hărţuieşte, intimidează şi lichidează orice tentativă de jurnalism independent? Să ignore AP că teroriştii administrând Gaza de la evacuarea ei completă, de către evrei, în 2005, îşi instalează sistematic arsenalul şi punctele de comandă, ori alte facilităţi în proximitatea unor ţinte civile, de preferinţă şcoli, spitale, moschei şi jurnalişti străini, a căror atacare iscă un asurzitor vacarm de acuze de crime de război şi de condamnări globale?

Ar fi foarte curios să nu aibă habar de aceste evidenţe. Căci AP are la lucru, permanent, în Gaza, nu mai puţin de 12 jurnalişti, de şase ori mai mulţi decât plăteşte bogatul post public german ARD în Israel şi teritoriile palestiniene împreună, de patru ori mai mulţi decât gazetarii alcătuind grupul minuscul de corespondenţi germani de care dispune ARD în China comunistă!

Să existe oare o relaţie directă între acest disproporţionat număr de corespondenţi de presă în Fâşie, la care se adaugă şi oştirea colegilor lor de la alte agenţii, ziare şi televiziuni şi între periodicele agresiuni teroriste, replicile militare pe care le provoacă automat şi naraţiunile prevalente, antiisraeliene, pe care le alimentează în vaste zone ale lumii?

Să servească oare, toate, la a genera presiuni internaţionale de asemenea amploare încât să se soldeze cu tolerarea intolerabilului, a atacurilor masive, obsesiv reluate periodic, cu rachete tot mai sofisticate şi ucigaşe, asupra populaţiei civile a unei democraţii care a dovedit repetat, spre deosebire de Hamas, că vrea pace?

Evident, AP ştie net mai mult decât admite. Publicaţia americană Daily Wire relua recent o relatare publicată în 2014, în ”The Atlantic”, de jurnalistul AP Matti Friedman, despre maniera în care agenţia sa de presă e utilizată de Hamas ca să transmită lumii basme. Potrivit lor, Israelul ar fi, chipurile, ”o naţiune prigonitoare oprimând palestinieni nevinovaţi”, iar Frăţia Musulmană şi Hamas ar fi nu teroriste, ci organizaţii pasămite ”tolerante” şi ”liberale”.

Aceeaşi mărturie a unui corespondent din fâşie reliefa că fusese informat de şefii săi de la AP că orice jurnalist ”relatând critic despre Hamas”, în Gaza, ”se află în pericol”. Tot el reliefa tactici azi trecute sub tăcere de presa progresistă. De pildă ”plasarea de arme în zone civile”, utilizarea lor întru provocarea de replici militare ucigătoare de civili, tendinţa jurnaliştilor şi a patronilor lor de a se lăsa intimidaţi, fără a da şantajul şi presiunile în vileag şi fără a filma altceva decât, la ordin, victimele civile, reale sau nu, prezentate pe tavă de Hamas.

Vestul şi pacea

Cu o asemenea presă e tot mai grea, dacă nu imposibilă contracararea naraţiunilor contrafăcute care abundă, acreditează o falsă istorie a conflictului israeliano-arab şi a ciocnirilor actuale şi alimentează global un antisemitism tot mai virulent, de natură să pună în pericol nu doar Israelul şi pe palestinieni, ci toate democraţiile din lumea liberă.

În aceste condiţii ce ar trebui să facă guvernele apusene? Ar fi imperativ ca liderii politici americani şi europeni să lămurească datele reale ale litigiului, cerând şi presei mainstream şi social media să-şi facă datoria fără rest. Nu mai puţin util ar fi să se abţină de la a exercita presiuni de stopare prematură a contraofensivei israeliene şi de a reclama, simultan, concesii politice unilaterale din partea statului evreu, spre a recompensa astfel extremismul şi agresiunea, în dauna negocierilor şi apetenţei pentru o soluţie negociată.

SUA şi Germania dau, în acest context, semnale contradictorii. Americanii s-au arătat slabi şi concesivi nu doar în faţa Chinei ci şi a Iranului, ceea ce pare să fi stimulat agresiunea în chip zdravăn, pentru ca după atacul Hamas, SUA să se plaseze ferm de partea statului evreu.

Şeful diplomaţiei germane, Maas, şi-a anunţat plecarea la Ierusalim şi Ramallah, pentru medieri între israelieni şi palestinieni, dar nu înainte de a fi condamnat clar şi explicit Hamas, grupare islamistă exercitând ”terorism cu rachete imposibil de justificat”, căreia i-a atribuit fără echivoc vina escaladării conflictului cu Israelul. Ceea ce e bine.

Cum bine e că, în prealabil, autorităţile germane au lansat un avertisment Iranului, de vreme ce au procedat la scoaterea în afara legii a unor organizaţii finanţând Hezbullah, braţul şiit, terorist, prelungit în Liban, al Persiei ayatolahilor şi-au condamnat explicit şi excesele antisemite ale demonstraţiilor pro-palestiniene, organizate cu sprijinul Teheranului.

Dar tot Biden şi Maas au lansat, vai, alte semnale concesive faţă de agresori, cerând, primul, Israelului, ”dezescaladarea semnificativă pe calea unei încetări a focului”, iar al doilea un ”armistiţiu imediat”. Poziţia lor e clar contrară ţelurilor lor declarate. Fiindcă negocieri oneste şi pacea nu se vor obţine prin premierea, sau cocoloşirea, ci doar prin pedepsirea severă, sensibilă, durabilă, a agresorului şi a agresiunii.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite