Israelul lui „Bibi“ Netanyahu, în cel mai bun moment geopolitic din istoria sa?

FOTO: independent.co.uk

Un stat precum Israel are rar ocazia de a-şi trage sufletul şi a-şi face un bilanţ optimist. Încă de la proclamarea sa, sentimentul de asediu şi de urgenţă a fost prea puternic pentru a mai lăsa timp de respirat.

În plus, orice bilanţ poate genera o stare de mulţumire, o senzaţie de siguranţă, aşa cum s-a întâmplat după Războiul de Şase Zile ("an-Naksah", "Regresul"-pentru arabi), când oamenii lui Moshe Dayan au învins, luptând în toate direcţiile, Egiptul (condus de un Nasser aflat în apogeu de putere), Siria, Iordania, precum şi trupele de suport libaneze şi irakiene. Rezultatul acelei senzaţii de siguranţă a fost începutul catastrofal al Războiului de Yom Kippur, din 1973, când planul foarte îndrăzneţ al lui Sadat de a traversa Canalul de Suez, aparent perfect fortificat, a luat total prin surprindere armata israeliană, generând din nou, după decenii de relaxare, senzaţia de fragilitate şi de încercuire completă a tânărului stat din Orientul Mijlociu. Şi chiar dacă ofensiva arabă s-a împotmolit în final - în primul rând din cauza erorilor armatei siriene şi graţie sprijinului tehnologic asigurat de americani - oferind Israelului posibilitatea să preia iniţiativa, să recâştige teritoriul pierdut şi să-şi păstreze aura de invincibilitate, prudenţa absolută şi refuzul oricărei senzaţii de auto-mulţumire au rămas, din 1973 până astăzi, principii fundamentale ale gândirii strategice israeliene.

Războiul de Şase Zile. Sursa: Honest Reporting

Nu poţi să nu observi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, în ce context geopolitic remarcabil se află astăzi Israelul, în raport cu oricare alt moment din istoria sa. Niciodată forţa diplomatică a Tel-Avivului nu a fost atât de mare şi niciodată ameninţările credibile la adresa sa nu au fost atât de scăzute. Iar acest lucru a putut fi testat în urmă cu câteva zile, când Knesset-ul a adoptat o lege care, cu doar câţiva ani înainte, ar fi adus Orientul Mijlociu în pragul unei noi confruntări. Votată cu 62 de voturi pentru, 55 de voturi împotrivă şi 2 abţineri, legea defineşte Israel exclusiv ca „stat-naţiune al poporului evreu”, stipulează că ebraica este singura limbă oficială, face din arabă doar o limbă cu statut special (nu tot oficial, cum se întâmpla din 1948), proclamă că „Israelul este tărâmul natal al poporului evreu care are dreptul exclusiv de autodeterminare naţională” şi afirmă că aşezările evreieşti constituie o "valoare naţională".

În mod evident, vorbim în primul rând despre declaraţii cu caracter simbolic, dar ştim prea bine cât de importante sunt simbolurile în relaţiile arabo-israeliene; cunoaştem apoi cât de sensibilă este chiar şi în România - departe de tensiunile Orientului Mijlociu - discuţia despre statul naţional şi despre limba oficială. În ciuda acestui fapt, legea statului-naţiune nu a generat niciun cutremur şi niciun conflict la graniţele Israelului. Şi asta pentru că, la drept vorbind, nici nu mai avea cine sa-l provoace. În jurul statului Israel, în locuri care în deceniile anterioare erau rezervate unor rivali în dispozitiv de luptă, găseşti astăzi parteneri discreţi sau state prea fragile pentru a mai constitui ameninţări. În primul rând Iordania, o ţară săracă în resurse în raport cu toţi partenerii arabi, decupată parcă pentru a sta departe de rezervele de petrol, dar care a ştiut să supravieţuiască şi să rămână stabilă graţie inteligenţei politicienilor (monarhiei), serviciilor secrete şi militarilor - fiind prima care a înţeles că un acord cu Israelul îi poate garanta liniştea. Apoi Egiptul, care şi-a asumat la rândul sau, cu preţul vieţii lui Sadat - asasinat de islamişti în 1981 - pacea cu vecinul nord-estic şi care a depăşit etapa ameninţătoare din 2012-2013, când Frăţia Musulmană s-a aflat la putere prin Morsi, practicând un discurs anti-israelian specific Ikhwan al-Muslimin. Urmează apoi contingentul de state cu care Israelul a avut relaţii mai tensionate, dar care – coincidenţă - sunt în acest moment slăbite de propriile conflicte şi clivaje interne: Liban, care nu reuşeşte să devină o forţă centralizată în condiţiile complicatei diviziuni sunnito-şiite-creştine care controlează statul; Irak, ţară care în regimul Saddam ameninţa credibil şi explicit Israelul,  astăzi grav afectată de război, de ISIS, de conflictul intern sunnito-şiit; şi, mai ales, Siria – ameninţare majoră după dispariţia lui Saddam – la rândul său distrusă de război civil şi terorism. Statele din zona Golfului (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite), cândva măcar retoric ostile Israelului, sunt astăzi, în mod discret, aliate indirecte ale acestuia în cadrul marii rivalităţi regionale cu Iranul. Cât despre regimul de la Teheran, în acest moment inamicul principal al Israelului, acesta pare grav afectat de ofensiva diplomatică a lui Netanyahu – lovit de sancţiuni economice tot mai apăsate şi abandonat parţial de Rusia, nefiind exclus să accepte o slăbire parţială a influenţei în Siria, gest care ar mai linişti Israelul. Chiar şi situaţia Hamas e critică în aceste zile, gruparea fiind strangulată în Gaza, slăbită în lipsa sprijinului din Egipt sau Arabia Saudită, grav afectată de răcirea relaţiilor cu Iranul după susţinerea opoziţiei siriene împotriva lui al-Assad.

Singură ţară suficient de stabilă şi de puternică pentru a putea da o replică mai consistentă Israelului în momentul de faţă este Turcia, interesată în acest punct al istoriei sale de redobândirea unei voci puternice în cadrul lumii musulmane. Totuşi, Turcia reprezintă un rival exclusiv retoric, de vacanţă şi ştiri TV, aceasta fiind totuşi un stat NATO serios pe dimensiunea militară, dincolo de discursurile înflăcărate şi excesele autoritare ale lui Erdogan - un politician care a demonstrat de ani buni că poate separa show-ul mediatic de ordinele pentru militari. O ameninţare mai articulată şi mai consistentă vine dinspre Hezbollah, care se bucură de suport popular şiit de-a lungul graniţelor israeliene, care constituie un mic Iran ante portas si care – element care îngrijorează cu adevărat Tzahalul – a câştigat o experienţă de luptă majoră în Siria. Cu toate acestea, Partidul lui Allah (Hizbu-Allah) ramâne totuşi o formaţiune nestatală (sau parţial statală, dacă ne gândim la zonele administrate de facto în Liban) care poate cu greu concura capacitatea logistică, financiară şi organizatorică a unui stat precum Israel.

Donald Trump şi Benjamin Netanyahu. FOTO: The Times of Israel

Dacă vom adăuga la tot acest peisaj şi susţinerea foarte puternică pe care SUA şi-o asumă în raport cu Israelul, vom ajunge la concluzia sugerată în titlu: Israelul lui Netanyanu se află în cel mai fericit moment geopolitic de la fondarea statului. Fireşte, acest lucru nu face ca aria de acţiune a Tel-Avivului sa fie nelimitată. În problema capitalei Ierusalim, de pildă, Israel nu a putut obţine rezultate semnificative, în ciuda forţei sale diplomatice actuale şi în pofida eforturilor SUA, pentru că a ţintit dincolo de posibilităţile obiective ale momentului. E foarte posibil, de altfel, ca legea statului-naţiune să fie o consolare pentru răcirea subiectului Ierusalim, în condiţiile în care Tel-Avivul are totuşi nevoie de un eveniment simbolic major în contextul sărbătoririi celor 70 de ani de la declararea Independenţei.