În lume

articolul anterior

La moartea lui Fidel Castro

1
29 Nov 2016 19:58:59
Caterina Preda
Cubanezii aşteaptă pentru a putea vedea urna lui Fidel Castro. Foto: Jose M. Correa
Cubanezii aşteaptă pentru a putea vedea urna lui Fidel Castro. Foto: Jose M. Correa

Fidel Castro (13 august 1926 – 25 noiembrie 2016) a murit vineri 25 noiembrie 2016 la vârsta de 90 de ani şi după mai bine de 10 de ani de când s-a retras din viaţa publică. În iulie 2006 începea tranziţia dintre Fidel şi Raul Castro care a dus la asumarea acestuia din urmă a controlului regimului de la Havana începând cu 2008.

Reacţii în America latină la moartea lui Fidel Castro

Moartea lui Fidel Castro a fost primită cu tristeţe în majoritatea ţărilor latino-americane: Uruguay a declarat zi de doliu naţional duminică 27 noiembrie, iar Venezuela 3 zile ca şi în Cuba. Mai mulţi lideri au transmis mesaje de condoleanţe şi şi-au afirmat tristeţea, inclusiv Juan Manuel Santos, preşedintele Columbiei care a recunoscut astfel şi rolul jucat de Fidel Castro în procesul de pace cu FARC. Pepe Mujica, fostul preşedinte uruguyan a publicat o scrisoare către Fidel în care-şi exprimă admiraţia pentru simbolul pe care acesta l-a reprezentat pentru America latină. Mujica a fost preşedintele cel mai popular al ultimilor ani ai Americii latine, fiind în tinereţe membru al unei mişcări de gherilă, Los Tupamaros.

Pe de altă parte, aşa cum în urmă cu 10 ani, pe 10 decembrie 2006 chilienii sărbătoreau cu şampanie moartea lui Augusto Pinochet, dictatorul chilian (1973-1989), în timp ce o altă parte a naţiunii plângea moartea acestuia, la fel, week-end-ul ce a trecut am văzut cum cei care au reuşit să emigreze în Florida, şi mai ales la Miami sărbătoreau, în timp ce la Havana, oamenii plângeau pe stradă după ce stăteau la cozi interminabile pentru a trece timp de câteva secunde prin faţa urnei mortuare.

Concluzia acestei diviziuni a memoriei celor două dictaturi îmi aminteşte de ceea ce spune fratele lui Fernado Olivares Mori, unul din dispăruţii dictaturii chiliene şi al cărui portret apare în filmul documentar Fernando ha vuelto (Fernando s-a întors) de Silvio Caiozzi (1998), „Aceste lucruri nu ar trebui să se mai întâmple. Nici cu o dictatură de stânga, nici cu o dictatură de dreapta. Durerea nu are culoare politică”. De fapt, dictaturile, fie ele inspirate de dreapta sau de stânga, ajung în acelaşi punct critic, al abuzurilor împotriva drepturilor omului pe care nicio ideologie nu le poate justifica.

Mitul fidelist şi efectele revoluţiei din Cuba

Moştenirea regimului lui Fidel Castro nu crează unanimitate, ci mai degrabă divide. Cei care-l apără se uită mai degrabă la rezistenţa sa împotriva dominaţiei SUA, iar cei care-l critică discută mai ales evoluţia regimului său către dictatură.

Astfel, criticii regimului lui Fidel Castro subliniază caracterul dictatorial (totalitar pentru unii chiar) al regimului său şi abuzurile împotriva drepturilor omului, care în mod cert au existat încă de la începutul instalării regimului odată cu procesele sumare împotriva partizanilor regimului Batista şi au continuat cu toţi cei care nu au urmat linia fidelistă. Fiind însă un regim de foarte lungă durată, inamicii regimului au devenit toleraţi sau chiar au fost susţinuţi de regim aşa cum arată represiunea homosexualilor şi apărarea şi integrarea acestora în PCC în perioada recentă sau intoleranţa religioasă care a evoluat într-o apropiere de Biserica Catolică, care a jucat de altfel rolul de mediator în problema eliberării opozanţilor politici de regimul lui Raul Castro.

Cei care apără mai degrabă moştenirea pozitivă a regimului castrist subliniază rata de alfabetizare reuşită de regim (deşi Cuba avea încă dinaintea regimului Castro o rată de alfabetizare crescută în Caraibe), sistemul de sănătate gratuită şi progresul medicinei cubaneze în domenii precum lupta contra SIDA sau contra cancerului. Pe de altă parte, dacă vizitezi Havana descoperi stadiul de degradare avansată a tuturor clădirilor publice, inclusiv a spitalelor. În general în Cuba, senzaţia pe care o ai este că ai călătorit înapoi în timp într-o perioadă în care totul este decrepit, stă să cadă, este murdar sau abandonat. Cu toate acestea, Fidel rămâne un simbol puternic pentru stânga latino-americană, care nu a renunţat nicicând la susţinerea sa şi a regimului acestuia, neexistând critici la adresa abuzurilor regimului.

Chiar dacă nu urmăm aceste perspective ideologice în analiza regimului lui Fidel Castro, rolul determinant pe care l-a jucat în alterarea politicii latino-americane în cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci nu poate fi ignorat de cei care vor să înţeleagă dinamica regiunii în secolele XX şi XXI. Astfel, Fidel Castro a jucat un rol fundamental în exportarea modelului de insurecţie armată ca opţiune pentru preluarea puterii politice, lucru care nu s-a întâmplat decât în Nicaragua în 1979, după douăzeci de ani de la victoria castristă. Pe de altă parte, Castro a fost apropiat altor încercări de stânga care au urmat o cale democratică şi nu pe cea a preluării prin violenţă a puterii politice, precum regimul lui Salvador Allende din Chile (1970-1973).

Regimul cubanez s-a organizat gradual ca un regim socialist (conform constituţiei din 1976) având ca bază de putere forţele armate şi nu Partidul Comunist reconstituit de abia la jumătatea anilor 1960, dar bazat pe carisma lui Fidel Castro care a personalizat puterea politică înscriindu-se astfel în mai lunga listă a caudillos şi dictatorilor din regiune. Menţinerea de către SUA a dublei politici de izolare diplomatică (reuşită doar parţial) şi de embargo total a permis auto-victimizarea din partea regimului Castro care a putut deci acuza această politică de toate nereuşitele regimului. Lipsa unei posibilităţi a schimbării i-a împins pe mulţi către soluţii extreme, doar unele drumuri terminându-se cu exilul în principal în Florida. Astfel, peste 10% din populaţia Cubei trăieşte în exil şi în timp ce regimul Raul Castro a facilitat libertatea de mişcare, costul unei călătorii în exterior rămâne prohibitiv pentru majoritatea cetăţenilor. Din scurta mea călătorie la Havana în urmă cu 5 ani îmi amintesc desele cerinţe primite pentru o invitaţie pe baza căreia putea fi obţinută viza de plecare, la fel cum românii sperau înainte de 1989 şi în anii 1990.

Efectele revoluţiei castriste în America latină au inclus consolidarea unor mişcări de gherilă şi cu sprijin direct al guvernului de la Havana, dar şi crearea unor alianţe regionale bazate pe opoziţia faţă de administraţia SUA, precum cooperarea cu regimul Chavez din Venezuela, care a înlocuit URSS la începutul anilor 2000, oferind petrol Cubei. Efectele revoluţiei castriste au fost resimţite şi în Africa, acolo unde importante trupe ale forţelor armate cubaneze au fost trimise pentru a promova decolonizarea, ducând şi la sfârşitul apartheid-ului în Africa de sud.


FOTO Guliver/Gettyimages

Tranziţia post-Castro: februarie 2018

Regimul castrist a fost marcat în ultimii 10 ani de o liberalizare timidă care nu anunţă o democratizare viitoare, liderii cubanezi reafirmând de fiecare dată lipsa oricărei intenţii de a permite o tranziţie către democraţia liberală. Posibilitatea unei tranziţii la democraţie, dorită şi de administraţia nord-americană şi prezentă în planurile administraţiei Bush care a coordonat o „Comisie pentru tranziţia în Cuba”, este limitată şi de alţi factori care includ lipsa unei experienţe democratice cubaneze, limitata amploare a opoziţiei democratice interne, dar şi clivajul între emigraţia nord-americană şi populaţia din insulă. Pe de altă parte, pe mine ce m-a frapat în Cuba acum 5 ani, pe lângă sărăcia lucie, pe lângă degradarea ambientală dublată însă de o căldură umană comună în America latină, dar specială în cazul cubanez, a fost libertatea mult mai mare de care se bucurau cubanezii comparat cu ce lasă să se întrevadă analizele regimului. Îmi amintesc cum am fost la o piesă de teatru, pentru care oamenii  sătateau la o coadă ce părea interminabilă, care critica regimul şi vârsta avansată a barbudos care erau încă în control. Nu mă aşteptam ca o astfel de auto-critică să fie tolerată într-un spaţiu destul de amplu, deşi şi ea poate fi gândită ca un mijloc de a prezenta tocmai largheţea regimului în raport cu critica „constructivă”.

Tranziţia post-Fidel a început cu un an înaintea tranziţiei post-Castro pentru că în februarie 2018 se încheie cel de-al doilea mandat al lui Raúl Castro (2008-2013 şi 2013-2018) după tranziţia din 2006-2008 între cei doi fraţi, lideri ai revoluţiei din 1959. Miguel Diaz Canel, numărul doi al regimului cubanez, desemnat în urmă cu aproape 4 ani de Raul Castro rămâne deocamdată cel care va asuma succesiunea, dar alegerea lui Donald Trump şi dorinţa acestuia de a anula măsurile introduse de preşedintele Barack Obama începând cu decembrie 2014 când au fost reluate relaţiile dintre SUA şi Cuba, lasă viitorul complet deschis în privinţa unei evoluţii politice.

Unii observatori (cubanologii) au vorbit chiar de posibilitatea preluării puterii de către fiul lui Raul Castro, Alejando Castro Espin (51) şi care este mai prezent după reluarea relaţiilor cu SUA. Alejandro este colonel şi lucrează în ministerul de interne, dar este şi consilier al lui Raúl de când acesta a asumat conducerea statului.

Pentru alte ştiri din America latină vă invit să consultaţi şi paginea mea Facebook.

Articolul apare şi în varianta electronică a Revista 22.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

ovidiu preda
1.12.2016, 22:35:25

cubanologi....ptiuu