Lockdown pentru un an catastrofal, partea I

FOTO Shutterstock

Dacă am putea, ar trebui să-i impunem un lockdown dur nu doar acestui an catastrofal, care ia sfârşit cu democraţia pe tobogan, pandemia departe de final şi o rază de lumină-n beznă, zisă vaccin, ci şi urmărilor lui.

Ca să le intuim avem nevoie de o retrospectivă, deşi, după un an absolut dezastruos, oare cine să mai aibă putere s-o facă, oricât ar fi de folos? Să ne depăşim extenuarea şi să consemnăm că ingineria socială e pe drept rău famată de la nazism şi comunism încoace. Islamismul nu i-a îmbunătăţit imaginea. Iar doctoria socială nu s-a inventat. Dacă ar exista şi ar fi eficientă, ar lecui societăţile deschise de boala mortală pe care le-a iscat-o ingineria socială fără precedent în lumea liberă, aplicată în 2020 întru combaterea pandemiei prin comunicare, mascare, distanţare şi repetata izolare de proporţii şi durată a lockdownurilor.

Din ele şi nevoia excesivă de securitate, în detrimentul demnităţii şi libertăţii, s-au abătut asupra societăţilor deschise lipsa şcolii, a familiei, a dragostei, a culturii, a comunităţii şi corolarul lor infect şi fatal: copiii, vârstnicii, micii antreprenori şi artiştii, ca mari perdanţi ai pandemiei, izolarea, singurătatea, depresia, dezechilibrul psihic, nebunia, explozia conspiraţionismelor, fanatismelor şi extremismelor. În conjuncţie cu vaccinurile şi interdicţia lockdown-urilor, medicul ar prescrie, ca doctorie, lockdownul unui atare an catastrofal.

Nu că la începutul lui nu ne-am fi urat noroc. Şi nu că anul n-ar fi adus, pe lângă devastarea a mari părţi din Beirut, şi fapte realmente bune. De pildă vaccinurile anti-Covid. Ori numeroase păci şi acorduri de normalizare israeliano-arabe, precum şi un acord comercial Brexit mutual avantajos. Dar per total? Catastrofal.

2020, care va rămâne în istorie ca anul 1 al pandemiei de corona şi al crizei acute a democraţiei apusene, ia sfârşit, în parte, cum a început: cu reprimarea unei voci a adevărului, a câta oare, în China comunistă.

Zhang Zhan, 37, încă n-a plătit, ce-i drept, cu viaţa, ca Li Wenliang, ucis, aparent, de virusul pandemiei, de care şi-a tratat pacienţii la Wuhan. Fusese primul care avertizase împotriva noii boli, spre supărarea regimului totalitar şi a poliţiei lui politice, investigându-l pe doctor chipurile pentru ”răspândire de zvonuri”. Jurnalista care a descris realist cum debordau de pacienţi spitalelele şi se goleau, concomitent, străzile metropolei chineze, din care avea să se răspândească molima în lume, s-a văzut, deocamdată, condamnată la patru ani de închisoare, culmea, pentru ”învrăjbire” şi ”provocare de scandal”.

Moartea lui Wenliang la început de februarie iscase un val uriaş, global, de simpatie, iar revendicarea libertăţii cuvântului devenise nu doar în China ”virală”. Prigonirea doamnei Zhang riscă să treacă însă neobservată. Căci galopanta restrângere, de facto, a libertăţii exprimării şi opiniei, precum şi degradarea democraţiilor au devenit fenomene globale.

China comunistă faţă cu lumea liberă

Iar lumea liberă, cu vestul ei minat mai nou lăuntric, ideologic şi axiologic, s-a cam obişnuit, aşa cocoşată de pandemie cum e, cu acest declin al democraţiilor. Deloc întâmplător, slăbirea lumii libere e simultană cu ascensiunea şi întărirea globală a Chinei comuniste.

Degradarea democraţiilor a inaugurat era uciderii libertăţii în Hong Kong. O lege zisă a ”securităţii” , a deschis-o pe cea a represiunii în fosta colonie britanică. Totuşi, mesmerizate de puterea economică a Chinei, statele occidentale au omis să le sară eficient în ajutor celor prigoniţi în Extremul Orient. Cu presa apuseană absorbită aproape complet de pandemie şi de-o derivă progresistă prefăcând mari părţi din ea din sursă de ştiri în tabără militantă, au continuat şi înrobirea uigurilor şi masiva infiltrare comunistă chineză a lumii bancare, financiare, politice, economice, sociale şi culturale americane, şi subversiunea vestului. Iar ameninţarea statelor vecine Chinei comuniste nu s-a atenuat defel. Dimpotrivă.

Concomitent, reflectată într-o parte din massmedia occidentală, s-au perpetuat şi terorismul islamist, în special pe continentul negru, dar şi în Franţa şi Austria, şi exterminările de creştini în Africa, şi oprimarea lor masivă în Iran, Pakistan sau Indonezia.

Provocările Rusiei şi Turciei care şi-au dat masca jos

Nu mai puţin alarmant, în timp ce globul îşi punea mască şi se distanţa social ca să combată pandemia, Rusia lui Putin şi Turcia islamistă a lui Erdogan, aliate cu Iranul şi China, începeau să-şi asume tot mai făţiş imaginea realităţii sordide a regimurilor lor. Considerându-se destul de puternice în confruntarea cu un vest anemiat, spre a se dezbăra de masca democratică afişată decenii la rând de liderii lor macho, belicoşi, autoritari, corupţi şi totalitari, Rusia şi Turcia au început să sfideze pe faţă lumea liberă. 

Tentativa de asasinare cu Noviciok a principalului adversar politic al mafiotului ţar rus şi aţa albă cu care Moscova şi-a cusut încercarea de a escamota oribila crimă comisă asupra unui luptător anticorupţie, ca şi tribunalele şi închisorile turceşti, gemând de cât de pline sunt cu jurnalişti nevinovaţi, au documentat persuasiv această deconcertantă tendinţă de afişare voioasă de tiranie sângeroasă.

Doar sancţiuni mai dure decât cele adoptate de SUA, asumate de o UE care s-ar dispensa şi de Nord Stream II şi de orice formă de împăciuitorism, precum şi o alianţă NATO izolând credibil un tot mai gangsteresc regim Erdogan, ar mai putea îndrepta situaţia. Dar postbelica Germanie, cu ampla ei minoritate turcă, parţial îndrăgostită de omul forte de la Ankara, nu prea agreează vorbitul pe şleau şi atitudini ferme, care ar putea părea confrontaţioniste.       

Degringolada democraţiilor liberale şi reşuta în tiranie pură şi dură a celor defecte n-aveau cum să ocolească România şi Europa, ori să nu afecteze grav şi vizibil, şi Statele Unite.

Degradarea democraţiilor în 2020. Cazul românesc

Şocantă şi cu efecte pe termen lung sunt lejeritatea şi rapiditatea cu care chiar şi naţiunile obişnuite de veacuri cu democraţia s-au arătat de acord, în urma panicii iscate de pandemie şi a deciziilor parţial greşite ale unora din liderii lor, să renunţe rapid şi durabil la libertăţi şi drepturi fundamentale şi la un mod de viaţă care asigură de secole prosperitatea vestului.

În România, pe plan intern, restanţa majoră s-a perpetuat. Strâmbată de epoca Dragnea, justiţia românească neîndreptată a rămas, în ciuda progresului realizat prin îndepărtarea de la butoane a PSD.

Pe plan extern, Bucureştiul a continuat echilibristica între Statele Unite şi UE, între trumpismul de tip polon şi filogermanismul cu propensiuni de centru-stânga. O firavă lumină s-a ivit la răsărit, odată cu accesul Maiei Sandu la preşedinţia Moldovei.

Bezna minţilor a luat însă amploare, contaminată fiind de iraţionalul care a atacat lumea prin tradiţie raţională a vestului, cu tot cu ”orbirea iscată de vedeniile noii religii atee, propovăduite de fruntaşii actualei revoluţii culturale neomarxiste”. Fricii raţionale de virus i s-a adăugat panica întreţinută artificial de unii lideri şi o parte din presa europeană şi locală, restricţiile şi consecinţele lor psihice întărind filonul mistic, iraţional şi obscurantist al societăţii româneşti.

Sondajele au înregistrat o perceptibilă refacere a încrederii în Biserică, după un deceniu de accentuare a mefienţei, inexistente, practic, la începutul anilor 90.  Ei i se adaugă propensiunea unui număr tot mai mare de români şi de europeni spre conspiraţionisme, extremisme, anti-vaccinism.

Acest trend n-avea cum să nu se repercuteze în an electoral asupra vieţii politice şi a rezultatului alegerilor parlamentare. Guvernarea, proasta gestiune a pandemiei şi superbia unora din liderii politici de pe malurile Dâmboviţei au uzat şi alterat treptat popularitatea guvernului şi, în special a PNL.

Concomitent, acuzata inadecvare la democraţia de partid a lui Dan Barna şi mai ales exagerările progresiste ale unora din oamenii săi strident antireligioşi au redus notabil şi zestrea de sufragii a USR.

Cuplată cu ascensiunea mutual potenţatoare a populismelor şi extremismelor de dreapta şi de stânga într-o Europă obsedată de trumpism, dar oarbă la neajunsuri majore, această erodare a influenţat diaspora românească şi a răsturnat aproape, în România, datele scrutinului european. Din cel legislativ, marcat de absenteismul generat de pandemie şi confuzie, a rezultat un parlament cu un puternic grup de opoziţie ultranaţionalist, o coaliţie guvernamentală a perdanţilor, având în frunte un PNL, suferind grav în sfera credibilităţii şi popularităţii şi un executiv nedisociat de traseişti amplu discreditaţi, ca Sorin Cîmpeanu.

Petre Iancu - Deutsche Welle