Logica severă a ameninţărilor cu Apocalipsa

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
44

Zilele trecute am vorbit despre posibilele consecinţe ale anunţatului acord de cooperare strategică extinsă între China şi Iran, un element care ar putea schimba multe sau chiar foarte multe dintre raţionamentele pe care s-au clădit în ultimele decenii actualele structuri de securitate din Orientul Apropiat.

Raţionamente care, până acum, se raportau aproape exclusiv la filozofia inerentă acelei pax americana atât de mult promisă şi niciodată încheiată în vreun orizont credibil, virusată cum este de eşecurile majore din Afganistan, Siria sau Irak. Asta nu înseamnă deloc că forţa americană poate fi ignorată în regiunea respectivă, tocmai fiindcă marile sale baze sunt pe deplin funcţionale. În acest moment, exact în centrul acelui dispozitiv extins de securitate pe care americanii îl clădiseră ca pe o umbrelă pe care o descriau drept absolut etanşă, apare ameninţarea cvasi-incredibilă în urmă cu doar câţiva ani, de a avea nu numai o bază militară unde să existe cel puţin elemente militare active operate de chinezi, dar şi cu o implicare confirmată a Rusiei, cele două ţări angajându-se să securizeze refacerea sistemelor economice şi sociale din Iran cu o finanţare enormă de 400 miliarde dolari din partea Chinei.  

Drept care cred că este normal să vedem o prezentare a efectivelor americane în zonă, sursa documentării fiind datele oferite de Federation of American Scientist şi International Cris Group şi sintetizate de Washington Post.

zzz

Această hartă este acum relevantă în noul context deoarece avem o nouă sursă directă de tensiune regională şi globală, anume locaţia despre care analiştii de securitate spun că ar fi fost deja negociată drept amplasament pentru o bază chineză şi al cărei aeroport să dea acces liber avioanelor de luptă chineze şi ruse, eventual îndeplinind operaţiuni de poliţie aeriană la solicitarea părţii iraniene. Uitaţi-vă unde se află Jask, locaţia care stârneştea cum atâtea discuţii:

ţţâ

Din punctul de vedere al planificatorilor militari, de aici începe să fie croită logica severă a ameninţărilor cu Apocalipsa: toate, absolut toate scenariile unui conflict potenţial au ca punct de plecare o încercare de blocare a Strâmtorii Ormuz, reducând la zero traficul tankerelor (ceea ce va duce, în câteva ore, la o explozie a preţurilor petrolului pe toate bursele, adăugându-se deci pagubelor deja imense, structurale, provocate de pandemie) şi, în acelaşi timp închizând în porturi flotele militare, activitatea lor fiind redusă la capacitatea de a funcţiona ca platforme (din acel moment, foarte expuse) pentru lansarea de atacuri cu rachete de croazieră sau mare-mare sau mare-sol până la epuizarea ţintelor adverse.

llll

Mizele economice sunt absolut evidente. Lor li se adaugă însă, din acest moment, şi unele de credibilitatea militară, în mod egal importante pentru americani, iranieni, chinezi şi ruşi. În cazul americanilor, orice vor face din acest moment, fie că vor sau nu, va fi privit de către aliaţii care le-au mai rămas în regiune ca mişcare de consolidare a edificiului militar care trebuia să le garanteze controlul general, acum rămânând să dovedească o capacitate reală şi imediată de protecţie a principalei căi de transport, cea care pleacă din Golf şi trebuie să treacă prin Strâmtoarea Ormuz. Orice ezitare americană, orice pas înapoi, va fi interpretată ca semnal de retragere şi va grăbi reconfigurarea de noi alianţe. Pentru iranieni, alianţa oficială cu chinezii (şi încă la asemenea nivel) este singura garanţie reală de supravieţuire pe care au primit-o în ultimii şi care se adaugă susţinerii tradiţionale din partea Federaţiei Ruse.

Dacă vreţi să vedeţi pe ce nivel de putere militară se bazează iranienii, iată o estimare oficială americană realizată de cei de la CSIS şi apărută la finele anului trecut (o găsiţi aici), foarte bună pentru că oferă o privire exhaistivă şi precisă asupra ansamblului de capacităţi militare iraniene. Problema care apare punând alături ansamblurile de date din toate aceste surse vedem că punctul de criză este indicat cu maximă precizie şi nu este contestat de niciuna dintre analize. Este vorba despre un principiu străvechi şi care, printr-un mister perpetuu al prostiei condensate a speciei umane, pare mereu  nou şi surprinzător: conflictele se produc prin acumulare combinată de tensiuni politice şi aducerea unui număr cât mai mare de forţe într-un punct cât mai mic, acolo unde este inevitabil să se ciocnească. Potenţial, aşa sunt acum cele patru Strâmtori aflate în mijlocul sau în proximitatea imediată a unor zone cu potenţiale conflicte de mare intensitate.  Ele sunt elementele pe care, în anumite condiţii, se poate bizui o fulgerător de rapidă logică a Apocalipsei. Deocamdată, ele sunt doar la nivel de ameninţări. Din ce în ce mai precise aici, în Strâmtoarea Ormuz sau în Strâmtoarea Bab el-Mandeb, dar şi în Suez şi în Bosfor.

Este de remarcat încă un fenomen care poate da de gândit: se restrânge numărul forţelor militare relevante, restul devenind din ce în ce mai mult, în cel mai bun caz, forţe de sprijin pentru acţiuni secundare locale sau fie sprijin logistic, adică punând la dispoziţie bazele lor militare. S-ar putea ca, din această cauză, să fie ceva adevărat în discuţia despre "moartea cerebrală" a unor alianţe politico-militare mai vechi - NATO, după părerea Franţei - şi nevoia de a gândi formule apropiate noului context de securitate. De cealaltă parte, s-ar putea să fie la fel de adevărate discuţiile despre extensiile de securitate gândite de formatele multilaterale din cadrul Uniunii Eurasiatice în combinaţie cu partea activă şi cu putere militară relevantă din Organizaţia de Securitate de la Şanghai.

Există infinite discuţii asupra rolului eventual al NATO într-o criză majoră din Orientul Apropiat care să lovească direct în interesele europene, spre exemplu prin blocarea petrolieror în Golf. Tot ce s-a putut a fost o foarte vagă şi deloc convingătoare încercare de a avea escortoare pentru tankere, fără ca asta să suscite entuziasmul militant şi ostăşesc al aliaţilor. La nivelul UE, iniţiativele militare existente sunt realmente minore, chiar dacă utile în spaţiile precise cărora le sunt destinate: spre exemplu de observatori în Georgia care să menţină o prezenţă continuă de-a lungul liniei de demarcaţie, Misiunea EUNAVFOR Atlanta în care, spre exemplu, a fost escortată cu succes, cu ajutorul marinei indiene, o navă civilă care transporta 3000 t de ajutor alimentar pentru Somalia, misiune de susţinere în sprijinul poliţiei palestiniene (EUPOL COP) constând în oferirea de material informatic în valoare de 50.000 euro, alături de misiunea IRNI în Mediterană, etc. Dar, dacă vorbim despre nivelul de implicare superior, cel presupus pentru de o eventuală forţă de pace sau, şi mai dificil, de o forţă de interpunere, dificultăţile par insurmontabile.

Kennetth McKenzie

Se poate însă, după modelul obişnuit, ca această etapă să fie doar ultima în procesul reconstruirii echilibrului în zonă. Nu convine nimănui ce-a ieşit dar nimeni nu are interesul să se grăbească înainte de a vedea cum evoluează construcţiile politice din SUA şi care vor fi opţiunile locale de securitate, bi şi multilaterale, generate în regiune de acordul sino-iranian. Oricum ar sta lucrurile, în lumina ultimelor explozii la situri nucleare şi în porturi iraniene, foarte interesant pentru final comentariul Generalului Kennetth McKenzie, comandant şef al US Central Command (foto):

Suntem astfel poziţionaţi şi vom continua să fie astfel poziţionaţi în regiune, acţionând în strânsă legătură cu toţi partenerii noştri, cu toţi prietenii noştri din regiune, pentru a ne asigura că suntem pregătiţi şi că navele militare iraniene văd foarte clar care ar fi costul extrem de ridicat al oricărei activităţi rău voitoare din partea lor.

În principiu, asta ar trebui să audă cei care urechile formate în acest sens şi să estimeze raportul corect cost/beneficii.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite